Biserica metodistă a pus accentul pe sfinţirea practică și pe misiune, aceste aspecte fiind unele necesare și în creștinismul contemporan.
Fermentul reînviorării religioase adus de Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea a continuat în secolul al XVII-lea atât prin mișcarea puritană, cât și prin cea pietistă. Aceste două mișcări au cristalizat câteva tendinţe majore, precum accentul pus pe trăirea religioasă, părtășia creștină, accesul laicilor la interpretarea Scripturii și la muzica religioasă și, nu în ultimul rând, predicarea axată pe apelurile pline de zel la împăcarea cu Iisus Hristos.[1]
În centrul eforturilor de reînviorare au fost grupurile mici, numite pe continent collegia pietatis (grupurile pietăţii) sau collegia philobiblia (grupurile iubitorilor de Biblie), iar în Marea Britanie, societăţi religioase.[2] Unul dintre grupurile care avea să exercite o influenţă deosebită în secolul al XVIII-lea s-a închegat la Oxford, la începutul anilor 1730, în jurul lui John Wesley (1703-1791) și al fratelui său, Charles (1707-1788). Teologia arminiană a fraţilor Wesley, care accentua capacitatea voinţei umane de a răspunde harului divin, era considerată de teologii reformaţi englezi o „metodă nouă“. Aceasta, precum și regulile metodice pe care grupul coalizat în jurul fraţilor Wesley le urma cu meticulozitate, le-au atras numele depreciativ de „metodiști“.[3]
Biserica schimbă lumea nu convertind oameni, ci făcând ucenici. (John Wesley)
Interesul ardent pentru reîntoarcerea la creștinismul primelor secole a fost unul dintre motivele care i-au determinat pe cei doi fraţi Wesley, deja hirotoniţi preoţi în Biserica Anglicană, să călătorească în recent stabilita colonie Georgia, pe noul continent.[4] Deși nu a avut succesul scontat, în timpul celor doi ani misionari (1735-1737), John Wesley a fost influenţat de un grup al Fraţilor Moravi, descendenţi ai creștinilor husiţi cehi. Grupul morav susţinea că este natural pentru experienţa fiecărui creștin să aibă siguranţa mântuirii și convingerea că este primit de Dumnezeu atunci când se pocăiește.[5]
Deși John Wesley era un erudit biblic, convingerea și siguranţa că este mântuit îi lipseau. În seara zilei de 24 mai 1738, la o întâlnire a unei societăţi religioase pe strada Aldersgate din Londra, ascultând lecturarea prefeţei lui Martin Luther la Epistola către Romani, Wesley descrie în jurnalul său cum inima i-a fost încălzită într-un mod neobișnuit.
„Am simţit că aveam încredere în Hristos, doar în Hristos pentru mântuire, și am primit asigurarea că El a îndepărtat păcatele mele, chiar ale mele, și m-a mântuit de legea păcatului și a morţii.“[6] Această experienţă, precedată de una similară a lui Charles trei zile mai devreme, a fost un moment decisiv pentru fraţii Wesley și a reprezentat punctul de plecare al unei reînviorări religioase care a cuprins Marea Britanie și coloniile sale americane.
John Wesley și-a dorit o reformare a Bisericii Anglicane engleze, al cărei membru a rămas până la moarte. Însă faptul că el a predicat în aer liber adesea la audienţe de mii de oameni, încurajându-i și pe alţii să facă același lucru, faptul că nu a ţinut cont de graniţele parohiale, că a ignorat dispoziţiile episcopilor anglicani, încurajând rugăciunea improvizată și întâlnirile religioase private, a condus la formarea unei noi grupări religioase, metodismul. Aceasta a fost organizată oficial mai întâi în Statele Unite ale Americii (1784) și, după moartea lui John Wesley (1791), și în Marea Britanie.[7]
Eforturile celui căruia îi plăcea să se numească homo unius libri, „om al unei singure cărţi“[8], au avut la bază Biblia, cartea de căpătâi a lui John Wesley. Colecţia sa de predici, precum și notele sale de studiu asupra Noului Testament au devenit manualele doctrinare ale Bisericii Metodiste nou înfiinţate. Acestea conturează patru caracteristici care descriu etosul metodist.[9]
În primul rând, accentul pus pe sfinţire, având ca scop perfecţiunea creștină. Sfinţirea este un stil de viaţă caracterizat de dragoste, în care neprihănirea atribuită de Iisus credincioșilor, care aduce eliberarea de pedeapsa păcatului, este unită cu neprihănirea împărtășită în credincioși, care aduce eliberarea de sub puterea păcatului. În felul acesta, metodismul mută atenţia de la accentul specific protestant pus pe statutul credinciosului (îndreptăţire) spre procesul gradual de transformare a vieţii (sfinţire).
Această transformare conduce la o ucenicie practică, o a doua trăsătură a metodismului. O viaţă sfântă este descrisă de fapte pioase și milostive. Metodismul încearcă astfel să menţină unitatea dintre credinţă și fapte. Evident, standardul pentru o viaţă sfântă este legea divină, de care credinciosul poate acum asculta în urma transformării generate de harul divin.
A treia caracteristică este ideea că părtășia creștină este una disciplinată, în care mântuirea personală nu poate fi separată de comunitatea creștină.
