Biblie

“Biblia despre căsătorie și divorţ

todayDecember 12, 2020 1

Background
share close

Potrivit modelului edenic de căsătorie, un bărbat și o femeie se „unesc” (evr. dabaq) unul cu celălalt într-o relaţie maritală permanentă (Geneza 2:24).

Această „unire” presupune un legământ solemn și durabil între soţ și soţie, exprimat nu doar prin termenul dabaq, specific legămintelor, ci și prin „jurământul de legământ” făcut de Adam cu privire la Eva, avându-L pe Dumnezeu ca martor (Geneza 2:23-24).

În afara Grădinii Edenului, intenţia divină se menţine pe parcursul întregii Scripturi. Căsătoria este întemeiată ca o unire permanentă bazată pe un legământ între soţ și soţie, solemnizată printr-un jurământ de legământ (verba solemnia) între soţi, avându-L ca martor pe Însuși Dumnezeu, precum și pe oameni. Permanenţa pe care o presupune natura de legământ a căsătoriei este tiparul implicit asumat în pasajele care prezintă viaţa cuplurilor căsătorite din Vechiul Testament (VT). Există o chemare la fidelitate specifică legământului adresată atât soţilor, cât și soţiilor.

Divorţul ca denaturare a poruncii divine cu privire la permanenţă

Porunca divină dată în Eden cu privire la permanenţă în căsătorie a fost distorsionată de practica divorţului. Cele 27 de pasaje VT legate de chestiunea divorţului includ cel puţin șase expresii ebraice diferite. În ciuda numeroaselor ocurenţe ale termenilor ebraici referitori la divorţ, aspectul surprinzător este acela că Vechiul Testament nu cuprinde nicio legislaţie care să prescrie divorţul. Acesta este tolerat, admis, permis, dar niciodată poruncit, lăudat sau aprobat de legislaţia divină. În acest studiu vom urmări cu precădere pasajele care tratează problematica divorţului/recăsătoririi din naraţiunile Pentateuhului și fragmentele legislative, apoi din celelalte cărţi ale Vechiului Testament, și implicaţiile acestora pentru interpretarea pasajelor relevante din Noul Testament (NT).

Divorţul/recăsătorirea în Pentateuh

„Divorţul” patriarhal: Geneza 21:9-14. În cartea Geneza găsim un exemplu a ceea ce unii au etichetat ca „divorţ”: Avraam și Agar. Dar indiciile naratorului arată că, deși din perspectiva patriarhului, Avraam a divorţat de Agar – a izgonit-o [garash] și i-a dat drumul [shalakh] –, în ochii lui Dumnezeu nu a existat niciodată o căsătorie valabilă între ei și, deci, nu a existat într-adevăr un divorţ, ci doar dizolvarea unei relaţii nelegitime.

Recăsătorirea patriarhală: Geneza 25:1. Avraam este un prim exemplu de erou VT care s-a recăsătorit după moartea primei soţii. Acest lucru pare a fi o practică normală în vremurile biblice, în armonie cu voinţa divină.

Divorţul și recăsătorirea în Deuteronomul 24:1-4. Acest pasaj are o importanţă crucială pentru înţelegerea indicaţiilor divine cu privire la divorţ (atât în NT, cât și în VT). Iată un rezumat al principalelor observaţii cu privire la acest pasaj:

1. Deuteronomul 24:1-3 conţine descrierea condiţiilor (protasis) din această jurisprudenţă; numai versetul 4 conţine legile propriu-zise (apodosis), care îi interzic fostului soţ al femeii să o ia înapoi ca soţie. Astfel, Dumnezeu nu legiferează și nici măcar nu susţine divorţul în acest pasaj.

2. Deuteronomul 24:1 descrie (nu legiferează) motivele concrete ale divorţului în acest caz – ‘erwat dabar (lit. „goliciunea unui lucru”) –, care se referă la un tip de conduită gravă, rușinoasă și dizgraţioasă de expunere indecentă din partea soţiei, probabil asociată cu sexualitatea, dar mai puţin decât actul sexual ilicit (care ar fi primit pedeapsa cu moartea, vezi Leviticul 20:10; Deuteronomul 22:22).

3. În versetul 4, o formă gramaticală ebraică extrem de rară (Hothpael, sau pasivul reflexiv/cauzal al cuvântului tameʼ, „a pângări”) constituie un indiciu implicit că divorţul nu întrunește aprobarea divină. Când soţul divorţează de soţie, legea explică faptul că „ea a fost provocată [de primul soţ] să se pângărească [adică, să săvârșească ceea ce este echivalent cu adulterul]” atunci când a fost forţată să se recăsătorească (pentru sprijin financiar, într-o societate patriarhală). Totuși, recăsătorirea nu este pedepsită ca adulter, deoarece vina este pusă pe primul soţ, nu pe soţie. Astfel, ruperea legăturii de căsătorie din motive mai slabe decât relaţiile sexuale ilicite se dovedește a fi în afara armoniei cu voinţa divină.

