ST august 2022

Când moartea nu era încă…

todayMarch 25, 2023 1

Background
share close

Oamenii interpretează originea morţii în mod diferit, în funcţie de cadrul la care se raportează: teoria evoluţiei sau naraţiunea biblică a creaţiei.

În timp ce evoluţia ne învaţă, pe baza observaţiilor, că moartea este un proces natural și necesar în lupta grea pentru viaţă – adică, moartea face parte din viaţă –, Biblia ne spune, dimpotrivă, că moartea nu făcea parte din planul iniţial al lui Dumnezeu. Pornind de la mărturia creaţiei biblice, patru argumente pot fi folosite pentru a susţine această afirmaţie:

  1. Lumea a fost creată iniţial „bună”.
  2. Prin urmare, lumea creată nu era „încă” afectată de moarte.
  3. Moartea nu a fost planificată.
  4. Moartea nu va mai exista în lumea nouă, re-creată, a speranţei escatologice.

Creaţia „bună”

Lucrarea divină de creaţie, în fiecare etapă a sa, este caracterizată fără echivoc ca fiind ṭôḇ („bună”) (Geneza 1:4,10,18,21,25), iar la sfârșitul ultimei etape, ca ṭôḇ mǝʾōḏ „foarte bună” (Geneza 1:31). Semnificaţia cuvântului ebraic ṭôḇ trebuie clarificată aici. Într-adevăr, ideea ebraică de „bun” este mai cuprinzătoare decât cea pe care o implică traducerea în limbile contemporane. Ea nu trebuie limitată la ideea de „funcţie”, ceea ce ar însemna că se are în vedere doar eficienţa cu care ceva funcţionează.[1] Dimpotrivă, cuvântul ṭôḇ se poate referi și la frumuseţea estetică (Geneza 24:16; Daniel 1:4; 1 Împăraţi 1:6), mai ales atunci când este asociat cu cuvântul rāʾā „a vedea”, așa cum este cazul în povestea creaţiei (Geneza 1:4,10,12,18,21,25,31).

Cuvântul ṭôḇ poate avea și o conotaţie etică (1 Samuel 18:5; 29:6,9; 2 Samuel 3:36) – sens care este atestat și în contextul relatării creaţiei, mai ales în afirmaţia lui Dumnezeu: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Această afirmaţie divină implică în mod clar o dimensiune relaţională, care include etică, estetică și chiar dragoste și fericire emoţională (Geneza 2:23; cf. Psalmii 133:1). Această evaluare divină este deosebit de semnificativă, deoarece pare să fie în legătură directă cu prima naraţiune a creaţiei, care a fost considerată „bună”.

În cea de-a doua povestire a creaţiei (Geneza 2:4-25), cuvântul ṭôḇ apare de cinci ori, jucând astfel rolul unui cuvânt-cheie, ca răspuns la cele șapte apariţii ale lui din prima relatare a creaţiei (Geneza 1:1–2:3). Acest ecou între cele două relatări ale creaţiei clarifică semnificaţia cuvântului. În timp ce lōʾ ṭôḇ „nu este bine” face aluzie negativă la creaţia perfectă și completă din prima relatare a creaţiei[2], expresia ṭôḇ wārāʿ „bine și rău”, cuvântul și contrariul său, sugerează că ṭôḇ „bun” ar trebui înţeles ca exprimând o noţiune distinctă și diferită de raʿ „rău, malefic”. Creaţia a fost „bună”, ceea înseamnă că ea nu conţinea răul.

Reapariţia aceleiași expresii în Geneza 3:22 confirmă acest argument dintr-o altă perspectivă. Cunoașterea binelui și a răului, sugerând discernământul, cunoașterea diferenţei dintre bine și rău, a fost posibilă doar atunci când „Adam a fost ca unul dintre noi în ce privește distincţia dintre bine și rău” (traducerea mea literală). Verbul hāyā „a fost” este la timpul perfect și se referă la o situaţie trecută. Doar atunci când erau asemenea lui Dumnezeu, fără să fi păcătuit încă, adică având perspectiva „binelui” pur, Adam și Eva erau capabili încă să distingă între bine și rău.

Aceeași linie de raţionament poate fi întrezărită, într-un mod oarecum paralel, în problema morţii, care, în context, este în strânsă legătură cu problema cunoașterii binelui și răului. Într-adevăr, pomul vieţii este asociat cu pomul cunoașterii binelui și răului (Geneza 2:9), deoarece se află în același loc: „în mijlocul grădinii” (Geneza 2:9; 3:3). Iar Adam și Eva sunt ameninţaţi cu pierderea vieţii de îndată ce nu vor reuși să facă distincţia dintre bine și rău (Geneza 2:17). Căci, așa cum binele (fără rău) este singura cale de a fi salvat de rău, tot așa viaţa (fără moarte) este singurul antidot pentru moarte.

