play_arrow
Radio Calea Spre Cer - General GENERAL
play_arrow
Radio Calea Spre Cer - Mărturii Măturii Audio 24/7
play_arrow
Radio Calea Spre Cer – Predici Predici Audio 24/7
play_arrow
Radio Calea Spre Cer – Biblia Biblia Audio 24/7
play_arrow
Radio Calea Spre Cer - Copii COPII
play_arrow
Radio Calea Spre Cer - Muzică tradițională POPULAR
De-a lungul secolelor, sacrificiul lui Dumnezeu-Fiul și planul divin al salvării omului au creat mai multe dileme și crize și au ridicat mai multe întrebări decât ne-am putea imagina. Iar răspunsurile oferite au dezvăluit mai multe implicaţii ale crucii (și ale istoriei trăite înainte și după ea) decât ne-am obișnuit să credem că există, fie că suntem creștini sau necreștini, fie că suntem credincioși sau sceptici.
În contextul uimitoarei coerenţe a metanaraţiunii născute în jurul crucii (care cuprinde milenii), această complexitate – juxtapusă istoricităţii vieţii lui Iisus și experienţei milioanelor de oameni care au cunoscut puterea salvatoare a harului – fie convinge în mod desăvârșit, fie este respinsă total. Nimeni nu poate rămâne doar indiferent.
„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.”[1] Acesta este, fără îndoială, punctul de pornire al oricărei versiuni biblice a istoriei universului. „Dragostea inepuizabilă a lui Dumnezeu pentru noi este un dat obiectiv, afirmat și reafirmat în Scripturi. Este adevărată fie că o credem, fie că nu. Îndoielile noastre nu distrug dragostea lui Dumnezeu, așa cum nici credinţa noastră nu o creează. Ea își are izvorul în miezul naturii lui Dumnezeu, care este dragoste, și se revarsă spre noi prin unirea noastră cu Fiul Lui preaiubit.”[2] „Declaraţia (…) «Dumnezeu este dragoste» nu este o definiţie a lui Dumnezeu și nici o simplă atestare, printre altele, a unuia dintre atributele Sale. Este o caracterizare fundamentală a lui Dumnezeu.”[3]
Ceea ce moartea este pentru viaţă, ceea ce întunericul este pentru lumină este păcatul pentru iubirea Dumnezeirii triunice.
Această declaraţie fundamentală despre Dumnezeu are implicaţii uriașe. Dragostea nu poate exista și nu poate fi manifestată decât într-un context social. Nu există nicio cale logică prin care să ne imaginăm că un Dumnezeu unipersonal (implicit solitar) poate fi caracterizat în mod esenţial ca fiind iubire. Și, din acest punct, devine evident de ce înţelegerea trinitariană a Dumnezeirii creștine este absolut esenţială.[4] Când urmăm dovezile biblice ale existenţei a trei Persoane într-un singur Dumnezeu putem înţelege că Dumnezeu nu a fost dependent de creaţia Lui pentru a-Și exercita dragostea. Manifestându-Și iubirea în cadrul pluralităţii Trinităţii, din veșnicie, Dumnezeu nu avea nevoie de noi (fiinţele create), ci pur și simplu ne-a dorit. De aceea este rezonabilă, deși speculativă, sugestia teologului american Woodrow Whidden: „Putem argumenta convingător că dragostea altruistă (și puternic expansivă) a lui Dumnezeu este singura explicaţie metafizică pentru ceea ce fizicienii au perceput drept un univers în continuă expansiune. Iar ceea ce au observat fizicienii este ceea ce creștinii trinitarieni cred că era firesc să se întâmple.”[5] Dragostea adevărată este în continuă expansiune. Chiar dacă nu este imediat accesibil percepţiei, acesta este totuși un dat în experienţa colectivă a umanităţii.
Este, într-adevăr, un mister cum a putut lua naștere răul în societatea perfectă a îngerilor, acolo unde dragostea lui Dumnezeu se manifesta ca o revelaţie perfect echilibrată a dreptăţii și milei.[6] Biblia recunoaște această taină ca atare. Însă tot Biblia prezintă și contextul apariţiei păcatului în univers. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!”[7] „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.”[8] „Tu ziceai în inima ta: «mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; (…) voi fi ca Cel Preaînalt.”[9] „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncaţi și îngerii lui.”[10]
După ce oamenii au căzut în păcat, amăgiţi chiar de el, Lucifer a susţinut că ei nu au dreptul la mila iubirii lui Dumnezeu […] prin urmare, a început să pretindă opusul argumentului iniţial.
