Credință

Ca să-mi isprăvesc alergarea

todayDecember 13, 2020 1

Background
share close

Rost, rostire, rostuire… „rostul” românesc și derivatele lui. Un cuvânt mai generos în limba noastră decât sinonimele „sens”, „scop”, „semnificaţie”, după cum îl prezintă Constantin Noica în volumul din 1970, Rostirea filosofică românească.[1]

Rost, rostire, rostuire… „rostul” românesc și derivatele lui. Un cuvânt mai generos în limba noastră decât sinonimele „sens”, „scop”, „semnificaţie”, după cum îl prezintă Constantin Noica în volumul din 1970, Rostirea filosofică românească.[1]

Filosoful Păltinișului urmărește termenul în diacronie, în derivaţiile semantice de la concret la ontologic. Plecând de la semnificaţiile de bază ale „rostului” în practica ţesutului (și de distanţă între fire, și de moduri de încrucișare a acestora, și de începere a ţesutului), acesta ajunge să desemneze sensul, noima, ţelul, menirea, scopul, justificarea vieţii în ansamblu. De la sensul primar foarte concret, de tehnică a ţesutului, cuvântul a glisat în plan ontologic și spre rostuire (a se citi ţesătură a vieţii), adică spre un tipar de ordine și coeziune a lumii în ansamblu, și spre rostire, trimiţând astfel la Logosul întemeietor. În perspectivă noiciană, Ioan 1:1 – „La început a fost Cuvântul” – capătă astfel înţelesul de punere a lumii în rost prin rostirea întemeietoare. Acesta ar putea rămâne exerciţiu hermeneutic aparent gratuit dacă în practica vieţii nu s-ar întâmpla adesea ca sensurile să se decanteze într-un mod la fel de surprinzător pentru cel care le trăiește, printr-un salt neașteptat dinspre planul practic spre cel speculativ sau spiritual.

De câţiva ani mă urmărește metafora vieţii în general și a vieţii de credinţă în special ca alergare personală stăruitoare spre un ţel pe care, în cele mai bune momente, l-aș putea transpune în cuvintele apostolului Pavel din Filipeni 3:14 – „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” –, dar care adeseori nu este la fel de limpede sau spiritualizat.

Pentru că nici alergarea mea nu este doar o figură de stil. Concret, este vorba despre un efort susţinut de parcurgere în ultimii ani a câtorva mii de kilometri, uneori cu entuziasmul omului care a descoperit mișcarea la a doua tinereţe, alteori cu lipsa de elan a oricui își impune o oarecare disciplină fizică. În unele momente, cu nevoia mamei care tocmai a mai petrecut o noapte albă de a-și reseta cumva ziua. În alte momente însă, pornind în alergare ca în rugăciune, cu nerăbdarea, curiozitatea și dorinţa de a mai înţelege câte ceva despre sine în relaţie cu Fiul Omului și oamenii.

Nu alerg pentru performanţă, nici măcar pentru competiţiile de amatori sau pentru apartenenţa la comunităţi de gen, dar cumva tot ce gândesc în termenii acestui exerciţiu capătă pentru mine semnificaţii de fiecare dată mai adânci, care nu sunt căutate înadins în mijlocul efortului, dar care se articulează de la sine în planul speculativ, ce devine adesea mai pregnant decât cel fizic.

Semnificaţii cum ar fi aceea că de multe ori bucuria nu e numai la capăt – că am terminat traseul, că viteza a fost bună –, ci mai ales pe parcurs, cu fiecare pas, cu fiecare respiraţie; e bucuria rezistenţei la uzură, bucuria de a mă ţine de ceva ce știu că va aduce cu sine înţelesuri proaspete. Așa cum sensul vieţii nu mai este pentru mine nici în spate, nici în faţă, nici deasupra, ci azi, aici, în încercarea de faţă, în interacţiunea cu un om anume, în ceea ce înţeleg acum, în bucuria sau tristeţea clipei.

