În volumul Istoria tinerilor în Occident, Giovanni Levi și Jean-Claude Schmitt consideră că, în Occident, adolescenţa este în primul rând o construcţie social-culturală, deci un produs cultural. Ea este considerată cel mult subsidiar ca o etapă în procesul fiziologic al maturizării.
Până aproape de modernitate, oamenii erau departe de a percepe adolescenţa în nota obsesivă în care este observată și trăită astăzi.
Adolescenţa, o invenţie?
Diviziunea vârstelor o găsim încă din Antichitate, când celor șase vârste ale lumii li se atribuiau șase vârste ale omului: infantia (0–7 ani), pueritia (7–14 ani), adolescentia (14–28 de ani), juventus (28–50 de ani), gravitas (50–70 de ani), senectus (+70 de ani). În spaţiul românesc, Pravila lui Matei Basarab (1652) împarte într-un mod asemănător etapele dezvoltării omului: „Cocon iaste deacă naște până la 4 ani; băiat să cheamă de la 4 ani până la 14; cătărâg iaste de la 15 ani până la 22; voinic de la 23 la 42; bărbat iaste de la 42 la 56; bătrân iaste de la 56 până la 69; iară mator de la 70 până la 80. De aicea mai multă neputinţă și durere și boale.”
Perioada adolescenţei amplifică tendinţa omului de filozofare asupra tuturor lucrurilor tangente cotidianului firesc. Căutarea adolescenţilor de a-și găsi identitatea și de a-și construi sinele relevă o capacitate sporită de percepere a unor aspecte morale precum dreptatea, iubirea sau echitatea, dar în același timp dezvăluie o reticenţă în asimilarea exprimărilor lor practice. Dacă religia este un sistem prin care credinţele sunt transpuse în practici, într-un cod de comportament comunitar, căutarea identităţii personale pare a fi pentru adolescent în contrast cu identitatea comunitar-religioasă.
Adolescentul și autonomia
Adolescentul privește valorile morale ca fiind dezirabile și indispensabile, numai că le vrea doar pe cele pe care le înţelege și, dacă este cu putinţă, pe acelea pe care cei de lângă el nu le au.
În condiţiile în care originalitatea devine uneori o obsesie, reevaluând fiecare valoare și interiorizând principiile înţelese, adolescentul ajunge să le considere ca rezultat al propriei lui raţiuni.
Reacţiile refractare la religie sunt mai degrabă o expresie a împotrivirii faţă de autoritate și de interdicţiile de orice fel. Acestea sunt percepute ca piedici împotriva evoluţiei adolescentului spre autonomie personală.[1] Aceeași idee o susţine și Gordon Allport, care consideră că răzvrătirea adolescentului este într-o relaţie strânsă cu căutarea identităţii și o expresie a încercărilor sale de a ajunge la autonomie.[2]
Acestei perioade îi sunt specifice comportamente de exprimare a libertăţii de acţiune și gândire. Odată ce tânărul a depășit etapa imitării copilărești, ajunge să judece și, astfel, să supună propriei critici toate practicile religioase. Ceea ce nu înţelege, evită, subestimează sau chiar înlătură.[3]
Adolescentul și ipocrizia
Vasilios Thermos consideră că, în timp ce credinţa adolescenţilor devine din ce în ce mai personală, teama de ipocrizie e mai mare decât oricare alta.[4] Ei identifică atât inconsecvenţa celor mari, cât și pe cea proprie. Inconsecvenţa celor mari este socotită ipocrizie și invalidează sistemul pe care îl reprezintă, după cum inconsecvenţa proprie invalidează valorile pe care nu și le pot asuma prin comportament consecvent. Ipocrizia celorlalţi sau neputinţa personală duc la același rezultat.
Impactul religiozităţii în adolescenţă
Implicarea în activităţi religioase și spirituale precum rugăciunea, meditaţia sau alte discipline religioase se poate corela cu creșterea densităţii materiei cenușii, ajutând la controlarea emoţiilor și la autorealizare sau autoreglare.[5] În același timp, aceste discipline spirituale cresc șansele dezvoltării pozitive a tinerilor. Chimia cerebrală este cvasiinfluenţată de practicile religioase, mai ales în perioada în care se pun bazele biologice ale comportamentului social. Ocitocina este un hormon care acţionează ca un neurotransmiţător[6] asociat comportamentului afiliativ sau anxietăţii și agresiunii. Un nivel ridicat de oxitocină duce la un comportament afiliativ, pe când un nivel scăzut duce la anxietate sau agresiune.[7] Cercetătoarea Elena Grigorenko consideră că „spiritualitatea, fiind conectată cu afilierea, este, cel puţin parţial, fundamentată pe proprietăţile funcţionale ale ocitocinei”[8].
Amy Eva Alberts Warren prezintă o serie de studii care demonstrează că persoanele afiliate unei religii și în mod special cei care au primit o educaţie religioasă solidă încă din adolescenţă au obţinut scoruri superioare în ce privește sănătatea psihologică și implicarea în societate, în raport cu oamenii nereligioși.[9]
Pentru a evidenţia capacitatea unei persoane de a fi utilă societăţii, psihologii au recurs la un concept definit prin asocierea a două subconcepte: Greatlove–Compassion.[10] Iubirea și compasiunea sunt considerate expresia relaţiei necesare cu noi înșine și cu aproapele nostru și, în același timp, fundamentul sănătăţii și al plenitudinii psihologice. Religia creștină susţine prin chiar ADN-ul ei împlinirea dorinţei fiecăruia dintre noi de a fi iubiţi și eliberaţi de suferinţă, de aceea afilierea cuiva la religia creștină e de așteptat să aibă un efect asupra sănătăţii sale psihologice și asupra nivelului său de implicare socială.