Misteriosul păcat al lui Lucifer și-a avut originea în faptul că s-a concentrat pe sine însuși și a înlocuit dragostea altruistă a lui Dumnezeu cu o dragoste egoistă (pentru propria persoană și propriile interese). Prin urmare, natura păcatului va fi întotdeauna opusul naturii iubirii altruiste a lui Dumnezeu și va colporta întotdeauna falsa promisiune că adevărata libertate și adevărata fericire s-ar găsi în sânul individualismului egoist, mai degrabă decât în dragostea care se sacrifică, a lui Dumnezeu.[11] Ceea ce moartea este pentru viaţă, ceea ce întunericul este pentru lumină este păcatul pentru iubirea Dumnezeirii triunice. „Păcatul antrenează tot ceea ce este opus iubirii lui Dumnezeu. Este absorbit de sine (nu expansiv) și opus implacabil oricărui act care ar putea semăna cu sacrificiul de sine.”[12] Păcatul și iubirea pur și simplu nu pot exista simultan. Totuși, pentru o vreme, coexistă, ceea ce se dovedește a fi una dintre cele mai intrigante descoperiri din istoria sacră.
Faptul de a fi ca Dumnezeu însemna, practic, în cazul lui Lucifer (cel mai slăvit dintre îngeri), uzurparea guvernării Creatorului de către una dintre fiinţele create de El.[13] A acţiona împotriva guvernării lui Dumnezeu însemna însă a acţiona împotriva dreptăţii ordinii stabilite de legea lui Dumnezeu și de asemenea împotriva iubirii Sale. „La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea şi mila nu se pot împăca şi că, dacă Legea ar fi călcată, ar fi cu neputinţă ca păcătosul să fie iertat.”[14] Argumentul lui implicit a fost acela că dreptatea lui Dumnezeu, care impunea o anumită ordine considerată de el arbitrară, trebuia să fie subordonată milei dragostei Lui, ceea ce ar fi însemnat, printre altele, posibilitatea ca Lucifer să devină Dumnezeu.
Pentru eradicarea sa completă și definitivă, fără posibilitatea reapariţiei, păcatul trebuia dezbrăcat de toate măștile.
Ulterior însă, după ce oamenii au căzut în păcat, amăgiţi chiar de el, Lucifer a susţinut că ei nu au dreptul la mila iubirii lui Dumnezeu, așa cum o demonstrează mai târziu conflictul pe care l-a iniţiat asupra trupului lui Moise. În timp ce Dumnezeu dorea învierea lui Moise, Diavolul se opunea. „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise…”[15] Diavolul a sugerat că, din moment ce lui i-a fost interzis accesul în ceruri din cauza păcatului său[16], niciun alt păcătos nu putea vreodată să primească milă. Prin urmare, a început să pretindă opusul argumentului iniţial, și anume că dreptatea trebuie să excludă mila. Aceste reprezentări false ale naturii iubirii și caracterului lui Dumnezeu au impus necesitatea unui răspuns divin exhaustiv, un răspuns capabil să dezvăluie în mod absolut natura malignă a păcatului și să îl condamne pe deplin, pentru ca astfel să se poată împlini planul lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoși și să poată fi reabilitat public caracterul Său defăimat.
Am stabilit deja că păcatul și dragostea lui Dumnezeu, fiind antitetice, nu pot exista simultan, decât pentru o perioadă scurtă de timp. Este momentul să dezvoltăm această idee. Păcatul nu ar fi apărut dacă nu ar fi existat dragostea lui Dumnezeu, care presupune libertate de alegere pentru fiinţele create după chipul divin. Acest lucru nu înseamnă că iubirea, implicit, Dumnezeu este factorul responsabil pentru apariţia păcatului. Ci înseamnă doar că păcatul este un parazit, care a profitat de natura iubirii lui Dumnezeu pentru a prinde viaţă. Și, din moment ce păcatul este un parazit care a luat naștere profitând de dragostea lui Dumnezeu, numai această dragoste poate tăia sursa de viaţă a parazitului. Dacă gândirea păcătoasă pretinde că Dumnezeu este nedrept sau nemilos, că legea Lui nu poate fi ascultată, că libertatea și fericirea izvorăsc din individualismul egoist, atunci toate aceste pretenţii ar trebui să fie simultan invalidate printr-un răspuns al lui Dumnezeu care să satisfacă deopotrivă dreptatea și mila. Implicaţiile sunt inevitabile.