Este de remarcat de asemenea că această apreciere divină a „binelui” nu Îl privește pe Dumnezeu.

Spre deosebire de poveștile egiptene ale creaţiei, care subliniază ideea că zeul a creat doar pentru binele său, pentru propria plăcere, și că urmașii săi au fost doar accidentali[3], Biblia insistă asupra faptului că lucrarea de creaţie a fost în mod intenţionat menită să fie în beneficiul creaţiei și, în esenţă, concepută pentru „binele” oamenilor (Psalmul 8).

Într-adevăr, cele două texte paralele ale creaţiei din Geneza 1 și 2 ne învaţă că la început a domnit o pace perfectă. În ambele texte, relaţia omenirii cu natura este descrisă în termenii pozitivi ai stăpânirii și responsabilităţii. În Geneza 1:26,28, verbul rādā „a stăpâni”, care este folosit pentru a exprima relaţia omenirii cu animalele, este un termen care aparţine limbajului legămintelor dintre suzeran și vasal (vezi 1 Împăraţi 4:24; Psalmii 72:8) și limbajului stăpânirii regale (vezi Numeri 24:19), fără nicio conotaţie de abuz sau cruzime. În textul paralel din Geneza 2, relaţia omenirii cu natura este de asemenea descrisă în termenii pozitivi ai legământului. Omul le dă nume animalelor și, astfel, nu numai că indică stabilirea unui legământ între om și animale, ci își declară și stăpânirea asupra lor (vezi Geneza 41:45).[4] Faptul că moartea și suferinţa nu fac parte din această relaţie este sugerat în mod clar în Geneza 1 prin faptul că această stăpânire este asociată imediat cu hrana destinată atât oamenilor, cât și animalelor – care se limitează la roadele plantelor (Geneza 1:28-30). În Geneza 2, aceeași armonie este ilustrată prin faptul că animalele sunt menite să le ţină companie oamenilor (Geneza 2:18).

În acest punct al povestirii, relaţia omenirii cu Dumnezeu nu a suferit încă nicio tulburare. Perfecţiunea acestei relaţii este sugerată printr-o descriere a acelei relaţii doar în termeni pozitivi: Geneza 1 menţionează că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:26,27), iar Geneza 2 relatează că Dumnezeu a fost implicat personal în crearea lui și a suflat în el suflare de viaţă (Geneza 2:7).

De asemenea, relaţia dintre bărbat și femeie este ireproșabilă. Perfecţiunea unităţii conjugale este indicată prin menţiunea faptului că omenirea a fost creată ca „parte bărbătească și parte femeiască” (Geneza 1:27), iar în Geneza 2 prin declaraţia lui Adam că soţia sa este „os din oasele mele și carne din carnea mea” (Geneza 2:23). Întreaga creaţie este descrisă ca fiind perfectă. Spre deosebire de vechea tradiţie egipteană a originilor, care implică faptul că răul a fost prezent încă din stadiul creaţiei, Biblia nu lasă loc pentru rău în creaţia originară. În mod semnificativ, la sfârșitul lucrării lui Dumnezeu, însăși ideea de perfecţiune este exprimată prin cuvântul wayǝḵal (Geneza 2:1,2), iar acesta este un calificativ pentru întreaga creaţie. Acest cuvânt ebraic, care este tradus în general prin „a terminat/sfârșit” sau „a completat”, transmite mai mult decât simpla idee cronologică de „sfârșit”; el implică de asemenea ideea cantitativă că nu lipsește nimic și că nu mai este nimic de adăugat, confirmând încă o dată că moartea și toate formele de rău erau total absente din tablou.

Mai mult, textul biblic nu permite speculaţia unei precreări în care moartea și distrugerea să fi fost implicate. Ecourile dintre introducere și final arată că de fapt creaţia la care se face referire în final este aceeași cu cea menţionată în introducere.

„Cerurile și pământul” menţionate în Geneza 2:4, în încheierea povestirii creaţiei, sunt aceleași din Geneza 1:1, introducerea povestirii creaţiei. Ecourile dintre cele două fraze de încadrare sunt semnificative.

