Anabaptiștii | Pionieri ai libertății religioase

Anabaptiștii reprezintă o ramură radicală a Reformei Protestante din secolul al XVI-lea, care milita pentru o reformă completă a bisericii.

Termenul „anabaptist” – cei botezaţi din nou, cei rebotezaţi – a fost folosit de criticii lor, care condamnau practica rebotezării adulţilor.

Această mișcare radicală era constituită din numeroase grupări distincte care aveau însă unele trăsături comune. Printre aceste grupări îi putem identifica: pe anabaptiștii evanghelici, în frunte cu Conrad Grebel, Felix Manz, Baltazar Hubmayer, George Blaurock; pe anabaptiștii ultraradicali sau revoluţionari, conduși de Thomas Müntzer[1], profeţii de la Zwickau, Andreas Karlstandt, Jan Matthys, Melchior Hoffman; pe anabaptiștii mistici, panteiști, antitrinitarieni etc.

Origini

Anabaptiștii revoluţionari nu aveau în comun cu restul anabaptiștilor decât practicarea botezului adulţilor, dar acest aspect a fost suficient pentru catolici și protestanţi ca să-i identifice pe toţi anabaptiștii cu acea minoritate fanatică.

Mai mulţi istorici îi prezintă pe anabaptiști ca avându-și originea în Mișcarea „Fraţilor“ elveţieni din Zürich condusă de Conrad Grebel.

Această confuzie intenţionată a adus numeroase valuri de persecuţii asupra unor grupări inocente și inofensive. Mii au fost executaţi prin ardere pe rug, sabie sau înec. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, cei persecutaţi au găsit refugiu în Ţările de Jos, în Polonia sau în Transilvania, teritorii unde se decretase toleranţă sau libertate religioasă. Cele mai multe grupări au fost exterminate, dar unele au supravieţuit până astăzi. Moștenitorii anabaptiștilor sunt menoniţii, huteriţii, amish-ii.

Botezul adulţilor

Ceea ce îi deosebește fundamental pe anabaptiști de toate celelalte mișcări reformatoare este problema botezului, care poate fi considerat actul cel mai revoluţionar al Reformei. Practicarea botezului biblic, la început prin stropire și ulterior prin cufundare, a declanșat cele mai severe persecuţii asupra anabaptiștilor.

Din mijlocul furtunii persecuţiilor, Menno Simmons scria: „Întrucât din cauza botezului suntem trataţi atât de abuziv, noi spunem și mărturisim în Hristos că suntem mânaţi doar de credinţa reverenţioasă pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu de a boteza și de a fi botezaţi, și de nimic altceva. Și așa va fi întotdeauna, în viaţa aceasta, în moarte și la judecata finală a lui Dumnezeu.“[2]

Anabaptiștii considerau practicarea pedobaptismului ca un instrument al Satanei pentru coruperea creștinătăţii. Adepţii protestanţi ai pedobaptismului, deși recunoșteau că nu există suport biblic pentru botezul copiilor, apreciau că acesta era necesar pentru păstrarea relaţiei bisericii cu statul și pentru a nu crea o piedică în plus în răspândirea Reformei.

Conrad Grebel poate fi considerat fondatorul mișcării anabaptiste elveţiene. După convertirea sa, în 1522, Grebel a lucrat împreună cu Zwingli până la despărţirea lor, în 1525. Acesta fusese atras de concepţia iniţială a lui Zwingli conform căreia botezul copiilor mici nu avea justificare biblică. Ulterior, Zwingli a renunţat la această poziţie pentru a se bucura de susţinerea autorităţilor civile. Consiliul orășenesc a ordonat ca toţi copiii nebotezaţi să se prezinte pentru a fi botezaţi în termen de opt zile, iar Grebel și Felix Manz să înceteze propaganda în favoarea botezului.

