Alegeri prezidențiale SUA

Anatomia unei patologii: minciuna

todayApril 7, 2021 2

Background
share close

„Tu? Grasă? Nici vorbă!”, „Cu tot respectul, era verde când am trecut eu…”. Zilnic, de pe buzele a miliarde de oameni pleacă miliarde de minciuni. O poluare morală pe care o declarăm nocivă, dar fără de care nu ne vedem descurcându-ne în viaţă.

Minciuna („albă”) este considerată astăzi un instrument social, unul pe care, spun studiile, femeile îl utilizează mai des decât bărbaţii, cu preţul unor remușcări mai puternice. Pe de altă parte, femeile mint, în general, ca să îi ajute pe alţii să se simtă mai bine, în timp ce (se spune că) bărbaţii mint mai degrabă pentru a se lăuda pe ei înșiși.

Femeile și bărbaţii, deopotrivă, își mint copiii în scopuri educaţionale, a arătat un studiu recent[1].

Potrivit cercetării, cea mai frecvent utilizată minciună „educativă” este aceea folosită de părinţii care își ameninţă copiii că vor fi lăsaţi singuri într-un loc public dacă nu sunt cuminţi. Alte minciuni instrumentale includ motivarea, fie pozitivă („Zâna Măseluţă”, „Ce frumos ai cântat la pian!”), fie negativă („O să orbești dacă nu îţi mănânci legumele”).

Mulţumesc că mă minţi

„Cel mai adesea, minciunile la care suntem expuși nu sunt din acelea lipsite de scrupule, ci sunt mai degrabă modalităţi de a ajuta interacţiunile sociale să curgă mai lin”, e de părere sociologul Robert Feldman, cunoscut pentru cartea sa The Liar in Your Life: The Way to Truthful Relationships.

Societatea noastră pare să încorporeze minciuna în urzeala ei, din moment ce, așa cum observa Feldman, doi oameni care abia se cunosc mint, în medie, de trei ori la fiecare zece minute de dialog.[2] Pe cei uimiţi de impactul pe care această statistică l-ar putea avea global, Feldman îi avertizează să nu se lase amăgiţi: realitatea este că oamenii nu sunt acei căutători ai adevărului așa cum ne place să credem. „În cele mai multe cazuri acceptăm, ba chiar ne bucurăm să credem minciunile celorlalţi”, susţine sociologul.

„În unele situaţii este pur și simplu eficient să acceptăm minciunile celorlalţi.”

Ba încă, spune Feldman „mulţi dintre noi ne minţim singuri, în aceeași măsură în care suntem minţiţi de alţii. […] Când minciunile sunt în concordanţă cu felul în care vrem să ne vedem pe noi înșine (deștepţi, competenţi, oameni de succes), suntem adesea motivaţi să credem minciunile la care suntem expuși”.

Scuzele mincinosului

După mai multe cercetări întreprinse în domeniu, Feldman a ajuns la concluzia că în viaţa fiecărui om de pe această planetă există, fără dubiu, cel puţin un mincinos și că, în aceste condiţii, dacă vrem să înţelegem impactul real al înșelătoriei, ar trebui să ne gândim bine care sunt motivele pentru care considerăm anumite minciuni ca fiind inofensive, în timp ce pe altele le respingem ca fiind manipulative și nerușinate.

În primul rând, oamenii sunt tentaţi din start să considere minciunile lor mai puţin periculoase pentru societate decât sunt minciunile altora. În dreptul lor se găsesc mereu motive „întemeiate” pentru faptul că au recurs la minciună.

După ce au analizat sute de interviuri despre minciuni și motivele din spatele lor, prof. dr. Bella DePaulo și colegii săi din Departamentul de Psihologie al Universităţii Santa Barbara (SUA) au alcătuit un top al celor mai frecvente șapte scuze pe care oamenii le formulează pentru a-și face curaj să mintă:[3]

  1. Nu se întâmplă nimic dacă mint, este o minciună nevinovată.
  2. Nimeni nu mă va confrunta direct.
  3. Chiar dacă se va afla că am minţit, pot să mă revanșez faţă de cel pe care l-am minţit, iar relaţia dintre noi nu va avea de suferit.
  4. Am cele mai bune intenţii.
  5. Voi mărturisi ceea ce am făcut – dar nu acum.
  6. Voi mărturisi doar dacă nu există nicio consecinţă directă a minciunii mele.
  7. Minciuna va rămâne numai între noi.