Potrivit cu natura Sa, Dumnezeu tânjea să Își salveze fiinţele create, să le convingă de iubirea Lui și să le scape din păcat.
În primul rând, Dumnezeu știa că, prin opţiunea distrugerii imediate a agenţilor păcatului, acesta nu ar fi fost pe deplin oprit. Pentru eradicarea sa completă și definitivă, fără posibilitatea reapariţiei, păcatul trebuia dezbrăcat de toate măștile, de falsele pretenţii și de toate adevărurile sale aparente – cu alte cuvinte, trebuia deposedat de toată puterea. Trebuia complet expus, înţeles, dezavuat și condamnat de toate fiinţele create.[17] Numai după ce va fi fost realizat acest lucru Dumnezeu putea distruge agenţii păcatului, încheind o dată pentru totdeauna existenţa răului.[18] Aceasta este soluţia pe termen lung pe care a ales-o Trinitatea, una care implica necesitatea ca, pentru un timp, păcatul să coexiste cu dragostea lui Dumnezeu.
Ar trebui clarificat încă un aspect. Raţionamentul anterior nu prezintă un Dumnezeu care încearcă să Își legitimeze conducerea și să Își apere „tronul ceresc”, ci, mai degrabă, evidenţiază dragostea lui Dumnezeu care încearcă să-Şi apere toate creaturile de pagubele, incomplet înţelese, ale păcatului. Sentinţa finală de executare a agenţilor păcatului este tot un act de iubire, fiindcă dreptatea Lui izvorăște din iubirea Lui. Nu este nici arbitrară, nici subiectivă, ci absolut dreaptă, fiindcă este absolut iubitoare. Lucifer nu a fost distrus imediat pentru că trebuia să aibă toate ocaziile să demonstreze, în cazul în care ar fi avut dreptate, că Dumnezeu este nedrept și neiubitor. Doar atunci când el va eșua definitiv în această tentativă demonstrativă și când universul întreg va ști cu certitudine că păcatul este opusul oribil al dragostei lui Dumnezeu, că este rău și distrugător, atunci și numai atunci va fi evident pentru tot universul de ce păcatul nu poate coexista cu iubirea lui Dumnezeu. Și atunci păcatul și agenţii lui vor fi distruși.
În al doilea rând, potrivit cu natura Sa, Dumnezeu tânjea să Își salveze fiinţele create, să le convingă de iubirea Lui și să le scape din păcat.[19] Așadar, la cruce, s-au întâlnit dreptatea lui Dumnezeu, manifestată prin ura Lui faţă de păcat, și dragostea Sa pentru noi.
Natura lui Dumnezeu, care este iubire, L-a determinat să intervină, iar Iisus a decis în mod voluntar să fie acea Persoană din sânul Trinităţii care să Se sacrifice în favoarea omenirii: „Tatăl mă iubește pentru că Îmi dau viaţa ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.”[20] Suprema manifestare a iubirii, ca natură a lui Dumnezeu, se găsește astfel în creștinism. Ca unul care amesteca hinduismul, islamul și creștinismul, protagonistul sincretic al romanului și peliculei Viaţa lui Pi afirma: „Am găsit credinţa cu ajutorul hinduismului și am descoperit dragostea lui Dumnezeu prin Hristos.” Însă Cei Trei sunt Unul. În Iisus, sacrificiul Dumnezeirii în ansamblu este autentic și total. „Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos (…) adică Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.”[21]
Condamnarea păcatului nu putea fi doar mimată, fiindcă acest lucru nu ar fi reușit să demaște natura intrinsec malignă a păcatului și caracterul lui nevindecabil, fatal.
