Întinsă pe spate, dezbrăcată, doar cu un cearșaf așezat peste partea inferioară a corpului, cu braţele sub cap, mă simt vulnerabilă și expusă. Medicul radioterapeut iese din încăpere. Sunt singură și încep să mă panichez, în timp ce aștept ca fasciculele de radiaţii să străpungă bariera pielii.
Sunt complet lipsită de apărare, la mila mașinăriei uriașe care se mișcă ameninţător pe lângă corpul meu. Braţele încep să mă doară din cauza poziţiei incomode. Dar nu îndrăznesc să mă mișc nici măcar o fracţiune de secundă, pentru ca radiaţiile să nu ajungă la ţesutul muscular din jur sau, mai rău, în zona inimii. O voce din interiorul meu strigă: „Dă-te jos de pe masă! Fugi! Nu e prea târziu.” Dar nu are rost să mă împotrivesc. Închid ochii și mă predau.
Câteva minute mai târziu, ședinţa de tratament e gata. Mă simt atât de bine să îmi pot elibera braţele! Apuc cearșaful și îl trag în jurul gâtului, astfel încât să nu mai fiu expusă. Palmele îmi sunt transpirate. Îmi vine să plâng, dar mă îmbrac repede, îmi iau rămas bun de la radioterapeut și ies. Inspir adânc aerul proaspăt al dimineţii și mă uit la cer. Este o zi frumoasă. Lacrimile pe care le-am stăvilit cumva până acum încep să îmi curgă pe obraji.
O voce din interiorul meu strigă: „Dă-te jos de pe masă! Fugi! Nu e prea târziu.”
A fost prima mea ședinţă de radioterapie, care avea să fie urmată de altele în următoarele șase săptămâni. Tratamentul meu a presupus 30 de ședinţe: una pe zi, cinci zile pe săptămână. După sentimentele iniţiale de panică, anxietatea s-a atenuat, pe măsură ce mă obișnuiam cu procedura. Radioterapia în sine nu a fost dureroasă, dar, la sfârșitul celor șase săptămâni, pielea mea devenise destul de roșie în zona iradiată. Semăna cu o arsură solară destul de gravă.
Am început ședinţele de radioterapie la aproximativ opt săptămâni după operaţie. Fusesem diagnosticată cu cea mai timpurie formă de cancer mamar: carcinomul mamar ductal in situ. Este o formă de cancer ce debutează în interiorul canalelor galactofore, fără a se răspândi în ţesutul mamar din jur.
Deseori, medicii spun că depistarea precoce este vitală. În cazul meu, cancerul a fost detectat în urma primei mele mamografii. Aceasta a arătat mici calcificări, iar biopsia realizată ulterior a arătat că era vorba de celule canceroase. Am trecut printr-o lumpectomie, prin care a fost îndepărtată porţiunea afectată de tumoră. Plaga a avut apoi câteva săptămâni la dispoziţie pentru a se vindeca, înainte de a începe radioterapia. Radiaţia ajută la distrugerea celulelor tumorale nedetectate și la reducerea riscului de reapariţie a cancerului.
Diagnosticul de cancer a venit ca un trăsnet pe cerul senin. Eram năucită. Avusesem un stil de viaţă sănătos, nu existau antecedente de cancer în familia mea. Și aveam trei copii în clasele primare. Nu putea să mi se întâmple mie așa ceva! La acea vreme, lucram ca jurnalistă la un ziar local și aproape că mă simţeam ca un expert în cancer.
Diagnosticul de cancer a venit ca un trăsnet pe cerul senin. Avusesem un stil de viaţă sănătos, nu existau antecedente de cancer în familia mea.
Ca jurnalistă care scria pe subiecte de sănătate, realizasem multe articole despre diferite tipuri de cancer – de prostată, pulmonar, cerebral, intestinal… Scrisesem chiar și despre un caz rar întâlnit, al unui bărbat care dezvoltase cancer de sân. Mă documentasem despre noile tratamente și tehnologii de combatere a cancerului. Am stat lângă o tânără mamă cu cancer în fază terminală și am plâns cu ea atunci când mi-a povestit despre jurnalul pe care îl scria pentru fiica ei de patru ani, știind că nu o va putea vedea crescând. Părea de neînchipuit să am și eu această boală.
