Dumnezeu

Bine absolut | Nu există adevăr absolut sau valori absolute

todayAugust 14, 2022 1

Background
share close

Deciziile morale situaţionale demonstrează prin însăşi complexitatea lor că există un bine absolut pe care îl căutăm. Principiile morale lucrează împreună pentru binele absolut.

Eschimoşii le îngăduie bătrânilor lor să moară de foame, în timp ce noi credem că acesta este un lucru rău din punct de vedere moral. Populaţia Dobu din Noua Guinee, asemenea spartanilor din vechea Grecie, cred că este moral să furi, dar noi credem că este greşit. Multe culturi, din trecut şi din prezent, au practicat sau încă practică infanticidul. Un trib din Africa de Est îşi dădea copiii diformi hrană hipopotamilor, dar societatea noastră condamnă aceste acte. Practicile sexuale variază în funcţie de timp şi de context. Unele culturi permit comportamentul homosexual, în timp ce altele îl condamnă. Unele culturi, inclusiv societăţi musulmane, practică poligamia, în timp ce culturile creştine o văd ca imorală. Antropologul Ruth Benedict descrie un trib din Melanezia care consideră cooperarea şi bunătatea ca fi ind vicii, iar antropologul Collin Turnbull a atestat că populaţia Ik din Uganda de Nord nu are simţul datoriei faţă de copii sau părinţi. Există societăţi care îi învaţă pe copii că au datoria să-şi ucidă părinţii în vârstă (uneori prin strangulare).[1]

Prin astfel de observaţii, antropologia a devenit sursa unuia dintre cele mai puternice argumente în favoarea relativismului moral. Dacă între tradiţiile culturale ale lumii există asemenea contradicţii morale ireductibile, cine poate spune care cultură este cea corectă şi cum poate fi decis acest lucru? Concluzia implicită este că valorile morale sunt derivate culturale, şi deci nu există valori morale universal valabile – standarde obiective care să se aplice tututor oamenilor din toate timpurile.

Cât de tare este cel mai tare

Diversitatea culturală a planetei este concretă, observabilă şi obiectivă. De aceea argumentul construit pe baza diversităţii culturale poate fi considerat cel mai important argument în favoarea relativismului moral. Totuşi, celor care nu cedează uşor în faţa aparenţei, argumentul îşi descoperă inevitabil vulnerabilitatea.

Concluziei că diversitatea culturală demonstrează relativismul moral îi lipseşte tocmai … demonstraţia. O altă observaţie concretă sugerează o concluzie diferită, mai consecventă cu logica: codurile morale adoptate de civilizaţiile lumii seamănă între ele mai mult decât diferă, iar diferenţele pot fi clasificate şi grupate (un indiciu că ar putea avea o explicaţie comună), în timp ce diferenţele extreme sunt mai degrabă excepţii.

Cu alte cuvinte, faptul că anumite culturi şi-au însuşit practici morale reprobabile nu demonstrează lipsa moralei absolute, ci mai degrabă incapacitatea unei societăţi de a formula şi de a implementa măsuri morale corecte. Tocmai de aceea este nevoie de o „deliberare morală transculturală“.

Dar de unde știm că sunt reprobabile?

Întrebarea se naşte din paragraful anterior. Valorile noastre morale sunt condiţionate de cultura în care ne-am născut şi am crescut, şi de aceea ne este imposibil să privim alte culturi cu obiectivitate, spun relativiştii. În plus, chiar dacă ar exista valori obiective, nu le putem identifica pentru că fiecare religie consideră că textul său sacru este etalonul şi nu avem căi de acces nemijlocit la presupusele valori absolute.

În realitate, tocmai pentru că suntem influenţaţi de cultura din care facem parte, trebuie să existe dreptul şi posibilitatea de a judeca transcultural anumite practici morale şi de a decide ce este cel mai bine de făcut. Valorile morale sunt deasupra interpretărilor individuale. Valorile morale nu trebuie confundate cu opiniile morale.

Dar nu ar însemna aceasta să devalizăm valorile morale ale anumitor culturi? Contraîntrebarea este: Nu cumva, considerând egale valori morale contradictorii, anulăm posibilitatea oricărei etici, inclusiv una transculturală?