În ciuda acestui ordin, Grebel și George Blaurock s-au botezat reciproc și apoi, împreună, pe mulţi alţii. În consecinţă, în data de 7 martie 1526, consiliul orășenesc din Zürich a ordonat ca anabaptiștii să fie înecaţi, ca o cruntă parodie a credinţei lor. Primul martir anabaptist din canton a fost Felix Manz, înecat în luna ianuarie 1527. Grebel a scăpat de o soartă identică deoarece murise de ciumă cu puţin timp înainte.[3]

Martiraj și răspândire

Aceste persecuţii au avut ca efect răspândirea ideilor anabaptiste în ţările din jur, astfel încât mișcarea a atins curând proporţii considerabile în Germania, în Austria, în Ţările de Jos. În teritoriile evanghelice, anabaptiștii nu erau trataţi ca eretici, ci ca răzvrătiţi. Dacă nu se conformau ordinelor ecleziastice stabilite, li se acorda posibilitatea de a emigra. În cazul în care refuzau să facă acest lucru și continuau să își propage credinţa în public erau pedepsiţi cu închisoarea sau cu moartea.

Anabaptiștii au fost primii reformatori care au formulat principiul separării bisericii de stat.

Strasburgul a devenit un centru al activităţii anabaptiste. Un alt centru al mișcării anabaptiste a fost Moravia, unde Baltazar Hubmaier a devenit principalul lider al acesteia. În iulie 1527, autorităţile austriece l-au arestat pe Hubmaier și la 10 martie 1528 a fost ars pe rug, iar soţia, înecată în Dunăre. Tot în Moravia a activat un alt anabaptist, Iacob Hutter, care a dezvoltat un mod de viaţă în comun bazat pe experienţa bisericii primare relatată în Faptele apostolilor, capitolul 2.

În Olanda, liderul mișcării anabaptiste a fost Menno Simmons, fost preot catolic. El a preluat conducerea „fraţilor“, nume adoptat de anabaptiști în Ţările de Jos pentru a scăpa de stigmatul atașat numelui de anabaptist. După moartea lui, „fraţii“ au fost cunoscuţi sub denumirea de menoniţi, cărora li s-a acordat în final libertate religioasă în anul 1676.

Pionierii libertăţii religioase și ai separării bisericii de stat

Anabaptiștii au fost primii reformatori care au formulat principiul separării bisericii de stat. Ei au repudiat absolut orice fel de legătură între stat și biserică, considerând statul o instituţie în afară și aparte de Evanghelia lui Hristos. Statul nu are dreptul de a interveni în probleme de conștiinţă, susţinând în acest fel principiul libertăţii de conștiinţă. În consecinţă, în opinia lor despre biserică și stat, anabaptiștii au negat dreptul bisericii de a exercita magistratura, care li se părea o violare a preceptelor și a exemplului lui Hristos.

Războiul, chiar pentru autoapărare sau apărarea ţării, era privit de ei ca fiind contrar spiritului Evangheliei și erau gata să sufere mai degrabă moartea decât să poarte arme. Pedeapsa capitală era privită de ei ca fiind anticreștină și aplicarea ei de către guvernele civile era unul dintre motivele pentru care un creștin nu trebuia să ocupe funcţii de stat. Cei mai mulţi dintre ei erau pacifiști convinși.

Totodată, manifestau ostilitate atât faţă de sistemele civile de guvernare, cât și faţă de existenţa ordinii sociale, inclusiv faţă de proprietatea privată. În cadrul Reformei protestante, niciun alt grup nu a privit cu mai multă seriozitate principiul Sola Scriptura așa cum au făcut-o ei. De asemenea, conceptul biblic „cel neprihănit va trăi prin credinţă“ a devenit un adevăr vital pentru anabaptiști.

În ciuda unor manifestări extremiste, anabaptiștii nu trebuie consideraţi „bolșevicii“ Reformei și nici vizionari fanatici de stânga. Nici menoniţii și nici baptiștii nu trebuie să se rușineze să-i socotească printre strămoșii lor spirituali. Anabaptiștii au avut o influenţă puternică asupra baptiștilor, a puritanilor și a quakerilor, introducând pentru prima dată în lumea creștină medievală principii de mare valoare precum: separarea bisericii de stat, libertatea de conștiinţă și pacifismul.