Alături de familie și de sănătate, prietenii se află în topul motivelor care ne fac fericiţi. Dar dacă suntem solitari, retrași sau timizi?
În urmă cu două decenii, tranziţia de la școala generală la liceu m-a pus în faţa unei provocări speciale: interacţiunea cu peste 25 de colegi noi, reuniţi într-un grup entuziast de adolescenţi cu trăiri și personalităţi diferite. Dacă la gimnaziu fusesem înconjurată de copii alături de care crescusem, pe care îi cunoșteam și îi puteam numi în egală măsură prieteni, la liceu situaţia s-a schimbat radical, punându-mă în situaţia de a-mi conștientiza propria timiditate.
Schimbările traversate m-au ajutat să înţeleg că, odată cu înaintarea în vârstă, prieteniile nu se mai nasc la fel de ușor ca în copilărie, când o simplă jucărie sau tema la matematică este suficientă pentru a apropia două persoane. Dar constatarea dură a maturizării a dezvăluit și o latură pozitivă: chiar dacă necesită eforturi suplimentare, prieteniile ce transcend copilăria sunt complexe și ne ajută să construim relaţii de durată, care ne fac fericiţi. Câteodată însă, între acest ideal și realitate, intervin bariere care ne distanţează de oameni. Una dintre ele este timiditatea.
Introversiunea – boală sau defect?
Timiditatea este starea de neliniște și teamă resimţită în timpul unei interacţiuni sociale, pe fondul stimei de sine scăzute și al preocupării excesive pentru modul în care ne văd ceilalţi atunci când relaţionăm. Spre deosebire de cei care se împrietenesc rapid cu oricine, timizii trăiesc la cote maxime socializarea cu necunoscuţii. Situaţia vine la pachet cu o doză mare de disconfort și, de cele mai multe ori, cu semne fizice, ca roșirea, transpiraţia abundentă ori senzaţia de gol în stomac.
Timiditatea nu reprezintă o problemă în sine. Bernardo Carducci, doctor în psihologie cu o experienţă de peste 35 de ani, spune că aceasta „nu este o trăsătură negativă de personalitate sau un defect de caracter; nu este o boală, ci o simplă însușire a individului, a modului în care răspunde și se comportă”[1]
Timiditatea și surorile vitrege
Controlul timidităţii este un imperativ pentru oricine dorește să își îmbunătăţească viaţa socială. Lipsa lui creează dezavantaje și piedici în calea comunicării, determinând retragerea pe terenul „sigur” al interiorizării. De aici și confuzia des întâlnită între timizi și introvertiţi. Ambele categorii manifestă tendinţa de a evita oamenii. Diferenţa apare la nivel de motivaţie: introvertiţii reduc contactul cu ceilalţi deoarece nu simt acut nevoia de socializare (ca extravertiţii), pe când timizii se retrag din mijlocul acţiunii convinși că vor eșua lamentabil.
Deși seamănă pe alocuri, timiditatea nu se confundă nici cu anxietatea socială – o tulburare cronică derivată din frica intensă de a nu fi judecat, umilit sau respins de alţii. Pe lângă evitarea persoanelor, cei anxioși se sustrag permanent de la activităţi uzuale, ca vorbitul la telefon, mersul la cumpărături sau mâncatul în public, având nevoie de ajutor specializat pentru a-și învinge fobia.
Între teama de oameni și nevoia de ei
Cercetările susţin că timiditatea este o trăsătură de personalitate înnăscută sau dobândită, pe care o regăsim la oameni din toate colţurile lumii, din Japonia (57%) până în Israel (31%), SUA, Canada sau Germania (40%).[2]
Timiditatea nu trădează dorinţa separării de semeni, ci o serie de înclinaţii particulare care îngreunează comunicarea.[3] Când nu se ridică la înălţimea propriilor așteptări, persoanele sfioase își judecă aspru performanţele sociale până într-acolo încât preferă să piardă oportunităţi decât să riște apariţia unor nereguli de conduită. Drama timizilor vine, deci, din autosabotaj, iar cei aflaţi într-o astfel de situaţie pot confirma că teama de eșec este ceea ce îi însingurează, chiar dacă ei nu își doresc, în mod real, distanţarea.
Forţa nu vine din victorii, ci din luptele duse.
Indiferent de gradul de timiditate sau de forma pe care o îmbracă, nu există un prag anume care, odată depășit, certifică „vindecarea”. Sau un antidot miraculos de administrat dimineaţa, la prânz și seara. Există, în schimb, o luptă continuă cu propria inhibiţie socială, soldată cu victorii mici, progresive, alteori cu pierderi inevitabile.
