De la primul transplant de organe, realizat cu succes în anii ’60, au apărut multe întrebări și s-au iscat nenumărate controverse pe marginea acestei practici medicale care a salvat nenumărate vieţi.
În timp ce medicii s-au ocupat de latura medicală a acestei probleme, subiectul a suscitat interesul specialiștilor din diverse domenii (psihologie, filosofie, etică etc.). În timp ce dezbaterile confiscă încă atenţia specialiștilor, rămân întrebări care îi frământă pe cei care iau în calcul posibilitatea de a deveni donatori: „Ar trebui să devin donator de organe? Vor ajunge într-adevăr organele mele la cei care au cu adevărat nevoie de ele? Este etică decizia de a dona organe post-mortem?”.
După ani în care s-au luptat cu provocări legate de respingerea transplantului de către organism, cercetătorii medicali au reușit să găsească cele mai bune proceduri pentru un transplant de organe reușit. În cele mai multe cazuri, transplantul a devenit o procedură medicală sigură, de rutină chiar. Problema este că prea puţini oameni sunt dispuși să devină donatori de organe după moartea lor. Poate că indisponibilitatea de a dona propriile organe sau cele ale unui membru al familiei vine din teamă sau din insuficienta cunoaștere a acestui subiect. Între timp, un număr tot mai mare de pacienţi așteaptă luni sau chiar ani la rând oportunitatea de a avea din nou o viaţă normală, graţie unui transplant.
Peste 110.000 de persoane se află pe lista de așteptare pentru un transplant în Statele Unite, potrivit datelor oferite de organizaţia United Network for Organ Sharing.
Să ne gândim cât de mare este această nevoie dacă luăm în calcul și pacienţii din restul lumii – există un număr enorm de oameni care așteaptă acest dar preţios care să le prelungească viaţa. Fără un transplant efectuat în timp util, sute de oameni se confruntă cu perspectiva morţii iminente și nu se pot bucura de o viaţă de calitate în timpul care le-a mai rămas de trăit. Este moartea lor inevitabilă? O întrebare pe care ar trebui să o analizăm cu toată seriozitatea, mai ales când persoana respectivă este tânără și ar trebui să aibă o viaţă întreagă înainte, însă boala ameninţă să o curme brusc.
După o reflecţie profundă asupra acestui subiect, dacă o persoană încă mai are dubii dacă ar trebui sau nu să devină donator de organe post-mortem, aș încuraja-o să răspundă cu altruism acestei uriașe nevoi de ajutor. Desigur, există o mare diferenţă între a fi donator pe parcursul vieţii și a semna un acord pentru donarea organelor după moarte. Atunci când luăm în considerare posibilitatea de a fi donatori în timpul vieţii noastre, trebuie să analizăm fiecare situaţie în parte. Poate că vom evalua riscurile pentru sănătate ale donatorului. Fiecare caz este unic și trebuie rezolvat cu înţelepciune și cu suportul profesioniștilor.
Dacă este vorba de a deveni donator de organe post-mortem, ar trebui să analizăm motivele reticenţei celor mai mulţi dintre potenţialii donatori. Trăim într-o economie supusă globalizării, în care toate statele lumii încearcă să convieţuiască, să își comercializeze produsele și, în final, fiecare regiune să se dezvolte. În timp ce existenţa noastră a devenit atât de interconectată, cum este posibil ca o cauză atît de nobilă, precum donarea de organe, să fie manipulată, contaminată de lăcomie?
Sunt unele vieţi mai valoroase decât altele? Este valoarea unei vieţi definită de ceea ce deţine posesorul ei din punct de vedere material sau al influenţei?
Pot conduce aceste elemente la practici neetice legate de donarea de organe? Este posibil ca unele persoane să fie ucise, pentru ca organele lor să fie comercializate? Sunt întrebări incomode la care, din nefericire, răspunsurile nu sunt cele pe care ne-am dori să le auzim. Traficul ilegal de organe, în creștere de altfel, practicile lipsite de etică de recoltare a organelor în unele părţi ale lumii – vizând în special segmente ale populaţiei defavorizate și vulnerabile din punct de vedere economic –, învăluie într-un nor de suspiciune donarea de organe și practica transplantului. O activitate altruistă, de împărtășire a darului vieţii (sau care ar trebui să fie astfel) riscă să fie deturnată de o piaţă neagră, care fixează preţuri unui dar inestimabil.
Nu există o rezolvare a acestei probleme decât dacă acceptăm că există o altă cale, care ţine de sfera spirituală. E o cale pe care pășim cu atitudine de altruism, iubire și încredere. Unde o putem găsi altundeva decât acolo unde începem să ne exersăm încrederea în Dumnezeu? Soluţia lui Dumnezeu este să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Dacă mergem pe mâna Lui, ne vom îngriji de semenii noștri, îi vom sprijini atunci când au nevoie de noi.
Donarea de organe este un act salvator căruia nu i se poate stabili vreodată un preţ.
Acest tip de iubire grijulie, altruistă, ar trebui să stea la baza discuţiei despre donarea de organe. Atunci când iubirea altruistă este motivul pentru care devenim donatori de organe, bunătatea noastră poate salva o viaţă. Este un act salvator căruia nu i se poate vreodată stabili un preţ.
Acesta este un subiect la care să reflectăm. Gândește-te la posibilitatea de a deveni donator de organe. Discută cu familia despre această perspectivă. Semnează un document prin care îţi dai acordul de a deveni donator de organe post-mortem. Nu te mai frământa cu toate întrebările și controversele din jurul acestui subiect. Gândește-te la donarea de organe ca la un act de dragoste care nu are atașat nicio etichetă de preţ.
Cine știe, poate că într-o zi și numele meu se va regăsi pe o listă de așteptare pentru transplant. Între timp, știu că nenumărate persoane au nevoie de înlocuirea unui organ și speră că vor avea șansa unui transplant înainte de a fi prea târziu, iar dragostea mă determină să accept ca, într-o zi, să devin unul dintre donatori.
Creriane Nunes Lima este profesoară de engleză, traducătoare, scriitoare și, de asemenea, soţie de pastor. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
Post comments (0)