4. Legea din Deuteronomul 24:4 este legată, prin terminologia și conceptele ei fundamentale, de legislaţia permanentă și universală a Leviticului 18, care era valabilă atât pentru neisraeliţi, cât și pentru israeliţi și, prin urmare, ar trebui considerată relevantă ca aplicabilitate și astăzi.

5. Scopul general al legii din Deuteronomul 24:1-4 este indicat prin plasarea sa în pasajul alcătuit de capitolele 12 la 26 (care amplifică Decalogul, trecând în ordine prin fiecare dintre cele Zece Porunci); această lege nu este plasată în secţiunea care amplifică a șaptea poruncă, după cum ne-am aștepta, ci în secţiunea care se ocupă de furt. Scopul final al acestei legi este deci să protejeze femeile, ca acestea să nu fie private de personalitatea, demnitatea și respectul de sine – pentru a-i împiedica pe bărbaţi să trateze femeile ca bunuri, ca simple proprietăţi care pot fi schimbate și apoi luate înapoi, după bunul plac.

6. Deși tolerează, dar în același timp și dezaprobă implicit inegalităţile suferite de femei din pricina împietririi inimilor bărbaţilor (Matei 19:8), această lege trimite în trecut, la idealul edenic de permanenţă în căsătorie, și în viitor, la ziua în care astfel de inegalităţi vor fi rezolvate de revenirea la modelul edenic pentru căsătorie. O astfel de zi este proclamată de Iisus în învăţătura Sa despre divorţ, așa cum vom vedea mai jos.

Divorţul/Recăsătorirea în scrierile profetice și poetice

Profeţii timpurii: Abandonul și divorţul. Două pasaje din profeţii timpurii tratează o situaţie de abandon (Judecători 14:20; 15:2; 1 Samuel 25:44). Deși unii au dedus din aceste două naraţiuni că practica divorţului din motive de abandon a fost permisă în mod nelimitat de Dumnezeu în vremurile VT, cei care au pus capăt respectivelor relaţii au fost „necredincioși”– filistenii necircumciși și, respectiv, regele Saul cel renegat. Este posibil ca acest cadru să-l fi influenţat pe Pavel în discuţia sa despre abandonul comis de către un necredincios (1 Corinteni 7:15; vezi mai jos).

Profeţii preexilici târzii: Divorţul la nivel metaforic. Diverse pasaje din profeţii preexilici fac referire sau fac aluzie la (potenţialul sau realizatul) „divorţ” (cu referire la exil), la nivel metaforic, dintre Dumnezeu și poporul Său, din cauza prostituării lui spirituale (necredinţa faţă de Iahve, Soţul lui): Osea 2:2, Isaia 50:1 și Ieremia 3:1-8. Pasajele profetice din capitolele 2 și 3 din Osea și din capitolul 3 din Ieremia par să sugereze dreptul de iertare al soţului faţă de o soţie adulterină. Dumnezeu Însuși înclină în această direcţie, căutând împăcarea cu soţia Lui, Israel (Osea 2:14-23).

Pasaje postexilice: legături păgâne. Terminologia specifică folosită de scribul Ezra atât pentru „căsătorie”, cât și pentru „divorţ” din Ezra 9 și 10 este diferită decât cea din alte părţi ale Vechiului Testament și pare să indice că legătura de convieţuire a bărbaţilor evrei de vază cu femei păgâne (la întoarcerea evreilor din exil) nu era considerată căsătorie legitimă, validă, și astfel „izgonirea” soţiilor nu a fost o procedură de divorţ propriu-zisă, ci dizolvarea relaţiilor nelegitime.

În Maleahi 2:10-16 este prezentat reversul situaţiei întâlnite în Ezra 9 și 10. Maleahi întâlnește o serie de cazuri în care un bărbat evreu și-a trădat soţia din tinereţe, divorţând de ea (v. 14) pentru a se căsători cu o femeie păgână (v. 11). Această situaţie implică în mod clar un divorţ (shalakh, v. 16), nu o dizolvare a unei căsătorii nelegitime cu soţii păgâne (ca în Ezra 9 – 10).

