Iisus

Adventiștii de ziua a șaptea

todayFebruary 26, 2022

Background
share close

Adventiștii de ziua a șaptea au convingerea profundă că Iisus Hristos revine curând și dorinţa de a păzi poruncile Lui așa cum au fost lăsate în Decalog. 

„Dacă biserica își face datoria, mileniul va putea începe în această ţară în trei ani. (…) Dacă însă două treimi din biserică vor alege să nu facă nimic, decât să caute greșeli în timpul redeșteptării, blestemul lui Dumnezeu va fi peste această naţiune și va rămâne pentru mult timp.“[1]

Sunt cuvintele lui Charles Finney, socotit de mulţi cel mai cunoscut predicator american de la începutul secolului al XIX-lea. Prima ediţie a cărţii sale Lectures on Revivals of Religion (Prezentări despre redeșteptările religioase), unde sunt notate aceste cuvinte, a apărut în 1835 și a fost retipărită în 1868 cu aceeași previziune explicită – în doar trei ani mileniul poate începe, dacă biserica își face datoria.

Afirmaţia lui descrie foarte bine atmosfera din lumea creștină a începutului de secol XIX. În Statele Unite, dar și în Europa, ideea unui sfârșit iminent al istoriei era o temă prezentă în multe predici și publicaţii[2]. Dacă bisericile din Lumea Nouă trăiau deja „a doua mare redeșteptare religioasă“, în Europa misionarii Societăţii Biblice Britanice, înfiinţată în 1804, făceau eforturi serioase în încercarea de a duce Cuvântului lui Dumnezeu la cât mai mulţi, dar cu un accent semnificativ pe misiunea pentru evrei.

Secolul descoperirii apocaliptice biblice

Secolul al XIX-lea a fost pentru lumea creștină protestantă secolul misiunii și al descoperirii apocalipticii biblice. Adoniram Judson, David Livingstone, Hudson Taylor deschideau drumul pentru mii de necunoscuţi care vor străbate continentele și oceanele în încercarea de a-L predica pe Iisus în locuri în care era total necunoscut. Alţii, ca Dwight Moody sau Charles Spurgeon, predicau în mijlocul lumii creștine, chemându-i pe cei care auziseră deja Evanghelia să își ia credinţa în serios.

Henry Drummond, un cunoscut bancher englez și membru al parlamentului britanic, organiza în 1826 Conferinţa Profetică de la Albury Park, unde i-a invitat pe toţi cei interesaţi de cercetarea profetică. Au fost prezenţi 20 de pastori și laici, iar după șase zile de studiu intensiv despre a doua venire au ajuns la câteva concluzii comune: cele 1.260 de zile și cele 1.290 de zile din Daniel s-au împlinit, cele 1.335 de zile au început.[3] În „această perioadă“ trebuie să vină Hristos, care să învie morţii și să aducă judecata finală.

De aceea, în momentul în care William Miller a vorbit pentru prima dată de o întoarcere iminentă a lui Iisus Hristos în perioada 1843-1844, lumea nu a fost luată cu totul prin surprindere. Totuși, deși mesajul parusiei era predicat pe o scară neașteptat de largă în SUA, în Europa și nu numai, niciodată până atunci nu se vorbise cu atâta convingere despre o dată când acest eveniment urma să aibă loc.

Miller avusese un traseu ideologic interesant. A fost crescut în credinţa baptistă, apoi, după căsătorie, a devenit deist, pentru ca ulterior, observând intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa, să reînceapă să studieze Biblia cu seriozitate și interes. Încă din 1818 a ajuns la concluzia, pe baza studiului Bibliei, că sfârșitul lumii va fi undeva între 1843-1844.

Descoperirea l-a tulburat și l-a provocat să reanalizeze dovezile care l-au dus la această concluzie, vreme de încă 13 ani. Pentru el era clar: profeţia celor 2.300 de seri și dimineţi din Daniel 8:14 se referea, de fapt, conform principiilor biblice de interpretare, la 2.300 de ani, al căror început este marcat în Daniel 9:27 prin porunca de rezidire a Ierusalimului, pe care a calculat-o corelând Biblia cu istoria – anul 457 î.Hr. Totul era atât de logic încât i se părea imposibil să fie o greșeală.

Așa că, în urma unor întâmplări providenţiale, în 1831 a predicat pentru prima dată ceea ce descoperise în urma studierii Bibliei. Miller nu avea pregătire teologică și nici nu s-a considerat vreodată pastor, totuși a primit în 1833 un certificat de predicator din partea Bisericii Baptiste.

Ideile lui Miller au generat „o mișcare de opinie printre congregaţionaliști, metodiști, baptiști, prezbiterieni, episcopalieni, luterani, reformaţi, quakeri și mulţi alţii.