Faptul că același verb bārāʾ „a făcut/creat” este folosit pentru a desemna actul creaţiei și cu referire la același obiect („cerurile și pământul”) sugerează că în finalul relatării despre creaţie se indică același act de creaţie ca și în introducere. De fapt, acest fenomen al ecourilor merge chiar dincolo de aceste două versete. Geneza 2:1-3 este un ecou al pasajului din Geneza 1:1 prin folosirea aceleiași sintagme, dar în ordine inversă: cuvintele „a făcut”, „Dumnezeu”, „cerurile și pământul” din Geneza 1:1 reapar în Geneza 2:1-3 în ordinea „cerurile și pământul” (vers. 1), „Dumnezeu” (vers. 2) și „făcuse” (vers. 3). Această structură și includerea sintagmei „Dumnezeu a făcut”, care face legătura între Geneza 1:1 și Geneza 2:3, întăresc legătura strânsă dintre cele două secţiuni de la începutul și sfârșitul textului, confirmând din nou că de fapt creaţia la care se face referire la sfârșitul relatării este aceeași cu cea de la începutul relatării. Evenimentul creaţiei care se regăsește în Geneza 1:1–2:4 este astfel relatat ca un eveniment complet. El nu completează o lucrare prealabilă dintr-un trecut îndepărtat (teoria lacunelor) și nici nu trebuie să fie completat într-o lucrare ulterioară din viitor (evoluţia).

Creaţia caracterizată de „nu încă”

Se pare că întreaga relatare despre Eden a fost scrisă din perspectiva unui scriitor care cunoaște deja efectul morţii și al suferinţei și, prin urmare, descrie aceste evenimente din Geneza 2 ca pe o situaţie de tipul „nu încă”.

În mod semnificativ, cuvântul ṭerem „nu încă” este rostit de două ori în introducerea textului (Geneza 2:5) pentru a da tonul întregului pasaj. Iar mai departe în text, ideea de „nu încă” este într-adevăr indicată implicit. „Ţărâna” (ʿāp̄ār) din care a fost modelat omul (Geneza 2:7) anticipează afirmaţia din Geneza 3:19: „În ţărână te vei întoarce.” Pomul cunoașterii binelui și răului (Geneza 2:17) anticipează dilema omenirii confruntată mai târziu cu alegerea între bine și rău (Geneza 3:2-6). Misiunea dată omenirii era „să păzească/păstreze” (šāmar) grădina în starea ei iniţială (Geneza 2:15), ceea ce implică riscul de a o pierde, anticipând astfel decizia lui Dumnezeu din Geneza 3 de a-i alunga din grădină și de a le încredinţa heruvimilor păzirea/păstrarea (šāmar) grădinii (Geneza 3:23,24). Același cuvânt (šāmar) este folosit în ambele pasaje, arătând astfel puntea dintre ele; primul arată spre cel de-al doilea sugerând situaţia „nu încă”. De asemenea, motivul rușinii din Geneza 2:25 indică rușinea pe care Adam și Eva aveau s-o simtă mai târziu (Geneza 3:7).[5] Aceeași idee este urmărită și prin jocul de cuvinte dintre ʿārôm „gol” și ʿārûm „șiretenie”, caracteristică șarpelui; primul cuvânt (Geneza 2:25) este de asemenea o prolepsă[6] care arată spre al doilea (Geneza 3:1) pentru a arăta către tragedia care va fi iniţiată mai târziu prin asocierea dintre șarpe și fiinţele umane și care încă nu avusese loc.[7]

Moartea nu a fost planificată

Inversarea creaţiei. Textul biblic (Geneza 3) ne spune că a avut loc un eveniment neplanificat, care a transformat tabloul iniţial al păcii într-un tablou al conflictului[8]: conflict între animale și oameni (Geneza 3:1,2,13,15), între bărbat și femeie (Geneza 3:12,16,17), între natură și oameni (Geneza 3:18,19) și, în ultimă instanţă, între oameni și Dumnezeu (Geneza 3:8-10,22-24). Moartea își face prima apariţie atunci când un animal este ucis pentru a acoperi goliciunea oamenilor (Geneza 3:21), dar se profilează clar la orizont ca soartă a omenirii (Geneza 3:19,24). Binecuvântarea din Geneza 1 și 2 a fost înlocuită cu un blestem din Geneza 3:14,17. Într-adevăr, echilibrul ecologic iniţial a fost rupt și doar un nou eveniment – păcatul omenirii – este de vină pentru acest lucru.