În acest context apare cea mai puternică declaraţie din întregul Vechi Testament care indică atitudinea lui Dumnezeu faţă de divorţ (v. 16): „Căci Eu [Iahve] urăsc despărţirea în căsătorie!” La fel ca în Deuteronomul 24:1-4, nu este negată legalitatea divorţului, dar o astfel de practică este prezentată ca fiind respingătoare moral înaintea lui Dumnezeu.

Legătura intertextuală cu Geneza 2:24 prin utilizarea termenului „un singur/Unul” [evr. ‘ekhad] în Maleahi 2:10,15 sugerează că Domnul Suveran face apel aici la întoarcerea la idealul divin în Eden!

Implicaţii pentru pasajele relevante pe subiect din Noul Testament

1. Iisus și Pavel reafirmă conceptul divin de căsătorie regăsit în Geneza 2:24 (Matei 19:5-9; 1 Corinteni 6:16 și Efeseni 5:31).

2. Permanenţa legăturii de căsătorie este accentuată în Noul, precum și în Vechiul Testament. Iisus permite dizolvarea sa numai în caz de porneia din partea unui partener (Matei 5:31-32; 19:3,8,9). O izbitoare paralelă intertextuală între Leviticul 17-18 și Faptele 15:29 oferă un indiciu decisiv cu privire la ce anume cuprindea referirea lui Iisus la porneia: diferitele forme de act sexual ilicit prezentate în Leviticul 18 sunt rezumate în Fapte 15:29 prin termenul porneia. Astfel sensul conceptului de porneia în Matei 5 și 19 se referă probabil și la orice formă de act sexual ilicit extramarital.

3. Cadrul discuţiei lui Iisus cu fariseii din Matei 19 îl constituie motivele de divorţ din Deuteronomul 24:1. Școala lui Shammai interpreta ‘erwat dabar, „goliciunea unui lucru/ceva rușinos”, ca expunere indecentă, precum și adulter și alte relaţii sexuale ilicite (întrucât acestea nu mai erau sub incidenţa pedepsei cu moartea pe vremea lui Shammai), în timp ce Școala lui Hillel interpreta ca motiv orice lucru necuviincios, oricât de banal, cum ar fi gătirea unei mâncări inadecvate pentru soţ. Situaţia excepţională invocată de Iisus este mai strictă și decât interpretarea lui Shammai, și decât cea a lui Hillel, incluzând doar porneia (actul sexual ilicit) ca motiv legitim de divorţ.

Motivele pe care Iisus le admitea pentru divorţ erau echivalentul acelor practici care în VT intrau sub incidenţa pedepsei cu moartea (Leviticul 18 și 20). Prin urmare, se poate afirma că situaţia excepţională invocată de Iisus în Matei nu contrazice lipsa unei astfel de clauze în celelalte evanghelii sinoptice. Marcu 10:11-12 și Luca 16:18 nu includ situaţia excepţională probabil pentru că o astfel de excepţie era deja implicită în legea Vechiului Testament (prin pedeapsa cu moartea, care de facto dizolva căsătoria). Matei prezintă situaţia excepţională pentru a plasa sensul cuvintelor lui Iisus într-un cadru în care pedeapsa cu moartea pentru porneia nu mai era în vigoare (pedeapsa cu moartea pentru adulter fusese desfiinţată în jurul anului 30 d.Hr., conform Talmudului babilonian, b.Sanh. 41a).

4. Traducerea corectă a versetului 4 din Deuteronomul 24 („după ce ea a fost determinată să se pângărească”) se află în spatele cuvintelor lui Iisus din Matei 5:32 – „oricine își va lăsa nevasta, în afară numai de pricină de curvie (porneia), îi dă prilej să preacurvească [probabil când se recăsătorește]”. Atunci când le abate fariseilor privirea de la „concesia” divină din Deuteronomul 24:1-3 și le-o îndreaptă spre idealul lui Dumnezeu „de la început” (Matei 19:8), asumat implicit în Deuteronomul 24:4, Iisus nu trece întâmplător de la legea deuteronomică la idealul edenic, ci indică planul divin implicit asumat în Deuterononul 24.

5. Urmând precedentul din Vechiul Testament (Geneza 25:1), Pavel evidenţiază că moartea unuia dintre soţi constituie dizolvarea de facto a căsătoriei, caz în care este adecvat ca soţul supravieţuitor să se recăsătorească (Romani 7:1-3; 1 Corinteni 7:39).

