Biserica baptistă | Baptiștii

Biserica baptistă a adus contribuţii semnificative asupra vieţii religioase, prin însușirea principiului separarării bisericii de stat și a principiului libertăţii religioase.

Baptiștii au apărut probabil din rândul separatiștilor englezi, cu două secole înaintea metodiștilor.

Aceasta este, de fapt, cea mai reputată dintre teoriile cu privire la istoria bisericilor baptiste, începuturile lor fiind văzute din cel puţin patru perspective diferite.

Unii baptiști sunt convinși că credinţa lor își poate urmări istoria până la lucrarea lui Ioan Botezătorul. Teoria succesiunii neîntrerupte, așa cum a fost numită această perspectivă, susţine că, deși de-a lungul istoriei au purtat nume diferite, bisericile baptiste au existat încă de la botezarea lui Iisus Hristos în Iordan, având același crez precum cel al baptiștilor de astăzi.

Această perspectivă a fost susţinută mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, ulterior intrând într-un con de umbră. Lipsa de izvoare istorice care să îi ateste corectitudinea este principalul motiv al acestei evoluţii.

Dumnezeu este prea mare pentru a fi găzduit sub un singur acoperiș. (Roger Williams)

Montaniștii, novatienii, donatiștii, valdenzii, husiţii prezintă cu toţii unele convingeri religioase comune cu baptiștii (mai ales în privinţa raportării la Biblie, la botezul adulţilor și la autonomia bisericii locale), însă, în același timp, ei au adoptat și doctrine care contrazic crezul baptist (nu insistau pe botezul prin scufundare, mulţi erau antitrinitarieni, mulţi ascetici). Cunoscutul predicator Charles Spurgeon a fost unul dintre susţinătorii acestei perspective.

Alţii susţin că baptiștii au existat încă din timpul bisericii primare a apostolilor, într-o perspectivă similară celei prin care se legitimează și Biserica Romano-Catolică, dar și Biserica Ortodoxă Orientală. Cândva o convingere obișnuită în rândul baptiștilor, și această teorie, supranumită și „traseul sângelui“, a fost într-un final discreditată.

Există, de asemenea, teoria potrivit căreia baptiștii ar descinde din mișcarea anabaptistă, cu care are unele similitudini, dar și unele diferenţe doctrinare importante.

Chiar dacă nu este cea mai populară dintre perspectivele de astăzi asupra originii bisericilor baptiste, teoria influenţei anabaptiste găsește totuși o bază în asemănările doctrinare cu menoniţii olandezi (botezul credincioșilor, conceptul de libertate religioasă, de separare a bisericii de stat, perspectiva arminiană asupra mântuirii, predestinării și păcatului originar).

Însă există dovezi istorice potrivit cărora baptiștii și anabaptiștii nu au fost chiar în relaţii bune – în 1624, cinci biserici baptiste condamnând în mod public credinţa anabaptistă.

Cei mai mulţi istorici consideră că baptiștii au apărut în secolul al XVII-lea, ca urmare a evoluţiei din sânul mișcării disidenţilor religioși englezi, separaţi de Biserica Anglicană în secolele XVII-XVIII. Pe măsură ce persecuţia religioasă sub Elisabeta I, Iacob I și Carol I ai Angliei se înteţea, tot mai mulţi disidenţi nemulţumiţi de poziţia Bisericii Anglicane pe numeroase subiecte au fost nevoiţi să ia calea exilului, iar Olanda a devenit o destinaţie favorită datorită toleranţei religioase crescute și a apropierii geografice.

Pastorii John Smyth și Thomas Helwys au fost doi dintre exponenţii acestei mișcări separatiste refugiate, iar ei au pus bazele primei bisericii baptiste înregistrate ca atare în istorie, în 1609, la  Amsterdam (Olanda).

Mediul olandez era, în acea epocă, dominat de două tradiţii: anabaptismul olandez (care respingea și catolicismul, și protestantismul, deopotrivă) și Biserica Reformată Olandeză (calvinistă ca teologie), două influenţe a căror amprentă se va regăsi în perspectiva baptistă asupra ecleziologiei, relaţiilor biserică-stat și asupra uceniciei.

Potrivit uneia dintre cele mai cunoscute istorii a baptiștilor[1], după doar câteva luni de existenţă, în 1611, nou organizata Biserică Baptistă se vede divizată, pentru prima oară, iar susţinătorii pastorului Helwy decid să se întoarcă în Londra, unde, în același an, înfiinţează prima biserică baptistă engleză, în vreme ce susţinătorii lui Smyth rămân în Amsterdam.

