Recenzii

Aureliu Augustin | Libertatea religioasă și martirii

todayMay 7, 2022

Background
share close

Aureliu Augustin (354-430) este cunoscut pentru experienţa creștină dramatică pe care a descris-o în Confesiuni și pentru gândirea teologică fertilă, care a marcat teologia până azi.

Primul creștin condamnat la moarte de către alţi creștini pentru opinii teologice diferite a fost Priscilian, episcop de Avila. Execuţia a avut loc în anul 385 și, în ciuda faptului că papa Siriciu a protestat atunci, condamnarea la moarte a celor consideraţi eretici a devenit o practică curentă în Evul Mediu. Un rol hotărâtor în aceasta l-a avut influentul teolog Aureliu Augustin.

Augustin (354-430) este cunoscut pentru experienţa creștină dramatică pe care a descris-o în Confesiuni și pentru gândirea teologică fertilă, care a marcat teologia până azi. Însă Augustin a fost etichetat și ca „prinţul și patriarhul persecutorilor“, fiind considerat responsabil pentru că, prin ideile sale, a legitimat persecuţia în Biserica Catolică.

Augustin a trăit într-un veac al forţei și al violenţei. Pedeapsa cu moartea și tortura erau practici curente în societatea de atunci. Totuși Augustin nu a fost pur și simplu influenţat de epoca sa. „În justificarea constrângerii religioase, el (…) a cugetat la motivaţia pentru care ar susţine o asemenea practică și astfel a știut în ce măsură era pregătit s-o aplice.

Criza donatistă

Augustin a fost hirotonit preot în anul 391 și patru ani mai târziu a fost înscăunat episcop de Hipona. La începutul activităţii sale era un promotor al toleranţei religioase. „Cineva“, spunea el, „poate să intre într-o biserică fără voie, se poate apropia de altar fără voie, poate primi sacramentele fără voie, dar poate să creadă numai dacă vrea.

Africa de Nord era în acea vreme măcinată de o criză ce dura de aproape un secol. Două facţiuni creștine își disputau legitimitatea. Cecilienii considerau că acei creștini care în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-305) au predat Scripturile autorităţilor romane[1] trebuie iertaţi și nu au nevoie să se reboteze. Donatiștii[2] considerau că trădătorii trebuie să se reboteze și nu mai pot să ocupe funcţii ecleziastice.

De-a lungul timpului, schisma s-a adâncit într-atât încât cele două facţiuni erau practic organizaţii diferite, cu episcopi diferiţi și biserici separate. În timp, cecilienii s-au impus ca adevărata Biserică Catolică, iar donatiștii au fost persecutaţi și împrăștiaţi.

În Hipona, acolo unde Augustin era episcop, donatiștii îi depășeau numeric pe cecilieni. În primii ani de slujire preoţească și episcopală, Augustin a folosit calea dialogului în abordarea donatiștilor și a „accentuat mai ales mijloacele pașnice de convingere: dialogul personal, îndemnurile scrise și discuţiile publice“. Augustin era chiar împotriva legislaţiei imperiale, care prevedea folosirea constrângerilor contra donatiștilor.

Donatiștii, conștienţi de capacitatea intelectuală și retorică a marelui teolog, refuzau să participe la întruniri și să dialogheze cu acesta. Mai mult, o aripă desprinsă dintre donatiști (circumcelliones) a început să folosească violenţa împotriva cecilienilor, iar unii dintre prietenii și credincioșii din jurisdicţia lui Augustin au avut de suferit.

Având în vedere încăpăţânarea donatiștilor de a refuza dialogul, violenţa crescândă a unei aripi donatiste și vocile colegilor episcopi care erau în favoarea implicării statului în rezolvarea crizei, Augustin a adoptat, în cele din urmă, o atitudine tranșantă cu privire la schismatici. Schimbarea nu era doar de conjunctură, ci, ca teolog fin cum era, Augustin a construit o  teologie a coerciţiei care va avea o mare influenţă în secolele următoare.

„Iubește și fă ce vrei!“

Unii cititori vor fi surprinși să afle că acest dicton al lui Augustin se referea la convertirea donatiștilor. „Augustin predică în acest context dilige, et quod uis, fac[3], drept principiu pentru a distinge formele incorecte de constrângere religioasă de formele corecte. Iubirea și adevărul trebuie să fie principalele preocupări. Iubirea de adevăr și iubirea celuilalt îl îndeamnă să-l aducă înapoi la adevăr pe cel greșit printr-o cale a iubirii.“[4]

Biserica a folosit argumentele teologice augustiniene, dar nu i-a preluat și abordarea pacifistă.