6. De asemenea, urmând un alt posibil precedent din Vechiul Testament (Judecători 14:20; 15:2; 1 Samuel 25:44), Pavel descrie o situaţie specifică ce nu este cuprinsă de porunca lui Iisus: abandonarea/părăsirea unui soţ credincios de către soţul necredincios (1 Corinteni 7:15). De observat că în acest capitol Pavel își legitimează cuvintele prin apel la autoritatea (a) poruncii Domnului (v. 10-11; cf. 9:14), pe baza pasajului din Matei 19:3-9/Marcu 10:2-12, astfel încât ceea ce scrie să nu fie interpretat ca și cum s-ar contrazice sau ar contraveni celor spuse de Iisus, și (b) propriilor sale porunci ca apostol (v. 12-17), făcute necesare de faptul că situaţia în cauză nu intra în aria poruncii lui Iisus. În ciuda disputelor furtunoase ale teologilor cu privire la acest pasaj, marcate de concluziile puternic influenţate de orientarea religioasă a fiecărui teolog în parte, abandonul este clar definit de Pavel ca situaţia în care un credincios și un necredincios sunt înjugaţi, sunt împreună, în căsătorie (lucru de neimaginat în contextul evreiesc, mutandis mutatis, „precreștin”, al lui Iisus), iar soţul necredincios alege să se despartă (chōrizetai, cf. Matei 19:6) de partenerul de căsătorie. Acest abandon apare în contrast cu situaţia mai amiabilă din versetele 12-13, în care soţul necredincios „voiește să trăiască cu” (suneudokei oikein) partenerul său, astfel că partenerului de căsătorie credincios Pavel îi poruncește să nu divorţeze de soţul necredincios (formularea se repetă în mod special atât pentru soţ, cât și pentru soţie, pentru a sublinia egalitatea atât a prerogativelor conjugale, cât și a responsabilităţilor, indiferent de sex). Abandonarea partenerului credincios de către partenerul necredincios este situaţia în discuţie aici. Nu e considerat de dorit reversul – de aici încurajarea pozitivă de la sfârșitul versetului 15 că „Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace”, precum și menţionarea altor avantaje ale rămânerii împreună, în versetele 14 și 16, între care e intercalat.

7. Declaraţia lui Paul potrivit căreia „în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu este legat [dedoulotai]” (7:15) înseamnă că, în cazul abandonului, fratele sau sora este eliberat(ă) de toate responsabilităţile conjugale faţă de soţul necredincios. Dinamica specială care poate afecta relaţia de căsătorie atunci când un singur soţ devine credincios ar trebui să fie, de asemenea, avută în vedere, așa cum ar trebui avută în vedere și o anume autoexaminare în rugăciune a credinciosului chemat să rămână în astfel de situaţii:

„Unii necredincioși se simt ameninţaţi de convertirea celuilalt soţ la Hristos, întrucât simt că acum trăiesc cu cineva a cărui loialitate și angajament suprem privesc ceva de dincolo de înţelegerea lor și nu toţi își revin din această experienţă. (…) Soţul necredincios al unui creștin ar trebui să vadă în acesta din urmă un model de iubire care se sacrifică pe sine, care să fie și mai angajat decât înainte în bunul mers al căsătoriei și în efortul de binecuvântare a soţului său, astfel încât doar o prejudecată radicală să poată constitui explicaţia pentru lipsa dorinţei primului de a continua căsnicia.”[1]

Concluzie

Biblia vorbește univoc, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, despre permanenţa relaţiei de căsătorie atâta timp cât ambii parteneri sunt în viaţă. Dumnezeu insistă asupra faptului că unirea într-un singur trup din cadrul căsătoriei să nu fie distrusă prin divorţ, decât dacă legământul căsătoriei a fost deja rupt de relaţii sexuale ilicite sau de situaţii speciale în care un necredincios își abandonează soţul credincios împotriva voinţei credinciosului. Chiar și în cazurile în care un soţ a fost infidel, Dumnezeu oferă (și El Însuși o demonstrează faţă de soţia Sa, Israel) posibilitatea ca harul divin să aducă reconcilierea și restabilirea legământului de căsătorie.

„Roy E. Ciampa, Brian Rosner, The First Letter to the Corinthians, William B. Eerdmans Publishing Company, 2010, p. 303.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Richard M. Davidson

Rate it

Previous post

Important

Cândva a fost altfel… – ȘtiriCreștine.ro

Privim cu zâmbetul (ascuns sub mască) la șifonarea exagerată a unor vedete care își cer niște drepturi inventate. În sinea lor, ei știu cine sunt și ce culoarea are pielea lor. Noi știm cine are dreptate, pentru că ne uităm în oglindă și privim la poze… și așa cum am fost creați este foarte bine! Au mai fost unii  care au încercat să-și schimbe pielea prin tot felul de operații, […]

todayDecember 11, 2020

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%