Această orientare spre comunitate conduce la cea de-a patra trăsătură a metodismului: misiunea evanghelică. Respingând predestinarea reformată, metodismul afirmă că toţi trebuie să fie mântuiţi, toţi pot să fie mântuiţi, toţi pot ști că sunt mântuiţi și toţi pot fi mântuiţi până la capăt.
Etosul metodist s-a răspândit cu repeziciune, ajungând ca, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, metodismul să fie cel mai mare grup creștin din Statele Unite ale Americii.[10]
Importanţa acordată perfecţiunii în experienţa creștină a avut repercusiuni care nu au fost intuite de fraţii Wesley. Pe continentul american, sub conducerea lui Phoebe Palmer (1807-1874), un amestec de pietism istoric, reînviorare religioasă și perfecţionism a dus la formarea Holiness Movement (Mișcarea Sfinţeniei).[11]
În timp ce Wesley a înţeles experienţa sfinţeniei creștine ca un proces gradual de înlocuire a păcatului cu dragostea, prin credinţă și exercitarea disciplinelor spirituale, Palmer a ales o scurtătură, explicată ca un act de predare completă lui Dumnezeu, urmată de o mărturie publică. Această mărturie, în viziunea sa, ar fi adus sfinţirea completă.[12] Atenţia acordată experienţei instantanee a dat naștere mișcării penticostale, de la începutul secolului al XX-lea.[13]
Tot în Statele Unite ale Americii, metodismul a influenţat o altă mișcare care avea să perpetueze accentul pus pe legea divină în relaţie cu sfinţirea zilnică din viaţa creștinului: adventismul de ziua a șaptea.[14] Două dintre cărţile foarte influente în adventism, Calea către Hristos și Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, scrise de Ellen G. White (1827-1915), reflectă înţelegerea metodistă cu privire la harul divin, liberul-arbitru și relaţia dintre îndreptăţire și sfinţire.[15] Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a continuat, în felul acesta, accentul metodist pus pe sfinţirea practică, disciplinată, axată pe comunitate și orientată spre misiune.
Adrian Petre este convins că accentul pus de metodism pe sfinţirea practică și pe misiune este unul necesar și în creștinismul contemporan.
„Mark A. Noll, The Rise of Evangelicalism: The Age of Edwards, Whitefield, and the Wesleys, A History of Evangelicalism 1, IVP Academic, Downers Grove, IL, 2003, p. 47.”
„Richard P. Heitzenrater, Wesley and the People Called Methodists, ed. a 2-a, Abingdon Press, Nashville, 2013, p. 21.”
„Richard P. Heitzenrater, „Wesley, John“, Biographical Dictionary of Evangelicals, Timothy Larsen, D. W. Bebbington și Mark A. Noll, editori, Inter-Varsity Press, Downers Grove, IL, 2003, p. 712.”
„Geordan Hammond, John Wesley in America: Restoring Primitive Christianity, Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 13.”
„Mark A. Noll, op. cit., p. 84.”
„John Wesley, „Journal: From February 1, 1737/38, to September 16, 1738“, în Journals and Diaries I (1735–1738), W. Reginald Ward și Richard P. Heitzenrater, editori, The Bicentennial Edition of the Works of John Wesley, vol. 18, Abingdon Press, Nashville, 1988, p. 250, sublinierea autorului.”
„David N. Hempton, „Wesley in Context“, The Cambridge Companion to John Wesley, Randy L. Maddox și Jason E. Vickers, editori, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 63.”
„John Wesley, „The Preface“, Sermons I, 1–33, Albert C. Outler, editor, The Bicentennial Edition of the Works of John Wesley, vol. 1, Nashville, Abingdon, 1984, p. 105.”
„Descrierea acestor trăsături este adaptată după Philip Meadows, „Methodism“, New Dictionary of Theology: Historical and Systematic, Martin Davie et al.; Inter-Varsity Press, Downers Grove, IL, 2016, p. 566-567.”
„Rex D. Matthews, „Methodism“, Dictionary of Luther and the Lutheran Traditions, Timothy J. Wengert, editor, Baker Academic, Grand Rapids, 2017, p. 495-496.”
„Pentru detalii, vezi Melvin E. Dieter, The Holiness Revival of the Nineteenth Century, ed. a 2-a, Scarecrow, Lanham, MD, 1996, p. 2–5.”
„Samuel M. Powell, „The Theological Significance of the Holiness Movement“, în Quarterly Review vol. 25, nr. 2, 2005, p. 127.”
„Pentru detalii, vezi Geoffrey R. Treloar, The Disruption of Evangelicalism: The Age of Torrey, Mott, McPherson and Hammond, A History of Evangelicalism 4, IVP Academic, Downers Grove, IL, 2017, p. 61–65.”
„Russell Staples, „Methodism“, The Ellen G. White Encyclopedia, Denis Fortin și Jerry Moon, editori, Review & Herald, Hagerstown, MD, 2013, p. 977.”
„Denis Fortin, „The Theology of Ellen G. White“, în The Ellen G. White Encyclopedia, Review & Herald Publishing, 2014, p. 249.”
Unii oameni văd totul din prisma alb și negru, bine și rău, corect și greșit. Alții văd doar un ocean de gri, fără ca vreun lucru să fie ferm fixat pe o parte sau pe cealaltă. Viața ar putea fi mai ușoară dacă Scripturile ar conține un răspuns clar pentru fiecare dilemă etică posibilă. Dar, pur și simplu nu este cazul. De fapt, Biblia nici măcar nu oferă un răspuns […]
Post comments (0)