“1, 2, 3, la perete stai!”

A fost odată ca niciodată o vreme în care cuvântul parenting mă făcea să oscilez între o privire dată peste cap și un ridicat din umeri. Era vremea în care șapte ore de somn pe noapte, în locul celor minimum opt, aveau potenţialul destabilizator al unui uragan și în care glasurile cristaline ale copiilor din parc mă îndemnau să iau o carte în mână și să citesc sub pătură.

Cum vremurile au obiceiul de a se schimba și de a ne purta și pe noi cu ele într-ale schimbării, a venit momentul în care aceleași glasuri cristaline din parc m-au oprit din drumul către cartea ce mă aștepta sub pătură. Am devenit atentă. Și expertă, bineînţeles. Căci nu poţi ajunge să ai propriul copil fără să-ţi spui blând și consolator că, atunci când el, copilul tău, va apărea, niciodată nu va… și introducem aici orice ne dorim, din simplul motiv că o putem face.

„1, 2, 3, la perete stai!” se joacă în cel puţin trei, iar amuzamentul crește odată cu numărul jucătorilor. Se alege jucătorul care să numere, cu faţa la un perete, iar restul se așază la o linie de start, cu câţiva metri în spatele lui. Jucătorul numără „1, 2, 3, la perete… STAI!” și se întoarce brusc spre ceilalţi, care în timpul numărătorii avansează spre perete, încercând să nu fie văzuţi când se mișcă. Cel care numără poate vorbi mai rar sau mai rapid, ca să îi surprindă pe ceilalţi jucători, iar cel prins în mișcare este întors la linia de start. Câștigă primul care ajunge, fără să fie văzut, la cel care a numărat la perete.

Multe luni, proiecţii, dorinţe și visuri mai târziu, am devenit mamă. Bine sprijinită de un soţ, cu o soră lângă, la rândul ei mamă a doi băieţi, ce putea să meargă rău în casa noastră? Naștere fără probleme, bebeluș adorabil, dar mama – la pământ, visând la un accident ușor care să o indisponibilizeze temporar, nu mai mult de următorii doi ani, pe o insulă exotică. „La ce mi-a fost gândul? Copilul acesta plânge, copilul acesta are nevoie nonstop de mine, viaţa mea cu o carte în mână sub pătură, unde este ea!?”

Bonusul adus de aceste întrebări a constat într-un apăsător și dureros sentiment de vinovăţie. În timp ce priveam retrospectiv peste fostul gard din parc, balanţa înclina spectaculos în favoarea mamelor de acolo. Cele perfecte, știind tot timpul care este nevoia copilului, împlinindu-i-o, privindu-l în ochi și pierzându-se în gânguritul eala simpatică a celui mic. Ce mai, TOATE celelalte mame știau, funcţionau din instinct, erau liniștite, în timp ce eu visam la accidentul cel ușor.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu sentimentul, pe atunci convingere, că nu sunt ceea ce trebuie pentru copilul meu. Am simţit o responsabilitate copleșitoare, un greu pe care nu știam să mi-l explic și să îl explic nimănui. Un sentiment de inadecvare la „normalul” parcului și al celorlalte mame. Sfatul sănătos de a mă relaxa s-a transformat el însuși într-un factor de stres și a închis cercul convingerii că ceva nu e bine cu mine.

Ce faci când nu știi ce să faci?

Reiei numărătoarea. Încet, ca la grădiniţă, bucurându-te pentru mica reușită de a trece de la 1 la 2. Cum se face asta? Cred în calea fiecărei mame către ea și copilul ei. Cred, altfel spus, în soluţii personalizate, deci periculos de rar general valabile. Pentru mine a însemnat să îmi dau voie să plâng cu bebelușul în braţe și să îi spun că n-am nicio idee despre cum se face treaba asta în care am pornit noi doi și toţi trei. Să recunosc că îmi e teamă, că nu mă descurc, că lipsa somnului mă transformă și mă secătuiește.

A însemnat să las deoparte tot ce citisem despre adormirea unui copil și să descopăr că, uneori, tot ce îi trebuie este să îl privesc în ochi și să îi zâmbesc.