Dar chiar așa a fost – una dintre ironiile cu care te surprinde viaţa. Mă număr însă printre cazurile fericite, pentru că au trecut deja zece ani de la diagnosticarea mea. Nu mai trebuie să fiu consultată anual de chirurg. Cu toate acestea, merg în fiecare an la mamografie și monitorizez orice schimbare care intervine la nivelul sânilor. Am rămas cu o cicatrice permanentă și sânii mei au un aspect diferit.
Citește și: Ce trebuie să știm despre cancerul de sân
O simplă îmbrăţișare sau o lovitură accidentală îmi reamintesc, într-un mod deloc subtil, că sânul a suferit o traumă serioasă – acesta este un efect al radioterapiei, se pare. Dar nu mă plâng. Mă simt foarte privilegiată; diagnosticarea timpurie chiar crește șansele de supravieţuire. Am fost foarte binecuvântată să îmi văd copiii crescând și devenind tineri adulţi. Sunt conștientă că, din păcate, nu toată lumea are această șansă.
Faptul că am trecut printr-o astfel de experienţă a tras un semnal de alarmă cu privire la ceea ce este important în viaţă. De asemenea, m-a determinat să îmi examinez sănătatea și să fac câteva mutări mai bune pe fiecare plan – fizic, mintal și spiritual.
Viaţa după cancer
Deși mă consideram sănătoasă înainte de a fi diagnosticată cu cancer, realitatea era că, în afară de faptul că eram vegetariană, nu făceam nimic pentru bunăstarea mea fizică. Eram o mamă ocupată, care jongla cu munca și cu trei copii mici. Nu făceam niciun fel de exerciţiu fizic. Mâncam alimente mai puţin sănătoase. Nici măcar nu mă expuneam la soare, iar mai târziu s-a constatat că aveam un nivel foarte scăzut de vitamina D. Acum reușesc să fac o plimbare în ritm rapid cel puţin cinci zile pe săptămână.
În fiecare seară îmi pregătesc un smoothie din portocale proaspete și fructe de pădure, care sunt bogate în antioxidanţi. Mănânc nuci și, ocazional, o bucată de ciocolată neagră. Rezultatele acestor schimbări nu au întârziat să se arate: am slăbit, am scăpat de durerile de cap care mă chinuiau altădată și am mai multă energie decât îmi amintesc să fi avut în ultimii ani.
Obișnuiam să mă îngrijorez pentru o mulţime de lucruri; acum nu mai las mitul „supermamei” să mă intimideze.
Ieșirile în natură (mai ales în pădure) au devenit un obicei de care mă bucur. Consider că acesta e cel mai bun antidot pentru o săptămână stresantă, un impuls de care mintea mea are nevoie. Obișnuiam să mă îngrijorez pentru o mulţime de lucruri; acum nu mai las mitul „supermamei” să mă intimideze. Este doar un mit, iar eu am nevoie uneori de o pauză.
Credinţa în Dumnezeu m-a susţinut în numeroasele momente de anxietate care au jalonat experienţa mea. În sala de radioterapie am învăţat una dintre cele mai importante lecţii: deși mi-a plăcut întotdeauna să mă consider o persoană independentă, care are totul sub control, sunt, în realitate, complet lipsită de apărare, la mila forţelor malefice care planează ameninţător în jurul meu.
Nu are rost să încerc să îmi măsor forţele cu ele; Dumnezeu este aici, ca Protector și Îndrumător al meu. El te poate apăra și pe tine, poate fi și Călăuza ta. Tot ce avem de făcut este să ne așezăm viaţa în mâna Lui.
Tracey Bridcutt este directoarea departamentelor Știri şi Editare din cadrul organizaţiei Adventist Media, cea care publică revista Semnele timpului în Australia. Ea locuieşte cu soţul si cei trei copii adolescenţi/tineri adulţi în Sydney. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
Post comments (0)