Nimeni nu își închipuia în acel moment că aceste idei i-ar putea determina să se despartă de biserica lor.“[4]

Strigătul de la miezul nopţii

Probabil că Miller ar fi rămas până la urmă un predicator necunoscut, dacă nu s-ar fi alăturat mișcării sale oameni cu viziune și influenţă care au reușit să dea acestei mișcări de trezire religioasă un caracter naţional în SUA. Poate cel mai important dintre ei a fost Joshua V. Himes, un pastor foarte cunoscut din Boston, care a devenit adevăratul strateg al mișcării începute de William Miller.

Mesajul se răspândea datorită nu doar predicilor, ci și tipăriturilor, principalele reviste millerite având tiraje importante. În 1840 a apărut prima publicaţie a mișcării millerite, Signs of the Times (Semnele timpului), iar în 1842 cotidianul Midnight Cry (Strigătul de la miezul nopţii), care s-a tipărit la început în 10.000 de exemplare zilnic. „Numai în 1842 au fost distribuite în cinci luni peste 600.000 de exemplare din ziarul Midnight Cry.“[5]

Nici Miller, nici colaboratorii săi apropiaţi nu au lansat o dată precisă pentru revenirea lui Iisus pe pământ, precizând doar că va avea loc între primăvara anului 1843 și primăvara anului 1844. În vara anului 1844, atunci când mulţi începuseră să se gândească dacă nu cumva calculele atât de precise ascunseseră totuși o eroare, Samuel Snow a început să predice că evenimentul mult așteptat va avea lor la 22 octombrie 1844.

Până la urmă, data a fost acceptată chiar și de Miller și de apropiaţii lui, reușind să antreneze o mișcare „și mai religioasă și mai populară decât cea precedentă“[6]. A fost un moment unic în istoria bisericii creștine. Niciodată până atunci nu se mai întâmplase ca un număr atât de mare de credincioși să Îl aștepte pe Iisus Hristos la o dată precisă, cu atâta entuziasm și convingere. Se estimează că în Statele Unite au fost între 50.000 și 100.000 de persoane care în 22 octombrie 1844 au așteptat cu emoţie întâlnirea cu Domnul lor.

Pentru ei, ziua de 23 octombrie a fost fără îndoială cea mai tristă zi din viaţă. Totul păruse atât de clar și de ușor de înţeles încât nu își puteau explica unde greșiseră. Unii, poate cei mai mulţi, au considerat până la urmă că interpretarea profetică a fost greșită, așa că s-au întors la bisericile lor sau au renunţat complet la credinţa creștină. Alţii au început să susţină că interpretarea a fost corectă și evenimentul a avut loc, ceea ce i-a dus la interpretări fanteziste.

Adventiștii de ziua a șaptea

A existat și o a treia categorie, cu cei mai puţini adepţi la acea vreme, care a considerat că interpretarea a fost corectă, dar evenimentul așteptat a fost greșit. Aceștia au continuat să studieze Biblia cu rugăciune și dedicare și au constituit nucleul a ceea ce din 1860 avea să se numească Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

La vremea aceea, grupul mic de credincioși părea că nu are cum să supravieţuiască. Pe lângă faptul că așteptaseră un eveniment care nu avusese loc, au mai adăugat la învăţătura lor mai multe adevăruri nepopulare pentru lumea creștină de atunci: faptul că ziua de odihnă poruncită de Dumnezeu este sâmbăta, nu duminica; faptul că sufletul omului nu este nemuritor și, implicit după moarte, sufletul nu mai continuă să trăiască în rai sau în iad sau faptul că distincţiile alimentare din Leviticul 11 sunt încă valabile.

Fără sprijin financiar din partea unor persoane bogate, fără personalităţi importante, fără nimic din ceea ce omenește le putea asigura succesul, ei au reușit să devină treptat cei mai numeroși continuatori ai mișcării începute de William Miller. Istoriografia adventistă consideră că nimic în afară de intervenţia lui Dumnezeu nu poate explica succesul și dezvoltarea lor de la acele începuturi atât de nepromiţătoare.

Adventiștii de ziua a șaptea s-au organizat oficial abia în 1863, când la nivelul Statelor Unite erau aproximativ 3.500 de credincioși. De atunci au continuat să crească numeric ajungând astăzi, conform statisticii oficiale, la peste 21 de milioane de credincioși, care se închină în fiecare zi de Sabat în peste 160.000 de biserici și grupe, răspândite în 212 ţări din cele 235 recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite. La nivel mondial, adventiștii operează aproape 10.000 de instituţii de învăţământ și peste 1.000 de instituţii medicale, din care 227 de spitale și sanatorii și 15 orfelinate.

