În timpul pandemiei, propria casă a devenit refugiul fiecăruia dintre noi. În acest context, pentru mine, călătoritul în altă ţară e înspăimântător – o aventură în prezenţa unui dușman nedetectabil și terifiant, doar pentru recreere. De ce ar face cineva așa ceva?
„Bucură-te de această călătorie“, mi-a spus soţul meu, cu ochii mici după unul dintre acele teste nazale extrem de intruzive și neplăcute. El este producător mass-media și interdicţiile prelungite aplicate călătoriilor au lovit dur în obiceiul lui de a călători pe glob. Îmi făcea plăcere să mă alătur și eu în aceste călătorii, cu aparatul foto în mână.
Dar, în ultima vreme, amândoi am fost într-o spirală emoţională negativă, așa cum sunt mulţi oameni zilele acestea. Lucrurile care ne aduceau bucurie înainte au fost reduse la minimum și trăim, în schimb, pe Zoom. Am încercat să scap de realitate prin muncă, studii, asigurându-mă că ceilalţi sunt OK, dar cu mine cum rămâne? Ce ne-ar scuti de acest vârtej depresiv numit pandemie? ne-am gândit. Pur și simplu TREBUIA să evadăm.
Un lucru bun la interdicţiile de călătorie este că, atunci când ţările turistice se deschid, apar „ofertele speciale“. Am văzut o astfel de ofertă online. Într-un acces de optimism, am decis să profităm de ocazie. Pentru prima dată după mult timp, aveam ceva de așteptat cu nerăbdare. Un foto-safari prin Parcul Naţional Chobe, situat de-a lungul magicului râu Chobe, din Botswana. O ţară cunoscută pentru conservarea naturii și protecţia animalelor sălbatice.
Pensiunea noastră era genul care se adresează întregii game de fotografi: de la cei pasionaţi până la obsesie la începători sceptici. Satisfăcea toate nevoile și chiar oferea camere și obiective, dacă nu aveai echipamentul potrivit la tine. La câteva minute de la sosire eram deja suiţi într-o barcă de explorare și, de atunci încolo, așa am făcut în fiecare dimineaţă friguroasă, începând cu ora 6:30.
Eu nici măcar nu sunt o persoană matinală. Ambarcaţiunea cu fund plat avea doar opt locuri, așezate pe un singur rând. Fiecare scaun se putea roti în orice direcţie și era dotat cu câte un gimbal în care puteai fixa camera foto, astfel încât să poţi obţine orice fotografie doreai, din orice unghi, în acea lumină perfectă, fără ca nimeni să îţi obtureze perspectiva.
Căpitanul a navigat cu măiestrie printre niște stânci unde curenţii erau mai mari, astfel că am ajuns la copacii în care se mutaseră berzele galbene pentru a construi cuiburi. Era amuzant să le vezi echilibrându-și siluetele grele sus, pe vârfurile copacilor, clătinându-se și concurând pentru locul potrivit. Fotograful care ne-a ghidat expediţia ne-a învăţat tehnici de urmărire a unei păsări în zbor și de fotografiere la viteza potrivită de declanșare și la dimensiunea adecvată a diafragmei, pentru a menţine subiectul în focus, cât și pentru a obţine o mișcare neclară în fundal.
Este mai dificil decât ai crede, dar exersarea este și ea distractivă. Din fericire, a venit repede pauza de gustare și am savurat prăjiturelele bucătarului-șef Robson de la cabană. În amonte am văzut un exemplar de prigoria (poreclit în engleză „mâncător de albine“) dansând în stufărișul de papirus și apoi oprindu-se pentru a-și aranja puţin penele verzi și galbene. Ne-am continuat drumul pe un canal mic spre puii de jacana care se legănau pe frunzele de nufăr și spre egretele care pescuiau de pe mal. Un stol de gâște-pigmeu africane a zburat pe lângă noi.
Între câţiva copaci de pe celălalt mal al râului, călăuza noastră a văzut cu precizie de expert o șopârlă-monitor învârtindu-se pe un butuc. „Este șansa perfectă pentru o fotografie cu tonuri întunecate“, a sugerat ea. Și mai departe, câţiva pescăruși cenușii ne-au distrat cu abilităţile lor de plutire și cu scufundări rapide în apă, din nou și din nou. O acvilă-de-mare se afla la marginea apei, bând picătură cu picătură.
Grohotele hipopotamilor scufundaţi mi-au provocat literalmente furnicături pe șira spinării și m-au împins de fiecare dată într-o criză de râs nervos. Babuinii se treziseră și ei, scotocind pământul după îmbucături pentru micul dejun, în timp ce puii intrau în bucluc jucându-se cu lăbuţele la viteză mare.
Câteva antilope-de-apă se aflau la mal, sorbind și ele din apă, atente la crocodili, care, din fericire, erau destul de imobili, părând că așteaptă ca soarele să le încălzească sângele înainte să se miște. Atât de multe priveliști de văzut într-o singură excursie! Dar era timpul să ne întoarcem pentru masa de prânz.