Din nefericire, acest lucru nu a reușit să preîntâmpine șanţurile săpate ulterior în cameră în încercarea de a adormi omuleţul plimbându-l. A însemnat și să respir adânc și să le zic celor din jurul meu că am nevoie să fiu doar eu cu bebelușul meu, să îmi dau timp să îl cunosc și să ne cucerim unul pe altul. Dragostea faţă de urmași este pesemne înscrisă în ADN-ul nostru, însă, în lupta cu vinovăţia ce mă apăsa pentru că simţeam preponderent și covârșitor responsabilitate faţă de fiinţa aceea total dependentă de mine, am câștigat recunoscând că nu mă pricep. Am hotărât să o iau de la capăt până ne va ieși.

Ca să îmi iasă am început să caut lucrurile, oamenii și situaţiile din care să mă încarc pozitiv. Nu voi înceta vreodată să le mulţumesc: persoanei care a perfecţionat reţeta ciocolatei, prietenei care a bătut la ușă cu o tartă în mână și articolelor care mi-au dat speranţa că tot ce ni se întâmpla era normal și parte din povestea noastră (dintre toate articolele, cel la care m-am întors mereu și mereu atunci când gura de aer nu mai venea și luminiţa se încăpăţâna să nu apară la capătul tunelului este „Dragă proaspătă mamă”[1], al Cristinei Oţel).

Încep să mă descurc! Sau…?

„Oameni buni, staţi că începe să îmi iasă”, mi-am spus îmbătată de drăgălășenie la câteva luni după ce vinovăţia terminase de ros din mine (a fost de folos, printre altele, articolul Otiliei Mantelers, „Gânduri despre atașament și vinovăţie”[2]). Drumul de la „nu am nicio idee despre ce să fac” la „nimeni nu știe mai bine decât mine ce îi trebuie copilului” a fost surprinzător de scurt și plin de capcane. Nicio masă ratată, nicio oră de somn sărită, nicio „băiţă” de seară trecută cu vederea. Încercarea de a face ca totul să fie ca la carte este deseori păguboasă și aducătoare de extra-oboseală, în contextul în care cele șapte ore care altădată prefigurau uraganul acum dobândeau nuanţe de fantezie.

Încercarea de a face ca totul să fie ca la carte este deseori păguboasă.

Sursa nesfârșită de informaţie numită internet mi-a fost de un real ajutor în stabilirea unor standarde cu totul nefolositoare. Cele mai bune scutece, împreună cu cea mai utilă cremă și cele mai folositoare jucării care să stimuleze dezvoltarea copilului au fost una dintre opririle necesare pentru a aduna combustibil și pentru a consolida standardele nefolositoare de mai sus. Următoarea oprire a fost – sunt convinsă că nu veţi ghici – în parc. Cum ajuţi copilul să vorbească mai repede în timp ce îl dezveţi simultan de scutec sau de suzetă, iar asta după ce anterior făcuseși muncă de detectiv pentru a găsi cel mai bun material de scutec și cea mai naturală formă pentru suzetă este un subiect pentru care trebuie să fii temeinic pregătit sufletește la întâlnirea cu mamele altor copii care „la zece luni deja mergeau în picioare”.

Roller coaster-ul sufletesc a continuat cu naturaleţe. Cum faci să ajungă tot ce e mai bun la copilul tău? Hotărăști, înghiţind din nou în sec și rugându-te să nu greșești, că tu și copilul tău aveţi calea voastră și că vă sunteţi suficienţi. Că sentimentul acela care îţi inundă pieptul de fericire și pe care nu știi exact cum să îl pui în cuvinte nu e întreţinut nici de materialul bio al hainelor, nici de aprobarea venită din afară că masa de fructe de la ora 5 trebuie (sau nu) să fie însoţită de cereale.

Privește-ţi copilul!