Cercetătorii Lisa Miller și Brien Kelley citează o serie de studii care arată că credinţa și implicarea religioasă afectează pozitiv funcţionarea psihologică a adolescenţilor în domenii precum performanţa academică, stima de sine, starea de bine percepută subiectiv, implicarea în zona civică, adoptarea unui stil de viaţă sănătos ș.a.m.d. și că adolescenţii religioși sunt afectaţi mai puţin de anxietate și depresie, resping sexul premarital, au risc scăzut de suicid și un nivel scăzut al probabilităţii de a adopta practici antisociale și violente[11] și prezintă un nivel redus de delincvenţă și un risc scăzut de consum de droguri.[12]
În cadrul unui studiu realizat asupra religiozităţii tineretului din România, s-a observat că tinerii cu vârste sub 15 ani frecventează mai des întâlnirile cultice decât tinerii mai mari. Doar în grupa de vârstă de peste 60 de ani se mai regăsește același interes. Întrebaţi dacă cred în existenţa lui Dumnezeu, adolescenţii cu vârsta mai mică de 15 ani au răspuns în proporţie de 89% cu „da”. Doar 1,7% dintre ei cred că Dumnezeu nu există. Odată cu creșterea în vârstă, procentul celor care cred se micșorează, ca apoi să crească din nou începând cu vârsta de 50 de ani.[13]
Adolescenţa – perioada marilor întrebări care chestionează toate credinţele moștenite – este perioada crucială în determinarea atașamentului faţă de valorile morale și credinţele religioase.
Căutarea răspunsurilor la întrebările ce ţin de sens și de identitate, chiar dacă sunt născute într-un context al dezvoltării autonomiei, asigură atenţia, interesul și curiozitatea adolescentului faţă de lumea spirituală.
Adolescentul este interesat de spiritualitate, dar rămâne ca biserica să găsească mijloacele necesare prin care să răspundă nevoilor sale.
Crina și Ștefăniţă Poenariu consideră adolescenţa mai degrabă un construct cultural care augmentează trăsăturile negative ale unei perioade intermediare de formare a omului. Ei cred că cele mai mari beneficii ale adolescenţei sunt curiozitatea, aplecarea spre spiritualitate și căutarea identităţii.
„Roger L. Dudley, De ce resping adolescenţii religia și ce este de făcut, Viaţă și Sănătate, București, 1999, p. 55.”
„Gordon W. Allport, Pattern and Growth in Personality, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1961, p. 125.”
„Pr. Ilie Rusu, Psihologia religioasă în dialog cu morala creștină, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuţilor, Câmpulung Moldovenesc, 1998, p. 32.”
„Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Sophia, București, 2011, pp. 161–164.”
„Pamela Ebstyne King, «Afterword: Where Do We Go From Here?», în Amy Eva Alberts Warren, Richard M. Lerner și Erin Phelps (ed.), Thriving and Spirituality Among Youth: Research Perspectives and Future Possibilities, John Wiley & Sons, Hoboken, 2011, p. 336.”
„H. K. Caldwell și W. S. Young III, «Oxytocin and Vasopressin: Genetics and Behavioral Implications», în Abel Lajtha și Ramon Lim (ed.), Handbook of Neurochemistry and Molecular Neurobiology: Neuroactive Proteins and Peptides, Springer, Berlin, 2006, pp. 574–575.”
„Michael Kosfeld, Markus Heinrichs, Paul J. Zak, Urs Fischbacher și Ernst Fehr, «Oxytocin increases trust in humans», în Nature, 2005, vol. 435, nr. 7042 (2 iunie), pp. 673–674.”
„Elena L. Grigorenko, «Closeness of All Kinds. The Role of Oxytocin and Vasopressin in the Physiology of Spiritual and Religious Behavior», în Warren, Lerner și Phelps (ed.), op. cit., pp. 46–47.”
„Amy Eva Alberts Warren, «Strengthening Human Potential for Great Love-Compassion Through Elaborative Development», în Warren, Lerner și Phelps (ed.), op. cit., pp. 114–115.”
„Ebstyne King și Roeser, op. cit., p. 464.”
„Lisa Miller și Brien S. Kelley, «Relationships of Religiosity and Spirituality with Mental Health and Psychopathology», în Raymond F. Paloutzian și Crystal L. Park (ed.), Handbook of the Psychology of Religion and Spirituality, The Guilford Press, New York, 2005, p. 467.”
„Constantin Cuciuc, «Religiozitatea tineretului din România», în Revista română de sociologie, serie nouă, 2002, XIII, nr. 3–4, p. 236.”
Cu pași grăbiţi, doi străini trec pe străzile pline de forfotă ale Constantinopolului. Clopotele mari îngână agale chemarea la slujbă, în timp ce toaca zorește pașii credincioșilor spre locul de închinare. „Sfânta Sofia“ se ivește măreaţă, cu porţile larg deschise, așteptând pelerinii căutători de mântuire. Totul e făcut să poarte pecetea desăvârşirii, de la chipurile sfinţilor de pe ziduri până la cupola impunătoare pentru care, spune legenda, împăratul Iustinian a rostit celebrele cuvinte: „Solomon, te-am depăşit!“ Rezonanţa perfectă a clădirii accentuează măreţia, iar […]
Post comments (0)