În alergare, pașii se adună unul după altul în distanţe pe care, odată ce le-ai parcurs, nu ţi le mai poate lua nimeni înapoi. Bineînţeles că am aflat că exerciţiul fizic regulat este principalul stimulent al producţiei de endorfine, aceste „opioide” naturale ale organismului uman. În zilele în care nu alerg resimt dureri fizice diverse și o stare psihică de negăsire a „rostului” complet, orice aș face în rest.

În plan lăuntric, tot mai des în ultimii ani, mă găsesc întrebările „existenţiale”. Ce rost intrinsec – în direcţia celor din Ioan 17:3 („Și viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”) – poate avea prezenţa în viaţa ta a unui copil cu autism, retard și absenţă profundă a limbajului, altul decât a te învăţa răbdarea și iubirea absolut necondiţionată? Ce rost are să alergi zilnic la o vârstă la care nu mai obţii performanţă? Ce rost are să treci prin mai multe biserici simţind că te afli peste tot și nicăieri? Care este rostul unic și irepetabil al existenţei mele în planul Celui care îmi cunoaște inima, viaţa, familia, biserica, epoca? Ce rost au deciziile greșite, inerţiile, eșecurile, timpul pierdut, întâlnirile ratate, iubirile trădate? Ce rost au miriadele de coincidenţe ale vieţii? Atlasul norilor[2]? Zbor de fluture[3]? Sau, nu cumva, Romani 8:28 – „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”?

Am înţeles până acum că răbdarea trebuie exersată uneori insuportabil, mai ales alături de un copil care contrazice proiecţiile adulţilor sau le testează involuntar interacţiunile. Că îndoielile, alimentate de inconsecvenţele proprii, de inadecvarea în diferitele comunităţi de credinţă, de un timp al tuturor relativismelor, pot fi resimţite ca exerciţii de credinţă, paradoxale și de cursă lungă. Că toate acestea se însumează rostului pe care îl promite 1 Corinteni 13:12 – „Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” Că rostul timpului care mi s-a dat ar putea fi chiar acesta, al recunoștinţei, ca exerciţiu zilnic de anduranţă, faţă de Cel care a făcut totul „cu suflarea gurii Lui” (Psalmii 33:6). Aceasta și pentru că fiecare zi, indiferent de culoarea ei, există ca să ne amintească faptul că natura lui Dumnezeu, cât o putem cunoaște, Cuvântul Lui și viaţa de credinţă sunt prin excelenţă paradoxale și că raţiunea câștigă cu atât mai mult în echilibru cu cât credinţa acceptă mai grele provocări. Și dacă nu cumva sensul ar fi tocmai să îţi trăiești viaţa cu mulţumire și conștiinciozitate, ca slavă implicită adusă Creatorului care a rostit și rostuit Zidirea?

„În volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, București, 1996.”

„Cloud Atlas (orig.), film din 2012, regizat de Tom Tykwer, Lana și Lilly Wachowski, pe ideea impactului destinelor individuale unul asupra celuilalt în trecut, prezent și viitor.”

„The Butterfly Effect (orig.), film din 2004, regizat de Eric Bress, Mackye Gruber, pe ideea efectului de fluture, preluată din teoria haosului, potrivit căreia acţiuni aparent nesemnificative iniţial pot avea ulterior consecinţe considerabile.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Ema Jalbă-Șoimaru

Rate it

Previous post

Diaspora

„Armonia Evangheliilor – Pregătirea căii Domnului” – ȘtiriCreștine.ro

Dumnezeu face toate lucrurile frumoase și potrivite la vremea lor. Domnul Isus a venit la împlinirea vremii, când totul era pregătit. Înaintea lui Isus a venit Ioan Botezătorul, pentru a pregăti calea Domnului. Prezentarea vieții lui Isus și a diferitor aspecte ale lucrării Sale pe pământ. Matei 31. În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii.2. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”3. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: […]

todayDecember 13, 2020 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%