Vinovăţia păcatelor întregii lumi I-a fost transferată lui Iisus. Niciuna dintre fiinţele create de Dumnezeu nu putea să ne ia locul în momentul confruntării cu condamnarea păcatului nostru. „Fiul divin al lui Dumnezeu era singura jertfă cu o valoare suficientă pentru a satisface cerinţele legii desăvârșite a lui Dumnezeu. Îngerii erau fără păcat, dar (…) erau sub legea lui Dumnezeu. (…) Viaţa Lui [a lui Hristos] era singura suficient de valoroasă pentru a salva omul din starea căzută în care se afla.”[22] Mai mult, Dumnezeu nu ar fi fost drept și iubitor dacă i-ar fi permis unei terţe părţi să preia responsabilitatea pentru păcatele noastre. Acesta ar fi fost doar un schimb îndoielnic de prizonieri. Reproșurile păcătoase, cum că guvernarea lui Dumnezeu este nedreaptă, că legile Lui nu pot fi ţinute, că El nu este iubitor și milos, ar fi fost cu siguranţă legitime în acel caz. Când a decis să ne salveze, Dumnezeu a hotărât să Se sacrifice El Însuși. „Hristos este egal cu Dumnezeu, etern și atotputernic. El putea plăti preţul răscumpărării libertăţii omului. (…) El putea să spună ceea ce nici cel mai important dintre îngeri nu putea spune: Am putere asupra propriei mele vieţi, «putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.»”[23]
Condamnarea păcatului nu putea fi doar mimată, fiindcă acest lucru nu ar fi reușit să demaște natura intrinsec malignă a păcatului și caracterul lui nevindecabil, fatal. Singura consecinţă logică, singurul rezultat posibil al oricărui păcat este moartea veșnică.[24] Iisus S-a așezat în locul nostru și a primit lovitura morţii, astfel condamnând păcatul și creând posibilitatea de a ne ierta și de a ne da o șansă nouă să „o rupem cu păcatul”[25]. Modul în care o persoană păcătoasă poate opune rezistenţă păcatului este un alt subiect nesfârșit de dezbatere, la care vom reveni ulterior.
Fiind cea parazitată, doar dragostea divină putea pune capăt păcatului – doar revelaţia perfectă a iubirii lui Dumnezeu, vizibilă în persoana lui Iisus, putea să demaște și să judece răul păcatului în întregime. Doar Acela care era una cu Tatăl, pe deplin Dumnezeu, etern și nemuritor, Acela care este iubire, asemenea Tatălui, doar Acela ar fi putut să reprezinte cu totul caracterul lui Dumnezeu înaintea oamenilor.[26] Prin urmare, numai Dumnezeu putea face sacrificiul prin care păcatul avea să fie pe deplin dovedit ca esenţialmente rău și condamnat și prin care păcătoșii să poată fi răscumpăraţi. Păcatul a fost întâi demascat și condamnat în viaţa lipsită de păcat pe care a dus-o Iisus.[27]
De ce nu putea Dumnezeu pur și simplu să-i ierte pe păcătoși?
Astfel El a infirmat pretenţia lui Lucifer că legea este nedreaptă și nu poate fi ţinută. Mai mult chiar, prin faptul că a trăit o viaţă fără păcat, Hristos S-a calificat să fie jertfa fără cusur care să ofere șansa salvării păcătoșilor. Aceștia sunt îndemnaţi să se pocăiască nu doar prin înţelegerea naturii distructive a păcatului, ci și prin descoperirea dimensiunilor harului divin, care face posibilă iertarea. Fiul lui Dumnezeu a murit moartea noastră, pentru ca viaţa Lui să fie viaţa noastră. Doar El a fost capabil să fie un substitut pentru păcătoși în moarte și să ne ofere viaţa Lui ca exemplu și harul Lui ca putere prin care să ne facă în stare să trăim o viaţă curată.