Unele dintre cele mai preţioase lecţii de „părinţeală” se desfășoară în locuri impunătoare, cum ar fi covorul din mijlocul camerei, spaţiul acela magic care adună la un loc jucării, haine și scame, într-o învălmășeală ce îţi păstrează mintea… nu chiar limpede. Descoperirea spaţiului acestuia magic a coincis cu citirea primei cărţi de parenting al cărei mesaj a rămas în mine și care a făcut lumină mai ales în privinţa viitorului. Reţete de jocuri, a lui Larry Cohen[3], mi-a arătat că e suficient să mă așez pe covor și să fiu disponibilă, prezentă cu mintea și inima, lângă copilul meu. Expertul în joacă nu eram și nu trebuia să fiu eu, copiii sunt natural cei mai buni în domeniu. Și oferă lecţii cu generozitate oricui e dispus să le primească.

Ghimpele fricii de a nu fi ce trebuie pentru copil nu pleacă însă la plimbare după sesiunile de joacă sau cărţile citite și nici nu dezertează când starea de bine a copilului îţi luminează privirea. Primele luni, primii ani înseamnă schimbări continue, așa este natural să fie; în aceeași măsură, aceste schimbări asigură cu prisosinţă materia primă pentru presiunea și anxietatea ce se instalează cu nerușinare sub forma standardelor nefolositoare despre care vorbeam mai sus sau a privirilor dezaprobatoare din același vechi și (ne)prietenos parc: „Cum? Are aproape doi ani și spune doar două cuvinte??”

Partea cea bună este că aceleași schimbări antrenează vrând-nevrând mușchiul adaptării – rezilienţa – și aduc cu ele o pendulare continuă între momentele de oprire și integrare a noilor etape și momentele în care punem iar rucsacul în spinare și pornim, muncitorește, la drum.

În desfășurarea aceasta de forţe și situaţii care mai de care mai provocatoare, să te uiţi în ochii copilului ca să înţelegi pe unde sunteţi pare teribil de simplu.

Să cauţi să îl vezi fix cum este el, să îl descoperi și să nu torni în el propria persoană e însă teribil de dificil. Înseamnă să te așezi cuminte pe covor la joacă și să alegi, măcar uneori, ca piesele lego să fie aranjate în ordinea opusă instrucţiunilor, dar dorită de copil. Latura mea obsesiv-compulsivă încă protestează și plânge neconsolată ori de câte ori se întâmplă așa ceva. „E foarte bine și așa”, îmi spun respirând adânc în timp ce piesa de culoare galbenă devine ciocul unei păsări care culege diamante pentru a le transforma în căsuţe pentru păpuși.

Ce urmează?

Aceleași vremuri schimbătoare se asigură că provocările nu vor lipsi niciodată. Bebelușul cândva dependent devine un copilaș vocal care dorește neapărat să facă el singur totul. Înainte să clipești și să te dezmeticești este la vârsta la care începe grădiniţa, iar trei respiraţii mai târziu ești în căutarea unui ghiozdan potrivit anatomic pentru spatele lui.

Bebelușul cândva dependent devine un copilaș vocal care dorește neapărat să facă el singur totul.

La fiecare etapă, îngerul de pe umărul stâng șoptește superior și convingător că poate era mai bună cealaltă grădiniţă sau că nu am investit suficient timp în căutarea școlii potrivite. Devine perfid și mă asigură că problemele ar fi putut fi ușor evitate dacă eram mai prezentă și mai atentă. Din fericire, îngerul de pe umărul drept își aduce aminte să intervină și să oprească enumerarea greșelilor catastrofale. Covorul din mijlocul camerei își păstrează proprietăţile magice și îmi hrănește speranţa că e sănătos să nu ne luăm prea tare în serios. Că e vital să spunem un „stai!” voios, să ne întoarcem cu faţa de la peretele invizibil, dar atât de tangibil, al presiunilor de tot felul și să dăm credit păsării construite din lego că va știi cum să construiască acea căsuţă pentru păpuși și să încheie povestea cu „…au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Sara Babeș crede că joaca, acceptarea și cultivarea legăturii cu cei mici sunt soluţiile cele mai la îndemână și eficiente pentru părinţii zilelor noastre, apăsaţi de presiuni de tot felul.