Viziunea biblică asupra morţii. Este semnificativ faptul că majoritatea covârșitoare a apariţiilor cuvântului tehnic pentru moarte, mûṯ, se referă la oameni, rareori la animale (Geneza 33:13; Exodul 7:18,21; 8:9,13; 9:6,7; Leviticul 11:39; Eclesiastul 3:19; Isaia 66:24) și nu este niciodată folosit pentru plante. Aceeași perspectivă se reflectă în utilizarea cuvântului nep̄eš „viaţă”, a cărei plecare de la om este echivalentă cu moartea[9], cuvânt care se aplică de asemenea în general oamenilor, uneori animalelor, dar niciodată plantelor. Motivul pentru acest accent pus pe moartea oamenilor (în opoziţie cu animalele și plantele) ţine de preocuparea biblică pentru mântuirea omului și pentru locul conștiinţei și responsabilităţii omului în destinul cosmic. Acest lucru se datorează faptului că moartea este legată de păcatul omului, așa cum se observă în Romani 6:23, întrucât păcatul aparţine în mod esenţial sferei umane. Este semnificativ faptul că prima și ultima apariţie a morţii în istoria omenirii sunt asociate în Biblie cu păcatul și destinul omului (Geneza 2:17; Isaia 25:8; Apocalipsa 21:3,4).

Astfel, viziunea biblică asupra morţii este esenţial diferită de cea propusă de evoluţie. În timp ce credinţa în evoluţie implică faptul că moartea este inextricabil împletită cu viaţa și, prin urmare, trebuie acceptată și, în cele din urmă, gestionată, învăţătura biblică a creaţiei implică faptul că moartea este o absurditate de care trebuie să ne temem și pe care trebuie să o respingem. Evoluţia implică o supunere intelectuală în faţa morţii.

Perspectiva ebraică asupra morţii a fost unică și în Orientul Apropiat antic. În timp ce canaaniţii și vechii egipteni normalizau sau negau moartea prin miturile zeilor morţii (Mot, Osiris), Biblia înfruntă moartea și scoate un strigăt existenţial de revoltă și un suspin de dor (Iov 10:18-22; 31:35,36; Romani 8:22). Pentru autorii biblici, moartea este în contradicţie cu Dumnezeul creator, care este viaţă pură. Expresia adesea redată prin „Dumnezeu [sau Domnul] este viu [ḥay]” este una din expresiile folosite cel mai des în dreptul lui Dumnezeu.[10] Sfinţenia, care este plinătatea vieţii, este incompatibilă cu moartea. Legea mozaică interzicea consumul de sânge de animale, tocmai pentru că „viaţa trupului este în sânge” (Leviticul 17:11); cadavrele erau considerate necurate, și orice persoană care intra în contact cu moartea devenea necurată timp de șapte zile, timp în care era izolată de sanctuar și de poporul israelit (Numeri 19:11-13). Preoţilor, care Îi erau consacraţi lui Dumnezeu, le era interzis să se apropie de o persoană moartă, să intre într-un cimitir sau să participe la o înmormântare, cu excepţia unei rude apropiate (Ezechiel 44:25). Toate aceste porunci și ritualuri erau menite să afirme viaţa și să simbolizeze atitudinea evreilor faţă de moarte „ca intrus și rezultat al păcatului”[11].

Când moartea nu va mai fi

Nu ar trebui să fie o surpriză, așadar, că profeţii biblici au înţeles speranţa și mântuirea doar ca o re-creare totală a unei noi ordini, în care omenirea și natura se vor bucura de ultima inversare a ordinii de către Dumnezeu, în care creaţia va fi din nou total „bună” și nu va mai fi afectată de păcat, iar moartea nu va mai exista (Isaia 65:17; 66:22; Apocalipsa 21:1-4). În această nouă ordine, „binele” nu va mai fi amestecat cu „răul”, așa cum moartea nu va mai fi amestecată cu viaţa. Va fi o ordine în care slava lui Dumnezeu va ocupa tot spaţiul (Apocalipsa 21:23; 22:5). Speranţa acestei re-creări a cerurilor și a pământului, unde moartea nu va mai fi, oferă o confirmare suplimentară că moartea nu a făcut parte din creaţia iniţială a lui Dumnezeu.

Concluzie

Naraţiunea biblică a originilor ne învaţă că moartea nu a făcut parte din creaţia originară, din patru motive fundamentale:

  1. Moartea nu a făcut parte din creaţie, deoarece naraţiunea califică creaţia ca fiind „bună”.
  2. Moartea nu era prezentă „încă”, deoarece naraţiunea este prezentată ca o situaţie de tipul „nu încă”, prezentată din perspectiva cuiva a cărui condiţie este deja afectată de moarte și de rău.
  3. Moartea s-a datorat păcatului uman, care a dus la inversarea intenţiei iniţiale a lui Dumnezeu pentru creaţie.
  4. Faptul că moartea nu a fost menită să facă parte din creaţia originară a lui Dumnezeu este evidenţiat în viitoarea re-creare a cerurilor și a pământului, unde moartea va fi absentă.