Și psihologul american Dan Ariely, considerat un guru al psihologiei aplicate în domeniul economic, crede că scuzele joacă un rol vital în recurgerea la minciună. Ba mai mult, psihologul amintit argumentează curajos că ideea (larg răspândită) potrivit căreia oamenii mint sau nu în funcţie de avantajele sau dezavantajele care rezultă este greșită. În cartea sa The (Honest) Truth About Dishonesty (Adevărul-adevărat despre minciună), Ariely susţine că scuzele influenţează decizia de a minţi, fiindcă oamenii vor să poată să se privească în oglindă și să vadă acolo niște persoane cinstite. Pe de altă parte, vor și să aibă parte de beneficiile pe care și le-ar putea asigura fiind necinstiţi. Și singura modalitate de a le avea pe amândouă este să își găsească o scuză bună.

Distanţa psihologică

Ariely consideră că distanţa psihologică ajută cel mai mult la fabricarea unei scuze bune pentru minciună. Adică, atâta timp cât între cel care înșală și cel înșelat este o distanţă psihologică suficient de mare, minciuna are mai mult loc.

De exemplu, puţini oameni ar fura un pix dintr-o librărie, explică psihologul, însă foarte mulţi oameni fură pixuri de la serviciu fără să simtă că fac ceva rău.

În mod similar, puţini oameni ar pleca dintr-un restaurant fără să plătească pentru ce au mâncat, însă mulţi downloadează ilegal muzică sau filme de pe Internet fără să creadă că au comis o infracţiune.

Societatea în care trăim predispune la distanţă: cărţile de credit, echipamentele electronice, ipotecile, acţiunile la bursă, toate sunt instrumente ale relaţiilor noastre la distanţă. Tocmai de aceea, atrage Ariely atenţia, tendinţa de a căuta scuze pentru minciună este una globală și acest mod de gândire are un impact mai dăunător decât am fi înclinaţi să credem.

Într-o prezentare susţinută în cadrul unui eveniment organizat de fundaţia Royal Society for the Encouragement of Arts, Manufactures and Commerce, Ariely relatează despre un experiment pe care l-a condus pentru a analiza felul în care oamenii se raportează la minciună. Experimentatorii au dat unui eșantion de 30.000 de persoane posibilitatea de a câștiga bani și de a-și maximiza câștigul dacă mint (fără a fi prinși). Din cei 30.000 de oameni, doar 12 au trișat cât au putut de mult, câștigând mult mai mult decât ar fi trebuit dacă acţionau corect. La un loc, aceștia au furat circa 150 de dolari, spune Ariely. În afară de ei, din același eșantion de 30.000 de oameni, 18.000 au furat doar câte puţin. La final, însă, paguba totală pe care au produs-o cei care au trișat numai puţin a fost de 36.000 de dolari.

Acest rezultat reflectă ceea ce se întâmplă în societate, susţine psihologul.

Ariely este convins că, în fapt, există puţini „mari corupţi” și că cea mai mare parte a înșelăciunii este produsă de așa-zișii „oameni buni”, care nu fură decât puţin.

Dar, pentru că sunt atât de mulţi, paguba produsă de ei este mult mai mare.

În romanul său intitulat Trei într-o barcă[4], Jerome K. Jerome spune o anecdotă despre domeniul în care se minte cel mai mult: pescuitul. „Am cunoscut cândva un tânăr, era un om foarte conștiincios și, când venea vorba de pescuitul cu muscă, era hotărât să nu își exagereze prada cu mai mult de 25%. «Dacă am prins patruzeci de pești», a spus el «atunci am să le zic oamenilor că am prins cincizeci, și așa mai departe. Dar nu am să mint mai mult de atât pentru că este păcat să minţi.»” Această anecdotă arată cât de ridicolă este încercarea de a împărţi minciunile în „inocente” și „păcătoase”, câtă vreme nu există niciun standard universal după care să poată fi evaluate și pagubele.

 

Ceaţa de minciuni „albe”

Sigur că Ariely vorbește pe baza unei pagube fizice, însă același principiu poate fi aplicat și în cazul minciunii. Minciuna albă este ca pixul furat de la birou. Ne spunem că nu o să observe nimeni, că nu e așa o mare pierdere. Însă, lărgind cadrul într-atât încât să includă și altceva decât avantajele, devine vizibil și faptul că minciuna albă erodează intimitatea și mărește distanţele în relaţiile noastre.