După mai multe decenii de frământări și nuanţări teologice, în care numărul baptiștilor englezi a cunoscut o creștere masivă, urmată însă de o scădere vizibilă generată și de restaurarea monarhiei Stuarzilor, dar și de un val de scepticism intern, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea baptiștii au iniţiat primele eforturi misionare externe în regiuni vorbitoare de engleză (India, Australia, Canada).

Abia un secol mai târziu, Europa continentală avea să se deschidă eforturilor misionare ale pastorului german Johann Gerhard Oncken, care a devenit baptist după ce l-a cunoscut pe Barnas Sears, unul dintre cei mai eminenţi educatori baptiști americani. Pionieratul lui Oncken a făcut ca mișcarea baptistă modernă din Europa să se propage din Germania până spre cele mai estice state ale bătrânului continent.

Uniunea Baptistă din România își trasează începuturile în Bucureștiul anului 1856, când o familie de imigranţi germani a înfiinţat prima biserică baptistă, formată din etnici germani.

Independent de acest început, la șase ani distanţă, o familie de baptiști din sudul Ucrainei a ajuns în Dobrogea, unde a înfiinţat o biserică baptistă într-un sat din ceea ce este astăzi comuna Frecăţei (Tulcea). Misionarii germani și maghiari sunt responsabili de pătrunderea credinţei baptiste în Transilvania, mai târziu, în 1874, în Salonta (Bihor). Era o biserică maghiară.

Prima biserică baptistă de limbă română a luat fiinţă abia în 1886, în localitatea Chesa. De acolo, s-a răspândit mai departe în zona de vest a ţării, unde se păstrează, în continuare, cea mai mare concentrare de baptiști din ţara noastră. Uniunea Baptistă din România nu s-a constituit însă decât în secolul următor, în 1918.

Baptiștii aderă la o formă congregaţionalistă de organizare a bisericii (bisericile se guvernează singure). Astăzi, Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România face parte din Alianţa Evanghelică din România, alături de cultul penticostal și de cel creștin după Evanghelie.

Rădăcini teologice

Tradiţia teologică baptistă are și ea rădăcini multiple. O parte a mișcării baptiste a fost profund influenţată de tradiţia calvinistă (potrivit căreia Hristos a murit doar pentru cei aleși și predestinaţi pentru mântuire) – baptiștii particulari.

O altă parte a respins această doctrină, favorizând mai degrabă teologia arminiană, potrivit căreia oricine alege să creadă în Iisus poate fi mântuit – baptiștii generali. Baptiștii generali domină astăzi în mișcarea baptistă mondială, însă în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea erau minoritari. Între baptiștii particulari (calviniști) s-a format un nucleu din care au luat naștere bisericile baptiste americane.

Deși unii dintre englezii care au emigrat în Lumea Nouă erau deja baptiști, cele mai multe biserici baptiste din coloniile engleze din America de Nord erau mai degrabă formate din membri ai coloniilor puritane. Se întâmpla mai frecvent ca imigranţii englezi să devină baptiști la sosirea în colonii, Henry Dunster (primul președinte al Colegiului Harvard) și Roger Williams fiind exponenţi de marcă ai acestui fenomen.

Roger Williams a fost izgonit din rândul puritanilor din Massachusetts Bay pentru că, spre deosebire de liderii zeloși ai acestei colonii, care se dorea a fi o teocraţie, englezul milita, alături de alţi lideri, pentru separarea bisericii de stat. Williams a fondat prima biserică baptistă din America în Providence (actualmente Rhode Island) în 1638, la scurt timp după ce diferendele cu puritanii au făcut imposibilă rămânerea lui în colonie.

Baptiștii de astăzi cunosc trei curente majore: cel ecumenic (cu credincioși care acceptă un spectru larg de convingeri, de la conservatoare la liberale; manifestă un interes deosebit pentru pace și respectarea drepturilor omului, fiind consideraţi liberali în probleme legate de ordinea socială și preocupaţi de unirea tuturor bisericilor creștine din lume), cel evanghelic-conservator (în prezent, cel mai numeros grup, preocupat să caute un standard înalt de moralitate la nivel individual și public) și cel fundamentalist (cu credincioși care militează activ împotriva teologiei liberale și tind să extindă separarea dintre biserică și stat și la nivel de separare între biserică și societate.

Principiul separării bisericii de stat și principiul libertăţii religioase rămân, desigur, alături de practicarea botezului de credinţă la vârstă adultă, printre marile contribuţii ale influenţei baptiste asupra vieţii religioase.

Alina Kartman a fost fascinată să descopere în trecutul baptiștilor un mod în care politica poate influenţa ideile teologice și un motiv în plus pentru necesitatea separării bisericii de stat.