Credință

Cântând în ploaie | Lauda care ne ţine pe frecvenţa cerului

todayFebruary 22, 2023 2

Background
share close

Cântatul este un dar autentic al lui Dumnezeu. El exprimă suferinţa și lupta noastră, ne inspiră, și, de asemenea, ne alină durerea, ne usucă lacrimile și aduce înapoi bucuria pierdută.

Singin’ in the Rain este unul dintre cele mai celebre filme muzicale din toate timpurile. Într-una din scenele sale memorabile, Gene Kelly se leagănă pe un stâlp de iluminat stradal, cântând cu un zâmbet larg pe faţă. În ciuda exuberanţei sale romantice și a aparentei nonșalanţe, cântecul lui este plasat pe fundalul „norilor furtunoși” care sunt mereu prezenţi. El ne reamintește că fericirea poate străluci chiar și în vremuri cu adevărat sumbre.

Creștinii ar trebui să fie primii și cei mai buni la a cânta în ploaie. Convinși că sunt în mâinile unui Dumnezeu suveran, care a creat universul și îl conduce (Psalmul 22:28; 47:8; 103:19; Daniel 4:34, 35; 1 Timotei 6:13–15), creștinii pot cânta și în vreme însorită, dar și prin cortine de ploaie.

Împărăţia lui Dumnezeu, între aici și acum

Împărăţia lui Dumnezeu transcende timpul și spaţiul, culturile și civilizaţiile, sistemele religioase și politice. Împărăţia este deja venită, dar în același timp se va instala în viitor.[1]

Această împărăţie a coborât la noi în persoana lui Iisus, care a declarat: „Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi” (Luca 11:20). Prin urmare, creștinii recunosc stăpânirea lui Iisus pe măsură ce trăiesc realitatea acestei împărăţii în viaţa lor.

Totuși, ei își amintesc și că împărăţia nu este încă aici în toată plinătatea ei. Ca pelerini, ei trăiesc cu speranţa că Împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta pe deplin în curând, la a doua venire a lui Iisus (Filipeni 3:20). În consecinţă, creștinii trăiesc în tensiunea „deja-încă nu” – tensiunea dintre prima și a doua venire a lui Iisus, între inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu și manifestarea ei desăvârșită.

Problema este că mulţi creștini tind să se concentreze pe cea de-a doua etapă, a instalării împărăţiei, fără a aprecia pe deplin impactul și implicaţiile inaugurării sale. Tindem să accentuăm faptul că „atunci când Isus va veni în slavă, nu vor mai fi lacrimi, nici întristare, nici durere!”. Dar acum? Cum să facem faţă provocărilor și încercărilor acestei vieţi, în timp ce așteptăm restaurarea deplină a împărăţiei?

Dacă ne amintim că Dumnezeu domnește chiar acum, atunci putem cânta și în mijlocul ploii. Pentru că El guvernează universul, dar și detaliile mărunte ale vieţii noastre, putem continua să cântăm chiar și în zilele în care totul pare a fi împotriva noastră.

Lauda în vremurile în care problemele ameninţă să ne copleșească

Cu toate acestea, există momente în care devenim uituci, mai ales când problemele se acumulează ca un bugăre uriaș, până când devenim abătuţi, descurajaţi și disperaţi. O situaţie de acest gen este descrisă în Psalmul 137. Poporul lui Dumnezeu se afla în exil în Babilon, la sute de kilometri depărtare de casă. Ierusalimul, cetatea păcii, era în ruină. Ţara Făgăduinţei părea pierdută. Templul, simbolul prezenţei lui Dumnezeu, fusese pustiit. Militar, fuseseră învinși. Din punct de vedere politic, fuseseră umiliţi, iar economic erau devastaţi. Din punct de vedere spiritual, erau epuizaţi; credinţa lor era la pământ. Simţindu-se neputincioși și dezorientaţi, și-au pus deoparte harfele, s-au așezat și au plâns.

„Haideţi!”, le-au strigat în batjocură babilonienii, „sunteţi renumiţi pentru cântecele voastre. Cântaţi-ne una din melodiile voastre. Până la urmă, nu sunteţi voi «poporul ales al lui Dumnezeu»? Haideţi, cântaţi-ne!”. Dar cum ar fi putut ei să cânte cântecele Sionului în exil? Cum să proclame puterea lui Dumnezeu atunci când ei, poporul Lui, erau slabi și învinși? Cum ar fi putut izbucni în cântece de bucurie și speranţă, cum ar fi putut cânta despre promisiunile Lui, atunci când tot ce aveau fusese redus la moloz și cenușă? Pur și simplu și-au abandonat harpele, refuzând să mai cânte, și refugiindu-se în plâns.

