Dumnezeu e bun și puternic. În mod absolut. Ceea ce înseamnă că El trebuie să urmărească binele maxim al fiecăruia și al tuturor, simultan. Aceasta este premisa aproape necontestată care generează marile noastre frustrări. Dacă e bun și atotputernic, de ce suferim?
Premisa că Dumnezeu trebuie să maximizeze binele tuturor este invalidată mai întâi din motive cât se poate de realiste și matematice. Să presupunem, de pildă, că Dumnezeu ne-ar oferi tuturor resurse financiare nelimitate. Când inflaţia generată ar devaloriza banii, cum am mai decide cine poate cumpăra un produs, dacă toţi ar putea plăti oricât pentru el? Din păcate, răspunsul e simplu – prin violenţă. Dar, făcând un pas și mai departe, cum ar fi dacă Dumnezeu ar furniza și produse nelimitate, încât niciun om să nu mai ducă lipsă de orice crede el că l-ar face fericit? Scenariul devine deja absurd, pentru că necesită transformarea unei lumi limitate într-una cu resurse nelimitate, după cum absurd este și să așteptăm dispariţia morţii sau chiar a suferinţei într-o lume muritoare.
Există limitări în lumea în care trăim și nu e rezonabil, nici măcar înţelept, să ne dorim ca
Dumnezeu să conducă lumea în mod supranatural pentru a maximiza tuturor binele. O lume condusă astfel de către Dumnezeu, care să fie în același timp o lume a păcatului, reprezintă o contradicţie absolută în termeni. Limitele sunt, pe de o parte, un produs al păcatului și, pe de altă parte, o componentă necesară pentru limitarea păcatului și a consecinţelor sale.
Un alt indiciu că premisa maximizării binelui tuturor nu e corectă vine dintr-o banală paralelă cu sistemul de impozitare progresivă. În general, un creștin e de acord că trebuie să existe o redistribuire cât mai echitabilă a banilor în societate și, dacă va considera că unele măsuri fiscale inegale (care nu maximizează binele tuturor) slujesc acestui deziderat, atunci cel mai probabil le va găsi ca fiind bune și va trage concluzia că legiuitorul care a creat aceste măsuri discriminatorii este, de asemenea, bun. Exemplul arată de ce bunătatea unei persoane nu trebuie condiţionată de abilitatea sau de voinţa acelei persoane de a maximiza binele tuturor. Mai degrabă bunătatea are de-a face cu caracterul bun, cu intenţiile și cu acţiunile bune ale unei persoane. Și acest principiu important, care se aplică în toate relaţiile umane, I se aplică și lui Dumnezeu. Dacă Divinitatea ar fi obligată de propria bunătate să maximizeze binele tuturor, harul, ca dar nemeritat oferit în absenţa oricăror constrângeri, nu ar mai avea sens. Bunătatea lui Dumnezeu nu avea de suferit dacă El ne lăsa să pierim din pricina păcatului nostru. Doar harul Său a dus la planul de mântuire a lumii.
Și, totuși, pe Dumnezeu Îl interesează binele nostru suprem. Dar discuţia se mută într-un cu totul alt plan. După cum, uneori, părinţii decid că binele maxim al copilului presupune să îl educe sau să îi modeleze caracterul, ceea ce implică limitări și condiţii neplăcute pentru copil, Dumnezeu știe că binele suprem al cuiva nu stă în maximizarea binelui temporar, ci în asigurarea binelui mai mare și veșnic. Acest scop suprem își subordonează orice altceva. Iar în cursul realizării sale, Dumnezeu este alături de noi, făcând pentru binele nostru
temporar mult mai mult decât bunătatea Sa i-ar pretinde să facă. Suferinţa nu este complet evitabilă pe acest pământ, iar Dumnezeu ia această lume așa cum este ea, în timp ce caută să o salveze.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
Post comments (0)