Cine ar trebui să judece abuzurile reale – violenţă asupra minorilor, femeilor, sclavie, holocaust, genocid? Cine trebuia să judece când David Koresh a creat o cultură conform căreia el era singurul bărbat care avea voie să facă sex cu toate femeile din comunitatea care îl urma, căsătorite sau necăsătorite, chiar şi cu minorele? Profesorul emerit de filosofie Louis Pojman răspunde fără echivoc: „Noi. Noi trebuie să facem asta pe baza celor mai bune raţionamente de care suntem în stare, cu empatie şi înţelegere.“[2]

Iată cum devenim intoleranţi …

Acesta este un punct nevralgic al dezbaterii dintre relativism şi absolutismul moral. Istoria este plină de exemple în care dogma bisericească sau ideologică a dus la intoleranţă şi la încălcarea drepturilor omului. Când cineva judecă, considerându-şi propria morală etalon, aceasta duce invariabil la intoleranţă, conchide relativismul. Nu a spus şi Iisus: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!“?

Dar oare doctrina relativistă a toleranţei nu este ea însăşi un absolut, un etalon? Pe de altă parte, „toleranţa este o calitate a oamenilor, nu a ideilor. Ideile pot fi confuze … prost formulate, dar asta nu le face tolerante sau intolerante“. Dacă o idee este intransigentă nu înseamnă automat că posesorul ei este intolerant. Dimpotrivă, exemplifică profesorul de filosofie Peter Kreeft, o persoană care are părerea fermă că fumatul este un lucru rău îl poate tolera pentru a apăra un bine mai mare: „viaţa privată sau libertatea“.

În ultimă instanţă, chiar dacă, în numele unor principii morale, unii oameni au fost intoleranţi, aceasta nu demonstrează că principiile nu erau corecte, ci doar că ele nu au fost însoţite de alte principii precum toleranţa, libertatea (de conştiinţă), egalitatea, viaţa privată.

Iisus a judecat ideile greşite nu doar ale fariseilor, ci ale unei întregi societăţi, ba chiar, peste timp, ale întregii lumi. Dar tocmai pentru a prezerva libertatea individuală, apelul către discipolii săi a fost să nu judece inima, motivaţiile ascunse, pentru că pe acestea doar Dumnezeu le cunoaşte.

Și evreii? Ce facem cu evreii?

În cele din urmă, discuţia trebuie să ajungă şi la dilemele moralei situaţionale. Le-ai spune naziştilor unde sunt ascunşi evreii sau ai minţi? Cu alte cuvinte, morala nu este absolută pentru că, în situaţii diferite, se cer aplicări diferite ale aceluiaşi principiu moral.

Dar morala situaţională nu relativizează principiul moral, ci mai degrabă arată complexitatea unei decizii morale. În fiecare decizie morală contează mai multe principii. Este principiu moral acela că motivul unei acţiuni determină natura ei. De asemenea, şi situaţia determină valoarea morală a unei acţiuni. Să treci pe roşu la semafor este greşit. Să treci pe roşu la semafor pentru a salva pe cineva nu este greşit. Să ucizi este greşit. Să ucizi în autoapărare nu mai este greşit. O decizie morală bună este un răspuns bun dat concomitent tuturor întrebărilor morale ale contextului dat.

Deciziile morale situaţionale demonstrează prin însăşi complexitatea lor că există un bine absolut pe care îl căutăm. Principiile morale lucrează împreună pentru binele absolut.

Ultima redută

Nimic nu pare mai important decât libertatea. O societate trebuie să ofere libertate membrilor ei. Dar în acest punct nuanţele fac diferenţa, pentru că libertatea are adesea conotaţii emoţionale, mai degrabă decât raţionale.

Tocmai de aceea, în general, în practică, furtul, violul, crima sunt rele absolute. Nimeni nu are libertatea de a le justifica prin dreptul la valori proprii morale. Şi nimeni nu ar vrea să garanteze altora o astfel de libertate, după cum nimeni nu are dreptul să anuleze valori absolute precum dreptatea sau echitatea. Dar sunt mulţi cei care doresc libertatea sexuală, libertatea faţă de vinovăţie şi faţă de perspectiva religioasă a responsabilităţii vieţii.