Doar Acela care este în Sine Însuși etern poate oferi nemurirea celor care beneficiază de puterea salvatoare a sacrificiului Său ispășitor. De aceea, dacă Iisus este considerat oricum numai divin nu, întregul edificiu al răscumpărării se prăbușește. În plus, singur Acela în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii”[28] ne poate oferi puterea de a ne opune păcatului, cu ajutorul activ al Duhului Sfânt, acţionând continuu ca mediator, sau „mijlocitor între Dumnezeu și oameni”[29]. Numai Acela care a manifestat dragoste divină de-a lungul eternităţii putea fi în stare să le ofere fiinţelor căzute capacitatea de a începe încă o dată să trăiască în dragoste unele faţă de celelalte. Fără înţelegerea rolului esenţial pe care îl are harul Lui în salvarea noastră, eșuăm în mod sigur într-o spiritualitate de tip legalist, așa cum s-a întâmplat, de altfel, cu multe dintre religiile actuale.
De ce nu putea Dumnezeu pur și simplu să-i ierte pe păcătoși? Tocmai pentru că păcătoșii nu pot fi iertaţi înainte ca păcatul să fie complet înţeles, împreună cu toate consecinţele și implicaţiile sale pe termen lung, și înainte ca plata păcatului să fie achitată. Ultima parte a frazei anterioare este unul dintre factorii cel mai puţin înţeleși în soteriologie[30]. Cu toate acestea, explicaţia rezidă în natura păcatului. Numai dacă plata pentru păcat este achitată întotdeauna și fără excepţie, natura distructivă și ireparabilă a păcatului este recunoscută complet. Un păcat care poate fi iertat fără a fi plătit preţul pedepsei (moartea eternă) nu ar mai fi perceput așa cum este în realitate: mortal și total opus iubirii lui Dumnezeu. Și, dacă păcatul este greșit reprezentat în minţile fiinţelor create, gândirea păcătoasă este alimentată. Nu vorbim aici doar de o simplă impresie pe care Dumnezeu încearcă să o creeze în minţile noastre. Atunci când găsește celule canceroase în organismul pacientului, medicul nu îi spune că va muri doar ca să-l convingă de natura malignă a cancerului. Îi spune pacientului că va muri, pentru că, lăsat să se manifeste, cancerul ucide întotdeauna.
Marii reformatori, Martin Luther, Jean Calvin și mai târziu John Wesley, au fost toţi susţinători ai unei asemenea înţelegeri asupra sacrificiului lui Hristos.
Unii teologi cred că moartea lui Iisus a fost necesară doar ca să ne dovedească iubirea și solidaritatea Lui cu noi și că acestea vor produce o transformare a minţii și a inimii noastre (teoria influenţei morale). Alţi gânditori spun că moartea lui Iisus ne-a arătat cât de mult este dispus Dumnezeu să sufere pentru a menţine ordinea guvernământului Său în univers și că păcătosul care persistă va avea parte de moarte veșnică (teoria guvernamentală).
Susţinătorii celor două teorii[31] au dreptate în ceea ce afirmă, însă greșesc în ceea ce neagă, mai exact faptul că moartea lui Iisus era necesară pentru a „satisface” justiţia, dreptatea lui Dumnezeu, care are repulsie faţă de păcat asemenea unei reacţii alergice imposibil de evitat (teoria substituţiei penale). „Pentru a ne putea salva printr-o cale care să împlinească dreptatea, Dumnezeu, prin Hristos, ne-a luat locul. Iubirea divină a triumfat asupra mâniei divine, prin sacrificiul de sine al Divinităţii.”[32] Această împlinire a dreptăţii Sale I-a permis lui Dumnezeu să fie „neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus”[33]. „Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu, dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său şi nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivit omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat legea, dar S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului.”[34]
Dumnezeu a judecat păcatul pe cruce și, în baza acestei judecăţi, ne poate oferi rodul sacrificiului lui Iisus: harul și iertarea. Moartea substitutivă ne-a schimbat efectiv statutul legal înaintea lui Dumnezeu. Marii reformatori, Martin Luther, Jean Calvin și mai târziu John Wesley, au fost toţi susţinători ai unei asemenea înţelegeri asupra sacrificiului lui Hristos.