George R. Knight, unul dintre cei mai cunoscuţi istorici adventiști, vorbește despre câteva elemente semnificative care au conturat identitatea teologică adventistă. Printre curentele religioase are au marcat teologia adventistă amintește anabaptismul, mișcările restauraţioniste și metodismul. La acestea adaugă raţionalismul deist, care l-a provocat pe Miller la un studiu organizat al Scripturii, și puritanismul american, ce preţuia ziua de închinare și o morală riguroasă.[7]

Un alt element decisiv în dezvoltarea noii confesiuni creștine a fost și activitatea lui Ellen White, pe care adventiștii au considerat-o o voce profetică autentică.

Rolul lui Ellen White a fost important nu atât în domeniul teologiei, cât mai ales în cel al practicii creștine și al direcţiei de dezvoltare.

Ea l-a încurajat pe James, soţul ei, să publice un ziar periodic încă din 1849 și a vorbit despre nevoia înfiinţării unor instituţii medicale accesibile pentru cât mai mulţi oameni, în care să se aplice tratamente naturale simple și fără efecte adverse (într-o vreme în care oamenii erau trataţi cu mercur și alte substanţe toxice).

Pe baza sfaturilor ei, adventiștii au deschis prima instituţie de învăţământ la Battle Creek, Michigan, în 1856, iar 10 ani mai târziu, primul sanatoriu în același oraș. Acest model a fost preluat apoi în misiunile din întreaga lume. Oriunde mergeau, adventiștii editau cărţi și periodice, înfiinţau un centru medical și o mică școală.

Primul misionar oficial trimis de Biserica Adventistă în Europa a fost John Andrews, un teolog autodidact cu o cultură și o memorie impresionantă. Era anul 1868. Dar mesajul adventist era predicat încă din 1864 de către Mihail Belina Czechowki, un fost preot catolic de origine poloneză, revoluţionar, fugit în America, unde a devenit pastor baptist și apoi adventist de ziua a șaptea.

De acolo a revenit în Europa și a predicat în văile valdenzilor din Italia, apoi s-a stabilit în Elveţia, de unde a iniţiat expediţii misionare în multe ţări ale Europei. Pentru o scurtă perioadă s-a mutat în Transilvania, la Turda, în 1869, iar de acolo a plecat spre Pitești, unde a locuit în perioada 1870-1876 și a înfiinţat prima grupă de credincioși adventiști din România.

După moartea sa, în 1876, într-un spital din Austria, lucrarea începută de Czechowki a continuat să crească. Astfel că, în 1920, s-a organizat oficial Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste din România.

Adventiștii de ziua a șaptea continuă până astăzi să susţină marile fundamente protestante: Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide, Solus Christus și Soli Deo Gloria. La acestea se adaugă convingerea profundă că Iisus Hristos revine curând și dorinţa de a păzi poruncile Lui așa cum au fost lăsate în Decalog.

Născuţi precum biserica apostolică, dintr-o dezamăgire, adventiștii cred că momentul 1844 a însemnat de fapt o nouă etapă în slujirea lui Hristos din Sanctuarul ceresc. Învăţăturile lor de credinţă, departe de a fi o noutate teologică, sunt inspirate de teologia și practica bisericii apostolice și rămân până astăzi o invitaţie pentru toţi cei ce vor să urmeze cu credincioșie „credinţa lui Isus“ (Apocalipsa 14:12).

Adrian Neagu crede că istoria adventismului de ziua a șaptea a fost providenţial condusă de Dumnezeu pentru a aduce lumii frumuseţea proaspătă a Evangheliei veșnice.

„Charles Finney, Lectures on Revival of Religion, Fleming H. Revell, 1868, p. 598.”

„Există mărturii că și în Moldova, unele comunităţi evreiești așteptau un eveniment special care urma să aibă loc la Ierusalim în jurul anului 1840 – vezi Andrew A. Bonar, Robert M’Cheyne, Narrative of a Mission of Inquiry to the Jews from the Church of Scotland in 1839, Presbyterian Board of Publication, Philadelphia, 1845.”

„Aceste perioade profetice sunt descrise în profeţiile lui Daniel, în capitolele 7, 8 și 12.”

„Corneliu-Ghiocel Fitzai, Mișcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Clever Books, 2009, p. 148.”

„George Knight, Așteptătorii revenirii lui Isus Hristos, Editura Viaţă și Sănătate, București, 2004, p. 11.”

„Corneliu-Ghiocel Fitzai, op. cit., p. 151.”

„George R. Knight, În căutarea identităţii, Editura Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013, 27-33.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Neagu

Rate it

Previous post

Consiliere

PSALMUL 23: „Nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine”

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic […] Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine” (Psalmul 23:1, 4). Continuăm astăzi călătoria noastră în cel mai cunoscut psalm al Sfintei Scripturi. Am văzut până acum în această săptămână cum Domnul, Păstorul cel bun, poartă de grijă oilor turmei Sale. Însă ieri am văzut că purtarea aceasta de grijă nu este în contradicție cu suferința […]

todayFebruary 26, 2022

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%