Timpul de relaxare cu ceilalţi fotografi ne-a dat după prânz ocazia să descărcăm frenetic toate fotografiile de dimineaţă, pentru expoziţia video de la ora 15. Drumeţiile de după-amiază erau scăldate în lumina aurie care abia așteptam să dea contur comportamentelor de seară ale animalelor. Toate păreau să aibă niveluri de energie ușor mai ridicate decât dimineaţa, chiar și oamenii. Elefanţii erau afară, sorbind apa într-o manieră ceremonială. „Așteptaţi să își bage trompa în gură și să își ridice capul frumos, astfel încât să obţineţi un cadru bun cu ei bând apă.“
Am urmărit o girafă gestantă întinzându-și picioarele lungi din faţă, astfel încât capul să îi poată ajunge la pământ și să poată lua o gură de nisip pietros, încărcat cu minerale. A făcut ea tot felul de mutre amuzante în timp ce mesteca, dar s-a mai aplecat după o altă gură de nisip. Chiar și antilopele forau malurile albe după nutrienţi, în timp ce soarele le îmbrăca în roșu spinarea altcândva cenușie.
Nu pot descrie în mod adecvat calmul, liniștea, bucuria pe care fiecare expediţie le-a adus inimii mele obosite. M-am tot gândit ce privilegiu a fost. Am început să simt că pandemia era departe și că Dumnezeu era aproape. Era probabil meritul faptului că în natură eram mai aproape de Dumnezeu decât oriunde altundeva pe pământ.
Barca nu a fost singurul nostru loc din care am făcut fotografii. La fel de bine echipate, vehiculele pentru safari ne-au scos din când în când pe drumurile cu nisip. Ponchourile, cămășile, eșarfele și mănușile au contribuit la menţinerea unei temperaturi optime a corpului. În prima excursie matinală cu mașina am dat peste un grup de mai bine de 15 lei care se înfruptau pe rând din cadavrul unui bivol, pe care îl doborâseră în cursul nopţii. Trebuie să fi fost o mare desfășurare de forţe.
Cei mai tineri s-au adunat pe cursul râului și și-au luat locul în jurul prăzii. Alţii, cu feţele pătate și burţile deja rotunde, stăteau la distanţă, îngrijindu-se, mârâind, căscând sau dormind. Puilor le plăcea să dea cu laba în nisip ca să alunge vulturii și șacalii care își așteptau cu nerăbdare rândul la masă. Scena a creat mii de fotografii în rafală.
N-am putut să nu mă gândesc la un verset din Biblie. „Noi știm că, până acum, întreaga creaţie geme şi suferă durerile naşterii“ (Romani 8:22, NTR). Acest mediu frumos este contaminat de răul care face din viaţă o bătălie nu doar pentru supravieţuirea fizică, ci și pentru rezistenţa spirituală. Știu că Biblia ne dezvăluie cum Creatorul acestei lumi a murit de bunăvoie o moarte crudă în locul nostru, pentru bucuria de a avea cu El toate creaturile Sale, restaurate în perfecţiune, pentru eternitate.
Unul dintre cele mai exuberante momente de pe râu a fost într-o seară când soarele apusese deja. L-am implorat pe ghidul și căpitanul bărcii să ne lase mai mult timp să fotografiem hipopotamii care căscau în acea lumină roz târzie. Hipopotamii cască pentru a-și arăta dominaţia. Păreau să aibă un imbold în plus către afirmare, probabil fiindcă aveau și pui în jur. Anterior, unul dintre ei simţise nevoia să arate bărcii noastre cine este șeful. S-a făcut că ne atacă.
Un fotograf chiar a surprins momentul, în timp ce noi restul ţipam, iar căpitanul îndepărta barca liniștit, dar cu pricepere, din calea hipopotamului. Soarele apusese și trebuia să trecem de un hipopotam supărat, pentru a putea pleca de acolo. De două ori am încercat și de două ori am eșuat. În cele din urmă, căpitanul a decis să dea înapoi suficient de mult cât să poată lua o viteză spectaculoasă și pur și simplu să intimideze hipopotamul, pentru a-l face să se dea la o parte.
Această ieșire m-a făcut mai mult decât oricând recunoscătoare că am un hobby care îmi poate distrage mintea, pentru un timp, de la lucrurile stresante din jurul meu. Mă bucur, totodată, că este un hobby care mă scoate din zona de confort și mă pune în comuniune cu creaţia frumoasă și plină de măiestrie a lui Dumnezeu.
Asta mă face să mă rog ca Dumnezeu să ne ţină tari în aceste vremuri dificile și, la fel ca toate fiinţele pe care le-a creat El, să rămânem în așteptarea unor zile mai bune și a eternităţii de bucurie cu El.
Penny Brink a decis că e mai benefic să ne redea un fragment din propria experienţă, în locul unei încercări de a ne învăţa cum să ne folosim timpul liber. Articolul conţine fotografii realizate de autoare.
Post comments (0)