Duhul Sfânt este, într-un sens, cea mai discretă dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Nu este la fel de proeminent ca Tatăl și ca Fiul tocmai pentru că a ales în mod voluntar ca, prin lucrarea Lui, să canalizeze atenţia spre viaţa, sacrificiul și învierea ispășitoare, precum și spre misiunea actuală pe care Iisus Hristos o desfășoară în ceruri. Este ironic că tocmai despre Persoana care ne este cel mai apropiată, Cea care ne cheamă, ne convinge de păcatele noastre și ne inspiră să ne pocăim, Cea care produce în noi nașterea din nou, care locuiește în inimile noastre și ne transformă, tocmai despre această Persoană știm extrem de puţine.
Pentru a înţelege contribuţia critică a Duhului Sfânt în planul salvării, este important să înţelegem ce implică faptul că suntem născuţi păcătoși. Natura păcătoasă este ca o boală autoimună. Ne naștem cu predilecţii păcătoase și, prin noi înșine, nu putem trăi fără să păcătuim. În acest sens, ne luptăm împotriva bunăstării noastre eterne. Ca urmare a ceea ce suntem, noi fugim de Dumnezeu, ne ţinem la distanţă și nu suntem capabili să ne schimbăm singuri.
Dumnezeu-Duhul Sfânt este Cel care iniţiază și Cel care menţine relaţia noastră salvatoare cu Dumnezeu. Din poziţia aceluia care a fost dintotdeauna una cu esenţa iubirii jertfitoare a Tatălui și a Fiului, Duhul Sfânt este Cel care ne comunică această dragoste și face apel la inimile noastre, impulsionându-ne să nu mai fugim de Dumnezeu și asigurându-ne că Dumnezeu este dispus să ne adopte din nou în familia Lui.[36]
Duhul Sfânt este iniţiatorul în fiecare etapă a procesului chemare-convingere-convertire-îndreptăţire-sfinţire, prin care are nevoie să treacă fiecare păcătos. Duhul Sfânt ne adresează chemarea Sa înaintea și în absenţa oricărei iniţiative umane. Această chemare este atracţia pe care păcătosul o simte faţă de Hristos și este urmată de convingerea pe care o dobândește cu privire la dragostea Lui, apoi de convingerea cu privire la păcatul personal și de invitaţia la pocăinţă. Pocăinţa este de asemenea lucrarea Duhului Sfânt și darul Lui pentru fiinţele umane. Păcătosul nu se poate conduce singur la pocăinţă.[37] Pocăinţa este motorul procesului de convertire, care duce la „nașterea din nou”. „Nașterea din nou” este o altă lucrare a Duhului Sfânt în inimile celor care, deși nu se pot schimba de unii singuri, sunt acum dornici să răspundă apelurilor Duhului Sfânt. Atunci când un credincios alege în mod conștient să își pună, prin credinţă, încrederea în Hristos, aceasta este cea mai vizibilă dovadă a convertirii sale autentice („nașterea din nou”[38]).
Duhul Sfânt recreează într-o astfel de persoană[39] voinţa liberă (capabilă să-L aleagă din nou pe Dumnezeu), pe care păcătosul convertit o poate apoi exercita pentru a fi eliberat de puterea păcatului care subjugă.[40] Când răspunde lucrării Duhului Sfânt, păcătosul primește prin credinţă beneficiile harului: iertarea păcatelor, un nou statut legal înaintea lui Dumnezeu (îndreptăţirea – Romani 5:1) și asistenţa Duhului Sfânt în transformarea caracterului (sfinţirea – Romani 8:10-11). Pe tot parcursul acestui proces, Duhul Sfânt este Cel care ne ajută[41], ne mângâie, așa cum L-a mângâiat și pe Hristos, învăţându-ne cum să ne rugăm. De fapt, El este „celălalt Mângâietor”, Acela care înlocuiește, prin omniprezenţa Sa, prezenţa răscumpărătoare a lui Hristos în întreaga lume.
Prin intermediul vieţii și mai ales prin moartea Sa, Hristos ne-a ispășit păcatul, l-a demascat pe Satana ca amăgitor și criminal[42] și l-a învins[43]. Însă mai era o întrebare căreia trebuia să i se dea răspuns – Dumnezeu avea de dovedit că El este drept și milos faţă de fiecare fiinţă creată care a trăit vreodată și, în baza verdictului acestui proces de judecată, să eradicheze păcatul și să îi salveze pe păcătoșii care s-au pocăit.