De ce nu au cântat evreii în exil? Poate pentru că s-au concentrat în direcţia greșită?

De ce au încetat să cânte? Poate că a fost din cauza indignării: „Nu vă daţi seama cât de zdrobiţi suntem? Cum îndrăzniţi să ne cereţi să cântăm de parcă am putea organiza un spectacol pentru voi?…”

Sau poate că nu au cântat pentru că erau prea descurajaţi, prea demoralizaţi. Ai ajuns vreodată într-un punct atât de jos al vieţii tale, încât să mai rămână doar o melodie în inima ta, dar să nu-i poţi da glas? Uneori, viaţa poate fi extrem de dificilă, incredibil de dureroasă. Uneori, viaţa pare să nu mai aibă sens, iar durerea este atât de profundă încât pare că ne-am putea pierde minţile. Uneori încercăm să fim pozitivi, veseli, dar jovialitatea noastră ascunde un sentiment profund de tristeţe.

De ce nu au cântat evreii în exil? Poate pentru că priveau în direcţia greșită? Cuvintele psalmistului arată care era sursa durerii lor: „Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion” (Ps. 137:1).

Ani de zile, ei se agăţaseră de ceremonii și de templul lor, fără a fi dispuși să urmeze căile lui Dumnezeu. Iar acum, că templul a dispărut, credinţa lor a rămas fără nicio ancoră.

Și-au amintit de Sion – nucleul social, politic și economic al naţiunii. Dar mai ales centrul religios, orașul în care Iehova a fost foarte activ în istoria naţiunii lor. De câte ori n-au predicat despre pocăinţă  în acest oraș solii trimiși de Dumnezeu, dar ei au refuzat să asculte? De câte ori au bătut profeţii străzile Ierusalimului, rugând oamenii să se îndepărteze de rău, dar ei au respins chemarea? Ani de zile, ei se agăţaseră de ceremonii și de templul lor, fără a fi dispuși să urmeze căile lui Dumnezeu. Iar acum, că templul a dispărut, credinţa lor a rămas fără nicio ancoră.

Din păcate, atunci când ei au refuzat să cânte, au ratat ocazia de a depune mărturie. Copiii lui Israel au plâns pentru Ierusalim atunci când ar fi putut mărturisi prin cântec despre Creatorul lor, care era mai mare decât cetatea sau decât templul. Au refuzat să cânte atunci când ar fi putut mărturisi despre faptul că Dumnezeul lor este mai puternic decât orice nenorocire, că El domnește peste naţiuni, iar harul Lui nu poate fi îngrădit de circumstanţe.

Lauda, o armă puternică

Ce facem atunci când lucrurile se înrăutăţesc, când încercările năvălesc, iar speranţa se risipește? Mai cântăm în ploaie? Mai putem cânta în anotimpurile disperării și ale durerii? Ce ar trebui să facem atunci când suntem tentaţi să renunţăm? Ce putem face dacă nu mai avem niciun fel de dispoziţie de a cânta?

Răspunsul este limpede: cântă oricare ar fi durerea ta, încercarea sau necazul care te apasă.  Cântă orice ar fi. Cântă chiar și în ploaie!

Este dificil să facem acest lucru, mai ales atunci când diavolul ne sfidează. Poate că am trăit o experienţă de acest gen. Soţul vine acasă și își anunţă soţia: „Te părăsesc și pe tine și pe copii”. Și diavolul spune: „Acum cântă-ţi cântecul”. Sau medicul ne spune că avem cancer. Iar diavolul ne aruncă un batjocoritor: „Poftește și cântă.”

Așadar, oricare ar fi circumstanţele, să cântăm oricum. Să cântăm chiar dacă plouă. Oricare ar fi împrejurările, să nu ne aruncăm harfele, pentru că lauda este o armă puternică. Scriitoarea Ellen White subliniază importanţa cântecului în viaţa creștinului: „Cântecul este o armă care poate fi folosită întotdeauna împotriva descurajării. Când ne deschidem astfel inima înaintea razelor de lumină ale prezenţei Mântuitorului, vom avea sănătate și binecuvântarea Sa.”

Cu adevărat, cântecul este un dar special de la Dumnezeu. Ne poate inspira, exprimă durerea și lupta noastră, ne alină durerea și pierderea, ne usucă lacrimile și ne aduce bucuria înapoi.

Să ne gândim la Pavel și la Sila. Fuseseră aruncaţi pe nedrept în închisoare (Fapte 16:16–26). Fuseseră bătuţi și aveau picioarele în butuci. În durerea lor, au început să se roage. Dar rugăciunea nu era de ajuns, așa că au început să-L laude pe Dumnezeu și să I se închine.