Printre aspectele asupra cărora cei nesiguri se pot concentra pentru a-și îmbunătăţi viaţa socială activă se numără:
Acceptarea de sine – Timiditatea poate fi privită ca slăbiciune, dar și ca o trăsătură reglabilă, evidenţiată sau, dimpotrivă, estompată prin autocontrol. Cine face pact cu propriul fel de a fi, gata să-și abandoneze conul de umbră și să abordeze oamenii în pofida reţinerilor, își înfrânge temerile mult mai rapid decât cel doborât de negativism, învinovăţire și autocritică. După cum sugerează și Biblia, acceptarea și iubirea de sine reprezintă un prim pas în stabilirea unor relaţii bune cu cei din jur („Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – Matei 22:39).
Renunţarea la autocritică – Perfecţionismul este o povară greu de purtat, iar timizii care au ca activitate preferată punerea sub lupă a tuturor greșelilor comise o știu foarte bine. În Eclesiastul citim că „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (7:20). Altfel spus, a greși este un fapt profund omenesc. În aceste condiţii, de ce să urmărim o excelenţă intangibilă pe cont propriu, când ne putem elibera din închisoarea unor standarde amăgitoare? Să nu uităm că evaluările negative de sine descurajează schimbarea și tentativele viitoare de a ne face prieteni.
Exersarea abilităţilor sociale – În situaţiile sociale, timizii preferă colţul stingher al camerei, autoizolarea, care, deși oferă o siguranţă provizorie, lărgește golul instalat în absenţa conexiunii umane. „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27) sunt cuvinte de încurajare pe care le putem accesa în orice impas, inclusiv în mijlocul problemelor legate de o extremă interiorizare. Pentru a ne depăși temerile din această sferă trebuie să avem curaj, încredere și un plan concret de îmbunătăţire a abilităţilor sociale. Ne trebuie o setare mintală corespunzătoare, teme orientative de discuţie (păstrate mereu în minte) și disponibilitatea de a accepta eventualele rezultate nesatisfăcătoare.
Puterea ascultării – Toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, toate urechile le captează cuvintele – iată ce cred timizii odată ajunși în centrul atenţiei. În realitate, proporţiile catastrofale preconizate ţin de domeniul imaginar, căci atenţia primită din exterior se încadrează în limite normale. Pornind de la încărcătura emoţională dată de o asemenea perspectivă, un truc eficient pentru a minimiza stresul este mutarea atenţiei de la propria persoană la interlocutor/i. Când ne concentrăm asupra altora, ne este mai ușor să interacţionăm și să descoperim cât de dulci pot fi cuvintele, așa cum spune și Scriptura (vezi Proverbele 27:9).
Totodată, transformarea în buni ascultători care adresează întrebări potrivite și își exprimă onest interesul ne face să uităm de timiditate, să nu ne mai gândim la noi înșine ca la o pradă închisă în cușca cu lei și să ne axăm pe discursul partenerilor de dialog.
Cultivarea stărilor pozitive – Cultivarea unei stări pozitive și exteriorizarea ei printr-o atitudine plină de bucurie reprezintă cea mai bună carte de vizită pe care o putem afișa când intrăm într-o încăpere sau când facem cunoștinţă cu cineva. „O inimă veselă este un bun leac” (Proverbele 17:22), chiar și pentru timiditate.
Resimţită adesea ca un ghimpe în coastă, care ne împiedică să ne bucurăm de (cel puţin) un prieten bun, timiditatea trebuie abordată cu răbdare, iar efectele ei – contracarate prin interacţiune constantă cu cei din jur. Prima și cea mai importantă condiţie în acest sens este vulnerabilitatea: înţelegerea, practicarea și asumarea ei. Cine acceptă provocarea?
GENIA RUSCU dezvoltă ideea că, deși nu este o trăsătură negativă în sine, timiditatea ne îndepărtează de oameni. Cum ne facem prieteni dacă suntem timizi? Iată o întrebare asupra căreia merită să stăruim cu folos.
„ L. A. Schmidt & A. H. Buss, «Understanding shyness: Four questions and four decades of research», în K. H. Rubin & R. J. Coplan (ed.), The Development of Shyness and Social Withdrawal, The Guilford Press, 2010, p. 23-41.”
Psalmul 28: 6„Binecuvântat să fie Domnul, căci ascultă glasul rugăciunilor mele!” Închinarea însemnă să exprimi în mod adecvat sentimentul de reverență admirativă, de mirare uluită și de dragoste copleșitoare în prezența celui mai vechi mister, Maiestatea pe care filozofii o numesc Prima Cauză, dar pe care noi o numim Tatăl nostru din ceruri. Adevărata închinare este umilă și plină de bucurie; nu face spectacol, nu este forțată, nu este lipsită […]
Post comments (0)