La cruce, mila și dreptatea lui Dumnezeu și-au dat întâlnire, dar a fost nevoie ca unitatea perfectă dintre mila și dreptatea lui Dumnezeu să fie evidenţiată în maniera în care Dumnezeu s-a raportat, în lumina crucii, la fiecare fiinţă creată. Judecata[44] are de dovedit că Dumnezeu a fost în totalitate drept și perfect iubitor în absolut toate cazurile. În baza acestei demonstraţii, acuzaţiile false împotriva lui Dumnezeu pot fi complet destructurate, păcatul poate fi eradicat și primii lui agenţi și promotori pot fi distruși. Ordinea morală și guvernarea lui Dumnezeu vor fi reabilitate și iubirea va redeveni esenţa vieţii în întregul univers.
Atunci când a creat oamenii „după chipul Său”, Dumnezeul triunitar i-a creat să trăiască în relaţii de iubire orientate spre exterior, nu spre interior. „Dacă «Dumnezeu este iubire» în însăși esenţa naturii Sale, iar noi am fost făcuţi după «chipul și asemănarea» Sa, atunci acest lucru ar trebui să ne transmită că, în miezul definiţiei umanităţii, ar trebui să fie experimentarea unor relaţii sociale/spirituale pline de iubire, încredere, supunere faţă de Dumnezeu și faţă de ceilalţi oameni.”[45]
Planul mântuirii, pus în acţiune de Trinitate, ne transmite că șansa de a fi iertaţi și salvaţi ne-o datorăm iubirii Sale dispuse să se sacrifice.
La o privire fugitivă asupra lumii noastre, se observă limpede felul în care ne-a afectat păcatul. Lumea este condusă preponderent de instinctul autosatisfacerii, care a fost implantat în noi de păcat. Prin urmare, păcatul este nu doar călcarea legii, ci și încălcarea relaţiilor (cu Dumnezeu și cu ceilalţi oameni). Planul de mântuire alcătuit de Dumnezeu va reabilita într-un final iubirea lui Dumnezeu ca fiind singura cale morală de a asigura ordinea și fericirea în univers. Mai mult, unitatea manifestată de Dumnezeu în Treime este promisiunea unui univers unificat. „Dacă nu ar exista o pluralitate perfectă și o unitate perfectă în Dumnezeu Însuși, nu am avea nicio bază să credem că ar putea exista vreodată unitate între diferitele elemente ale universului.”[46]
„Dacă nu înţeleg crucea”, observa Ravi Zacharias, „nu pot înţelege de ce angajamentul meu faţă de ceea ce este corect trebuie să primeze în faţa a ceea ce prefer.”[47] Aceasta este cea mai practică dintre implicaţiile teoriei substituţiei penale. Legea lui Dumnezeu descrie pur și simplu modul cum se va purta cineva care înţelege iubirea lui Dumnezeu. „Ceea ce este corect” trebuie citit nu ca o referire la o perspectivă legalistă asupra vieţii, ci ca o aluzie la ceea ce dragostea lui Dumnezeu ne sfătuiește să facem, la ceea ce este cel mai bine să facem pentru a găsi adevăratul sens și adevărata împlinire în viaţă.
Planul mântuirii, pus în acţiune de Trinitate, ne transmite că șansa de a fi iertaţi și salvaţi ne-o datorăm iubirii Sale dispuse să se sacrifice. Dar ne spune și că suntem complet dependenţi de El pentru a fi recreaţi după chipul Său. Și, în final, ne dă asigurarea că dragostea și dreptatea vor pune capăt, o dată pentru totdeauna, existenţei răului și a celor mai evidente roade ale lui: suferinţa și moartea.
Whidden, Woodrow W, „God Is Love—Trinitarian Love!”, Journal of the Adventist Theological Society, nr. 1, 2006, pp. 100–101.
Bridge, Jerry, Trusting God Even When Life Hurts, NavPress, 2008.
Erickson, Millard , „ ”, în Making Sense of the Trinity: Three Crucial Questions, Baker Book House, Grand Rapids, MiIchigan, 2000, pp. 43–44.
Grudem, Wayne , Systematic Theology, Zondervan, Grand Rapids, 1994.