Nu știm ce au cântat Pavel și Sila, dar știm că au refuzat să-l lase pe diavol să le răpească bucuria de a cânta. Au cântat în mijlocul rafalelor de ploaie. Iar pământul s-a cutremurat și ușile închisorii s-au deschis, în timp ce ei Îl lăudau pe Dumnezeu.

Nu ar trebui să facem același lucru atunci când cerul se întunecă? Creștini fiind, nu cântăm pentru că viaţa este ușoară; cântăm pentru că, indiferent unde ne aruncă viaţa, știm că Dumnezeu este cu noi. Nu cântăm pentru că nu avem probleme; cântăm pentru că slujim unui Dumnezeu care este specialist în rezolvarea problemelor.

Nu știm ce au cântat Pavel și Sila, dar știm că ei au refuzat să-l lase pe diavol să le răpească bucuria de a cânta.

Uneori am putea fi nevoiţi să cântăm printre lacrimi, în timp ce durerea ne străpunge. Uneori am putea fi nevoiţi să cântăm printre întrebări grele și îndoieli care persistă. Dar trebuie să continuăm să cântăm pentru că El domnește încă.

Dumnezeu nu a spus: „Lăudaţi-Mă doar după ce primiţi binecuvântarea îndelung așteptată.” El nu a spus: „Lăudaţi-mă numai când facturile sunt plătite. Lăudaţi-Mă doar atunci când sănătatea voastră este înfloritoare și când totul merge bine”. Dimpotrivă, El spune: „Lăudaţi-Mă pentru că sunt vrednic, bun, sfânt, drept, înţelept și puternic. Lăudaţi-Mă pentru că Eu sunt Cel care v-a dat viaţă și Cel care poate da sens vieţii voastre. Lăudaţi-Mă pentru că nu am egal. În raport cu creaţia, Eu exist prin mine însumi. În raport cu timpul, sunt atotputernic. În raport cu spaţiul, sunt infinit. În ce privește cunoașterea, sunt atotștiutor. Lăudaţi-Mă pentru că sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul. Lăudaţi-Mă pentru că Eu domnesc”.

Atunci când toate motivele de laudă par să fi dispărut, să cântăm în ploaie, la fel ca Pavel și Sila, pentru că Dumnezeul nostru este Domn peste toate lucrurile.

Hristos, exemplul nostru suprem

Dincolo de exemplul oferit de Pavel și Sila, avem exemplul lui Iisus. „El întreţinea legătura cu cerul prin cântec.”[2] Chiar și în camera de sus, înaintea crucificării Sale, El a cântat. Scriitoarea Ellen White notează: „Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paște: «Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul!»(Psalmul 117)”.[3]

Iisus a cântat un cântec de laudă chiar și atunci când era pe cale să fie „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). El nu a abandonat cântecul de laudă în timp ce ura împotriva Lui, Cel cu totul vrednic de iubit, creștea ameninţător. El a cântat, știind că mâinile Sale, care vindecaseră bolnavii, și picioarele Lui, care au străbătut Galileea pentru a face bine, vor fi pironite pe cruce. El nu a încetat niciodată să cânte, și ne invită să o facem și noi în timpul domniei Lui.

Peregrini pe acest pământ, să continuăm să cântăm chiar și în ploaie, pentru că El este Domn. Va veni o zi în care planul Lui Dumnezeu se va împlini pe deplin, iar noi vom vedea speranţa noastră materializându-se. În acea zi glorioasă, vom primi o patrie nouă și vom cânta plini de bucurie, în timp ce vom privi faţa Regelui nostru.

Alain G. Coralie a acceptat recent un post universitar în Departamentul de Teologie Practică și Aplicată de la Seminarul Teologic Adventist de Ziua a șaptea, Universitatea Andrews, Michigan, S.U.A. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.

„Vezi George Eldon Ladd, The Gospel of the Kingdom: Scriptural Studies in the Kingdom of God (William B. Eerdmans, Grand Rapids,  1959 și Stephen G. Dempster, Dominion and Dynasty: A Theology of the Hebrew Bible, InterVarsity Press, Westmont,  2003”.

„Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Ed. Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2015, p.54”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Allain G. Coralie

Rate it

Previous post

Drepturile omului

Martin Luther King și Evanghelia eliberării

La vârsta de 34 de ani a mișcat naţiunea americană printr-un discurs despre cel mai mare vis al său. La 35 de ani a fost laureat cu Nobelul pentru Pace. La 39 de ani și-a încheiat viaţa subit, lăsându-și visul moștenire generaţiilor următoare. Michael[1] Luther King s-a născut în Atlanta, Georgia, în 1929, şi a cunoscut pe propria piele, încă din copilărie, consecinţele segregării rasiale din America secolului trecut. Persoanele de culoare erau […]

todayFebruary 21, 2023 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%