Privite la nivelul societăţii, minciunile albe devin o ceaţă care ne împiedică să ne vedem limpede unii pe ceilalţi.

Care sunt consecinţele? Să ne gândim, de exemplu, la puterea de influenţă pe care o poate avea cea mai albă dintre minciuni (feedback-ul pozitiv nemeritat). Dacă oamenii îţi spun mereu că arăţi grozav, sau că ai ţinut o prezentare extraordinară, lucrul acesta își va lăsa amprenta asupra modului în care te vezi pe tine însuţi. Dacă ești un individ mediocru, a fi sigur pe niște calităţi extraordinare, dar false e o reţetă sigură pentru permanentizarea eșecului.

Miliardele de minciuni „nevinovate” despre care vorbeam construiesc un mediu al „amăgirii generalizate”, cum o numește Feldman, un cadru de altfel foarte ospitalier pentru marile minciuni. Nu doar proverbele învaţă că o minciună mică atrage una mai mare („Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”), ci și studiile psihologilor.

Minuni cu minciuni

Citește și: Minuni cu minciuni

Cu toate acestea, studiile constată, nu schimbă. Pentru a schimba situaţia, e nevoie de ceva mai mult decât a ști că femeile mint mai puţin decât bărbaţii (informaţia opusă, din debutul articolului, este falsă[5]). Fiindcă, de obicei, tocmai excepţiile (acest articol este semnat de o femeie) sunt cele care rănesc cel mai mult.

Ce să faci?

Partea frumoasă este că pentru schimbare e nevoie tot de o excepţie: decizia de a face altfel decât dictează impulsul sau restul lumii. Uneori e suficient să respiri aerul curat al încrederii într-o relaţie cu toate cărţile pe faţă pentru a simţi repulsie faţă de impostură, ipocrizie și „șmecherie”. Alteori poate fi nevoie să te frigă atât de tare minciuna cuiva, încât să te dezguste ideea de a împărtăși obiceiul.

Pe unii, rușinea de a fi prinși îi ajută să își accelereze căinţa, în vreme ce pe alţii modelul integrităţii îi inspiră ca valoare în sine.

De obicei, acelora care își găsesc în ei înșiși o motivaţie pentru a nu minţi le este cel mai ușor să fie fideli integrităţii, în timp ce acelora care contabilizează mai întâi avantajele le vine cel mai greu să fie sinceri. Pentru că minciuna e avantajoasă pe termen scurt, pare o scăpare irezistibilă. Însă dincolo de clasicele ei picioare scurte, minciuna mai are un dezavantaj: spre deosebire de sinceritate, ea nu rezolvă probleme, ci doar le maschează. Sinceritatea într-o lume nesinceră este, în schimb, o școală ai cărei absolvenţi au învăţat să se descurce the hard way, confruntând adevărul, nu fugind de el. Și, de cele mai multe ori, numai ei pot înţelege de ce satisfacţia sufletească e pe măsură.

Renunţarea la minciună nu este neapărat ușoară, e drept. Însă la fel de adevărat este și că nimeni nu te poate obliga să minţi, nici măcar obiceiul personal. Poţi începe răspunzând sincer la banalul „Ce faci?”.

„Sean Coughlan, Most parents «lie to their children», bbc.co.uk, 18 martie 2013”.

„Născut pentru a minţi?, semneletimpului.ro, 1 iulie 2012”.

„Editura Vremea, 2004”.

„Studiu: Bărbaţii mint mai mult decât femeile, semneletimpului.ro, 19 mai 2010”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Alina Kartman

Rate it

Previous post

Educatie

Istoria în revistă! Cum a fost până la pandemie?

Imaginează-ți că te-ai născut în 1900. Când ai 14 ani, începe primul Război Mondial și se termină când ai 18 ani, cu 22 milioane de morți. La scurt timp după aceea, o pandemie globală, o gripă numită „spaniolă”, omoară 50 milioane de oameni. Ieși viu și liber, ai 20 de ani. Apoi, la vârsta de 29 ani supraviețuiești crizei economice globale, care a început odată cu prăbușirea bursei de valori din New York, provocând inflația, șomajul și foametea. La 33, […]

todayApril 6, 2021 5

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%