Așadar, câtă vreme motivaţia este iubirea pentru celălalt, se pot folosi orice mijloace pentru recuperarea acestuia, chiar și forţa. Augustin interpretează parabola ospăţului de nuntă din Luca 14 cu referire la folosirea coerciţiei pentru binele celor care stau afară. „Parabola spune că stăpânul a poruncit slugilor să-i silească pe oaspeţii îndărătnici să intre (compelle eos intrare – Luca 14:23). Ospăţul simbolizează unitatea Bisericii, iar oaspeţii îndărătnici sunt schismatici [sic!] și haeretici“.[5]

Un al doilea argument este extras din convertirea apostolului Pavel. Despre acesta, Augustin spune că „a fost convertit de nevoie (ex necessitate), fiind aruncat jos și orbit pe drumul către Damasc“[6]. Convertirea este, în opinia marelui teolog, un proces moral care cuprinde un paradox format din coerciţie exterioară și evoluţie interioară, teamă și dragoste, constrângere și libertate.[7]

Augustin argumentează că statul trebuie să se implice în constrângerea donatiștilor. El se inspiră din Vechiul Testament, acolo unde sunt multe situaţii în care pedepsirea necredincioșilor era stipulată în lege. Noua realitate a Israelului spiritual ar face aplicabilă metoda constrângerii, căci împăraţii credincioși ar fi rânduiţi de Dumnezeu să menţină ordinea și pacea (cf. Romani 13). Statul este văzut ca un medic care vindecă și ca un părinte care educă. Deși intervenţiile statului sunt uneori dureroase, scopul acestora – iubirea și comuniunea – le justifică utilizarea.

Augustin și Evul Mediu

În ciuda învăţăturii sale, în practică, Augustin a promovat mai degrabă persuasiunea decât constrângerea, chiar și după ce acceptase intervenţia statului în abordarea donatiștilor. El și-a exprimat tensiunea interioară cu privire la folosirea pedepsei astfel: „Ce o să spun despre aplicarea sau neaplicarea pedepsei în situaţiile în care ne dorim doar să grăbim prosperitatea spirituală asupra celor cărora hotărâm dacă să îi pedepsim sau nu? Ce tremur simţim în acestea, fratele meu Paulinus, oh, om sfânt al lui Dumnezeu! Ce tremur, ce întunecime! (cf. Psalmii 55:5,6).“[8]

Acest om cu spirit teologic înalt nu și-a dorit să abuzeze de aproapele său. El dorea întoarcerea celor rătăciţi. Și, dacă după ani de încercări, dialogul și bunăvoinţa nu au dat rezultat, a considerat că, poate, coerciţia neexagerată îi va ajuta. Însă în Evul Mediu Biserica nu l-a urmat pe Augustin. Ea a folosit argumentele teologice augustiniene fine, dar nu i-a preluat și abordarea pacifistă.

„Daţi la o parte, pentru o clipă, temelia onestităţii din această atitudine și ideile lui Augustin devin greșite, oribile și insidioase.“[9] Tocmai de aceea am avut un Ev Mediu așa cum l-am avut, iar argumentele lui Augustin au fost utilizate în mod extensiv în retorica și campaniile antieretice din acea perioadă.

Te-ar putea interesa și: Pe urmele celor mai persecutaţi fraţi ai Lui

Aureliu Augustin Persecutarea creștinilor

„Devenind astfel traditores, care, etimologic, înseamnă „cel care a înmânat, a predat“.”

„Denumirile „cecilieni“ și „donatiști“ erau date de rivali; fiecare facţiune se considera adevărata Biserică Catolică. Cecilian a fost ales episcop al Cartaginei, în anul 311, de către un grup de episcopi, printre care și un traditores, care predase Scripturile în timpul persecuţiilor. Donatus a fost episcop ales de către facţiunea celor care nu trădaseră, ca reacţie la numirea lui Cecilian.”

„Apare în In tractatus epistulam Iohannis 7,9, o serie de predici în scopul convertirii donatiștilor.”

„A. Dupont, op. cit., p. 140.”

„Sermo 112, 1-8 în A. Dupont, op. cit., p. 138.”

„P. R. L. Brown, op. cit., p. 110.”

„Epistula 95,3 în P. R. L. Brown, op. cit., p. 116.”

„P. R. L. Brown, op. cit., p. 115.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Iosif Diaconu

Rate it

Previous post

Persecuție

Scrisori incredibile despre Ian Hus

Pentru cartea „Scrisori incredibile despre Ian Hus“ îţi trebuie rezistenţă emoţională ca să ajungi la capătul lecturii, pentru că relatarea de tip reportaj te poate afecta. Este una dintre cele mai bune cărţi citite în prima jumătate a vieţii. Recitită recent, își păstrează poziţia în topul personal al celor mai bune cinci titluri. Lecturezi cele 116 pagini într-o după amiază, dar nu vei uita repede impresia pe care ţi-au produs-o. […]

todayMay 6, 2022

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%