Aplecat în mine, înlăturam energic rădăcinile noduroase și umede. Pe măsură ce gândurile îmi ajungeau mai aproape de izvorul firav și totodată viguros de sub ele, un cuvânt mi-a intersectat căutarea ca un fascicul intens de lumină. Armonia. Simţeam că atinsesem cu vârfurile gândurilor izvorul trăirii pe care căutam să o descifrez – fericirea.
Înaintea fericirii a fost armonia. Armonia cu propriile gânduri. Cu sfaturile de taină ale conștiinţei. Armonia intrinsecă din confirmarea că pașii ni s-au așezat în urmele pașilor lui Dumnezeu. Din încrederea cu care continuăm să mergem pe acest drum. Armonia dintre ce ne propunem și ce realizăm. Armonia dintre privirile celor dragi care comunică fără cuvinte. Armonia care supravieţuiește și disipează disonanţele aleatorii ale vieţii. Armonia, ca paletă pe care se găsesc integral culorile mulţumirii și ale fericirii.
Mulţumirea dă formă de obicei unei armonii liniștite, uneori chiar introvertite. Dar nu este nici greu, nici incorect să ţi-o imaginezi și exuberantă sau energică. Fericirea, în schimb, se naște din armonia sprintenă, care poartă ca o pecete roșeaţa obrajilor izbiţi de vânt. Dar nu este nici imposibil, nici neașteptat să o vezi adunată pe toată într-un zâmbet larg, nemișcat, și o privire încărcată de strălucire. Între aceste portrete cu nuanţe infinite, de la exuberant la contemplativ, de la splendoare iradiantă la căldura suavă a luminii de veghe, armonia este fundalul care nu poate lipsi.
Mă întorc cât de des pot să respir fericirea în văile munţilor sau pe creste, admirând perfecţiunea cu care natura își îmbină imperfecţiunile, și știu că armonia este ceea ce face din aceste tablouri capodopere. Mă ridic fericit de pe genunchi și știu că, fără armonia inimii cu voia descoperită a lui Dumnezeu, viaţa ar fi un tumult de încercări, ambiţii, pierderi și succese urmate de îndoieli, priviri înapoi și regrete. Îmi iau în braţe familia și recunosc că fericirea pe care cuprinderea aceasta o trezește la viaţă n-ar fi posibilă fără armonia pe care continuăm să o îngrijim cu plăcere chiar și când oboseala ne cere să renunţăm.
Admir o operă și simt cum armonia ei devine punte între creator și privitor, o cale pe care mesajul poate călători mai departe, îndeplinindu-și menirea. Văd cum armonia nu obosește servind fericirii în aspectul unui platou de pe masă, în buchetul de flori de la geam, în intenţia și rostul cuvintelor spuse la vremea potrivită, în prinderea perfectă a două mâini complet diferite, în muzica mângâietoare în clipe de derivă, în providenţa lui Dumnezeu al cărei licăr trăiește în oglinda credinţei.
De aceea nu cred că fericirea s-a retras în locuri inaccesibile sau elitiste, ca în poemele sau cântecele care descriu mai degrabă neputinţele noastre decât neajunsurile ei. Fericirea nu se lasă văzută mai rar decât putem să vedem armonia și să zâmbim mulţumiţi sau fericiţi.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
Post comments (0)