Nu suntem dispuşi să integrăm în cultura noastră implicaţiile relativismului cultural care cere egalitate între principiile noastre morale şi cele ale tribului care hrănea hipopotamii cu propriii copii sau ale populaţiei care încurajează uciderea părinţilor prin strangulare. Dar îmbrăţişăm uşor relativismul cultural care presupune libertăţi sexuale sau eliberarea de vinovăţia produsă de acţiunile egoiste. Nu realizăm că vinovăţia ar putea fi unealta vitală care ne asistă în menţinerea fericirii, precum durerea este instrumentul care ne asistă în păstrarea sănătăţii.

Retrospectiv

Unde ne-am afla oare acum dacă istoria nu ar fi cunoscut oameni precum Pavel, Martin Luther, William Wilberforce, Florence Nightingale, Mahatma Gandhi, Rosa Parks, Martin Luther King Jr. etc.? Aceşti reformatori religioşi sau sociali au judecat şi au acţionat împotriva modului de gândire al unor indivizi, al unor culturi şi civilizaţii sau al unor religii, iar astăzi istoria le este recunoscătoare. Și până la urmă cum era mai de dorit? Să nu se fi pronunţat niciodată cu privire la rău şi la bine, sau să fi făcut ceea ce au făcut – să invite la evoluţie prin dialog, spre un sistem de valori morale, mai cuprinzător şi mult mai bine formulat?

Absolutismul lui Iisus promite libertate

De-a lungul întregii Sale lucrări, Iisus a vorbit mai ales despre adevăr. Deşi promisiunea libertăţii pare azi oferta exclusivă a relativismului, Iisus a fost absolutist când a afirmat „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Iar în faţa lui Pilat, Iisus a declarat: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“ (Ioan 18:37).

Care să fie deci adevărul care a dominat viaţa lui Iisus? Este el cuprins în anumite doctrine sau principii morale corecte? Mai degrabă adevărul le cuprinde pe toate acestea. Adevărul lui Iisus era mai mult decât atât. Era exemplificarea unui mod de viaţă al unei lumi nepământene pe care Iisus venise să o reprezinte şi în care voia să-i reintegreze pe toţi cei care, în numele jertfei Sale, acceptau să facă parte din ea. Astfel, în chip suprem, ca Promotor, dar şi Creator al lumii desăvârşite, adevărul lui Iisus se năştea din Iisus, era Iisus Însuşi.

Nu există grad de absolutism care să-L depăşească pe acesta. Totuşi Iisus a avut răspunsuri uluitoare pentru mari dileme morale situaţionale. A respectat diferenţele culturale ale samaritenilor, grecilor şi romanilor, dar le-a predicat deopotrivă adevărul absolut. A fost aspru cu păcatul (act moral greşit), ori de câte ori l-a întâlnit, dar a fost „blând şi smerit cu inima“ şi tolerant până la capăt cu vânzătorul Iuda sau cu cei care L-au răstignit. Dacă Iisus singur ar fi singurul exemplu istoric, tot ar fi suficient pentru a se demonstra că absolutismul moral poate fi trăit fără a se cădea în niciunul dintre păcatele arătate cu degetul de relativismul moral.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.

„Louis P. Pojman, Ethics: Discovering Right and Wrong, Wadsworth, 1995, p. 33.”

„Louis Pojman, “Who’s to Judge“, în Christina Hoff Sommers and Fred Sommers, Vice and Virtue in Everyday Life, Thomson Wadsworth Press, p. 173.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Norel Iacob

Rate it

Previous post

Biblie

Biblia, Coranul și alte texte sacre necreștine

Cum se deosebesc Scripturile creștine de textele sacre necreștine (Coran, Vedele, Dharmele, Cartea lui Mormon etc.)? Elemente comune evidente între religiile lumii sunt prevederile morale și etice: prohibiţiile privind furtul sau uciderea, afirmarea castităţii și sacralităţii familiei, respectul faţă de părinţi. Elemente fundamentale comune de natură doctrinală ar fi: originea elevată a omului, pierderea acestui statut, căderea în starea actuală dominată de suferinţă și moarte, existenţa unui cataclism care a […]

todayAugust 13, 2022

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/