Lectura literară a textelor din Geneza sugerează că există chiar o intenţie deliberată de a sublinia aceste motive pentru a justifica absenţa morţii la creaţie:

  1. În Geneza 1, repetarea de șapte ori a cuvântului ṭôḇ „bun”, ajungând, la cea de-a șaptea secvenţă, în forma ṭôḇ mǝʾōḏ „foarte bun”.
  2. În Geneza 2, dubla repetare a cuvântului ṭerem „nu încă” și prolepsa care anticipează acel „nu încă” din Geneza 3.

Dacă, pe baza observaţiilor actuale, evoluţia nu poate să conceapă viaţă fără moarte, credinţa în creaţie ne duce în mod supranatural dincolo de această realitate pentru a vedea că moartea nu are într-adevăr nimic de-a face cu viaţa.

Jacques B. Doukhan (cu un doctorat în literatură ebraică obţinut la Universitatea din Strasbourg și un doctorat în teologie obţinut la Universitatea Andrews) este profesor de ebraică și exegeză a Vechiului Testament la Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Șaptea din cadrul Universităţii Andrews, din Berrien Springs, Michigan, SUA.

Acest articol a fost preluat din revista Dialogue, nr. 3, 2018.

Citește și:

moartea

„Vezi John H. Walton, The Lost World of Genesis One, Ancient Cosmology and the Origins Debate, IVP Academic, Downers Grove, IL, 2009, pp. 51, 149–151.”

„Vezi James McKeown, Genesis, The Two Horizons Old Testament Commentary, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 2008, p. 33.”

„Vezi James Allen, Genesis in Egypt: The Philosophy of Ancient Egyptian Accounts, Yale Egyptological Series 2, Yale University Press, New Haven, CT, 1988, pp. 43–44.”

„Umberto Cassuto, A Commentary on the Book of Genesis, Magnes Press, Ierusalim, 1974; Claus Westermann, Creation, Society for Promoting Christian Knowledge, Londra, 1974, p. 85.”

„N. Wambacq, «Or tous deux étaient nus, l’homme et la femme, mais ils n’en avaient pas honte (Genesis 2:25)», în A. Descamps și A. de Halleux (ed.), Mélanges bibliques en hommage au R. P. Beda Rigaux, Deculot, Gembloux, 1970, pp. 553–556.”

„Jerome T. Walsh, «Genesis 2:46–3:24: A Synchronic Approach», în Journal of Biblical Literature, vol. 92, 1977, p. 164. Cf. Jacques Doukhan, Genesis Creation Story, Andrews University Press, Berrien Springs, MI, 1978, p. 76.”

„Vezi Walsh, art. cit., pp. 161–177. Vezi și Luis Alonso-Schökel, «Sapiential and Covenant Themes in Gen 2–3», în Theology Digest, vol. 13, 1965, pp. 3–10; Doukhan, op. cit., p. 76; Yosef Roth, «[The Intentional Double-Meaning Talk in Biblical Prose]», în Tarbiz, vol. 41, 1972, pp. 245–254; Jack M. Sasson, «wĕlōʾ yitbōšāšû (Genesis 2:25) and Its Implications», în Biblica, vol. 66, 1985, p. 418.”

„Vezi McKeown, op. cit., p. 37.”

„Vezi J. Illman, «mût, תוּמ», în Theological Dictionary of the Old Testament, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1996, vol. 8, p. 191.”

„Vezi Iosua 3:10; 1 Samuel 14:39; 25:34; Ezechiel 5:11 etc.”

„Elmer Smick, «mût, תוּמ», în Theological Wordbook of the Old Testament, Moody Press, Chicago, IL, 1980, vol. 1, p. 497.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Jacques B. Doukhan

Rate it

Previous post

Femei

Suntem pregătiţi pentru o „iminentă” criză mondială de apă?

Cererea globală de apă dulce va depăși oferta cu 40% până în 2030. O criză mondială de apă se profilează la orizont, în timp ce lumea își continuă cursa necugetată a unui „supraconsum vampiric”, avertizează un nou raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În 2005, în prima mea vizită în Spania, mi-au atras atenţia panourile publicitare de mari dimensiuni de pe străzile Madridului care conţineau mesaje despre economisirea apei. Înţelegeam destul […]

todayMarch 24, 2023 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/