Stott, John R. W., The Cross of Christ, InterVarsity, Downers Grove, 1986.
White, Ellen G., Viaţa lui Iisus, Editura Viaţă şi Sănătate, Pantelimon, 2015.
White, Ellen G., „Vol. 2”, în The Spirit of Prophecy, Review and Herald, Washington, 1969, pp. 9–10.
White, Ellen G., „The Youth’s Instructor (21 iunie 1900)”, Youth’s Instructor Articles (facsimil), 1986.
Zacharias, Ravi , I, Isaac, Take Thee, Rebekah: Moving from Romance to Lasting Love, W. Publishing Group, 2005.
„ Biblia Îl revelează pe Dumnezeu ca fiind Unul și Trei, în mod simultan. Fără să poată fi pe deplin accesibilă minţii umane, formula trinitariană afirmă că există trei Persoane (fiecare are personalitate proprie) în totalitate divine (aceeași substanţă/esenţă), coeterne (au existat împreună dintotdeauna) – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – care sunt una – Dumnezeirea. Nu trei Dumnezei, ci trei Persoane într-un singur Dumnezeu. Cele trei Persoane Și-au asumat roluri diferite în istoria universului, așa cum reiese din relatarea creaţiei și a planului de mântuire. Nu există o ierarhie între Cei trei în termeni ontologici, ci doar în termeni funcţionali. Fiul a luat asupra Sa natura umană și S-a supus voluntar conducerii Tatălui, iar Duhul Sfânt S-a supus voluntar Tatălui și Fiului. Pentru o abordare detaliată, totuși succintă, a dovezilor biblice în favoarea Trinităţii, vezi Woodrow Whidden, Jerry Moon, John Reeve, The Trinity, Review and Herald, Hagerstown, 2002, p. 21-91. De altfel, discuţiile cu dr. Whidden, pentru care îi sunt recunoscător, au influenţat formulările și ideile ce constituie, în ansamblu, acest articol.”
„Exodul 34:6-7; Psalmii 85:10”.
„Woodrow W. Whidden, art. cit., p.101”.
„Vezi Efeseni 1:20-21 cf. Daniel 8:11. Este evident însă că fiinţele create au avut libertatea de a gândi și a acţiona așa cum doresc.”
„Apocalipsa 20:14-15; 21:4-5”.
„2 Corinteni 5:18-19”.
„Romani 6:23; Iacov 1:15”.
„Ioan 14:8-11; 1 Corinteni 1:21-24”.
„Matei 22:36-40; Romani 13:8; 1 Ioan 5:2,3”.
„Parte a teologiei care se ocupă de analiza jertfei lui Iisus Hristos și de rolul acesteia în planul de mântuire.”
„Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. cit., p. 663”.
„Vezi Ellen G. White, Solii alese, volumul 1, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2012, p. 336”.
„Biblia îl prezintă pe omul păcătos ca pe unul în totalitate decăzut, incapabil să facă binele prin sine însuși. Vezi Isaia 64:6; Romani 3:10-12.”
„Romani 6:1-7; Coloseni 3:1-4”.
„În Biblie, judecata are trei faze: preadventă/anterioară revenirii lui Iisus, când vor fi analizate cazurile tuturor celor care au invocat numele lui Hristos, care se încheie cu «pecetluirea» celor mântuiţi – Daniel 7:9-10; Apocalipsa 7:2-3; milenială/din timpul celor o mie de ani în care cei mântuiţi vor judeca lumea – 1 Corinteni 6:2; Apocalipsa 20:1-4 – și cea de la sfârșitul mileniului și al istoriei actuale a pământului/faza executorie, când păcătoșii și păcatul vor fi eliminaţi din univers – Apocalipsa 20:12-15”.
Sursa
semneletimpului.ro
În 1923, atunci când alpinistul britanic George Mallory a fost întrebat de ce vrea să escaladeze Everestul, răspunsul acestuia a fost: „Pentru că este acolo.” Câteva decenii mai târziu, Sean Swarner a pornit pe același drum, dar nu pentru că Everestul exista, ci pentru că el era încă în viaţă. Sean Swarner era acel tip de adolescent pe care părinţii cu greu îl puteau lua de pe terenul de baschet, […]
Post comments (0)