Fericire

Cântec de fericire | Fericirea stă sub semnul apropierii

todayApril 22, 2023 1

Background
share close

Primele secunde sunt confuze: voci și siluete înceţoșate dănţuiesc în apropiere și mi se pare că mâini neîndemânatice încearcă să mă smulgă din acest zig-zag dintre somn și starea de veghe. Aud limpede glasul unei femei care anunţă că mă trezesc și, înainte să ies cu totul din această carcasă de moleșeală, îmi dau seama că sunt la terapie intensivă.

Ultimele ore, zile și săptămâni au fost un roller-coaster de emoţii, am trăit într-un registru al contratimpilor și al gândurilor frânte la mijloc. Însă acum și aici, înainte ca medicul să vină la patul meu cu primele vești postoperatorii, înainte chiar ca asistenta să-mi ceară să îi spun, pe o scară de la 1 la 10, cât de mare e durerea, e ca și cum un prieten mi-ar arunca în fereastră mici pietricele învelite în răvașele unui înger. E o zi caldă, care nu-și mai ferește privirea de mine, și are chiar un subton de fericire, deși eu nu mă avânt niciodată cu ușurătate pe acest tărâm (in)confortabil și fluctuant al fericirii.

E liniște în salonul de la etaj, care mă așteaptă cu o pijama pe pat și un jurnal în bagaje, e aproape liniște chiar și în sala de operaţie, unde medicii vorbesc pe un ton scăzut, vecin cu șoapta. Dar aici, în salonul de terapie intensivă e forfotă, și liniștea se sparge sub greutatea cuvintelor, mereu aceleași, dar pe care fiecare pacient pășește altfel, după cât de ciobită este povestea de sub picioarele lui.

„O să se facă bine și o să scrie un articol despre asta.”

Durerea te acroșează imediat ce ai deschis ochii și se înteţește pe măsură ce minutele se scurg. Graalul e o pungă de perfuzie cu Tramadol, care să amuţească pentru o vreme senzaţia că bisturiul scrijelește din nou carnea, de astă dată fără anestezie.

„O să se facă bine și o să scrie un articol despre asta.” Nu știu de câte ori a sclipit într-un colţ al minţii amintirea unui dialog care-mi fusese povestit. Fraza aceea căuta să alunge din mintea crudă a unui copil umbrele unei veri diferite de cele de dinainte. Așa îi explicase sora mea băieţelului ei cu ochi de tăciune că nu merg toate strună „acasă”. Numea casa noastră „acasă”, deși ei se mutaseră la margine de lume și de dor.

„Aproape a murit mamaie?”, a întrebat atunci Levi confuz, într-o română desţărată. Pentru el, în afară de fragilitatea bunicii, nimic n-ar fi putut tulbura casa noastră pitită sub talpa muntelui. Era prea devreme și prea greu pentru el să înţeleagă că toţi suntem fragili. Chiar și mătușa lui preferată. La fel de greu cum îmi fusese și mie să asimilez că lumea în care mă aflam după primirea diagnosticului nu mai semăna deloc cu cea de care mă despărţisem fără nicio grijă în seara precedentă.

În clipa în care scriu, nu știu dacă voi fi bine, așa cum crede în inocenţa și iubirea lui copilărească băieţelul cu ochi de tăciune. Ceea ce știu însă e că s-a lăsat o liniște blajină peste gânduri, care mătură furtuna și resturile ei ca pe niște funigei de toamnă, și că în colţul tâmplei nu se mai zbat aceleași temeri, nici măcar resemnarea sau detașarea, ci sentimentul că am ajuns la un liman, oricâte urcușuri și coborâșuri se vor mai prăvăli peste mine.

Sociologii spun că nu există stări liniare, permanente, de fericire, ci doar episoade, momente care se repetă de-a lungul vieţii, la intervale variabile: de la secunde la ani sau zeci de ani.

În ţara noastră, oamenii obișnuiţi tind să creadă că mulţumirea e o stare emoţională mai ușor accesibilă decât fericirea. „Fericirea e pentru boieri.”

Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci astăzi e ziua în care sunt membru cu drepturi depline al acestei caste a fericiţilor. „Cu câteva secunde înainte de fericire” – acesta e numele pe care l-a primit o fotografie alb-negru din 1956, care înfăţișează un băieţel și un bărbat (poate tatăl acestuia) care ţine în mâna dreaptă, ascuns la spate, un căţeluș. Un titlu care s-ar potrivi mănușă dacă viaţa mea ar fi un roman, mi-am zis atunci când ochii mi s-au oprit peste fotografie, pentru că în toată această cavalcadă de ani m-am trezit prea adesea cu câteva secunde în urma fericirii ori înaintea ei.

Aici, în miezul fericirii, dacă „fericire” e numele acestui amalgam viu de liniște și bucurie pe care-l trăiesc acum, aș vrea ca timpul să îngheţe, suspendându-mă într-un antract nesfârșit al recunoștinţei.

S-a întunecat deja, infirmierii m-au adus în salonul meu, după liniștea căruia am tânjit toată după-amiaza. Ar trebui să mă cufund într-un somn adânc, toropită de somnifer și de oboseala nopţii nedormite de dinainte, dar somnul nu se lipește de mine. Nu este din cauza luminii orbitoare din holul spitalului, care îmi împunge pleoapele obișnuite să doarmă în beznă, și nici din cauza pocnetului sec cu care se închid la intervale regulate ușile saloanelor.

Aici, în miezul acestui amalgam de liniște și bucurie, aș vrea ca timpul să îngheţe, suspendându-mă într-un antract nesfârșit al recunoștinţei.

N-o să dorm pentru că fericirea e pe de-a-ntregul vie doar la timpul prezent, iar eu vreau să lărgesc căptușeala fiecărei clipe, să o fac mai încăpătoare pentru toate amintirile care bâzâie în mine ca un roi de albine pe-o creangă desprimăvărată.

Poate că e adevărat că memoria trișează atunci când inventariem situaţiile (ne)fericite prin care am trecut, ca un povestitor care selectează doar elementele-cheie ale acestor experienţe. Și totuși, în timp ce perfuzia picură prin branulă, topind orice rămășiţă de durere, amintirile se înnoadă prea viu ca să-mi suspectez memoria că le descompune și recompune după bunul ei plac.

Întâi de toate, amintirea unei alte nopţi. Noaptea când, în cabana mea preferată, lângă râul care-și cânta liedul sub fereastra mea, am renunţat în cele din urmă la neliniștea devenită a doua mea natură. Mă blocasem de multă vreme în această nestare pentru că nu vedeam în ce direcţie să alerg.

În primele ore ale acelei nopţi între munţi, respirând cea mai adâncă singurătate, aș fi vrut ca oamenii dragi să fie cu mine, să slăbească strânsoarea neliniștii. Nici măcar Dumnezeu nu părea pe aproape în păienjenișul de frământări. Teama de necunoscut și regretul îmi scrijeleau adânc gândurile. În lumina lămpii din odaia de lemn, trecutul meu părea o felie de șvaiţer în care golurile se tot lărgeau. Trăiam cuvintele personajului din Cartea șoaptelor: „Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de șerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită.”[1]

La capătul acelei zbateri, odată cu zorile, am prins șoapta lui Dumnezeu răzbătând dintre slovele Scripturii. Îmi promitea „pace”, „viitor” și „nădejde” (Ieremia 29:11). Simţeam că îmi cere să-I cred cuvintele cu încrederea simplă pe care o acord promisiunii unui prieten. Am plecat din cabană cu gândul nou că darul Lui poate umple golurile anilor mei de șvaiţer.

Îmi promitea „pace”, „viitor” și „nădejde”. Simţeam că îmi cere să-I cred cuvintele cu încrederea simplă pe care o acord promisiunii unui prieten.

L-am simţit apoi ieșindu-mi înainte, pe drumul dinspre cabană spre casă, în timp ce construia pentru mine un spectacol al norilor și al crestelor mușcate de abur cu aceleași mâini care întind viaţa ca o coală de hârtie.

L-am găsit și între zidurile unui magazin, după o căutare de o jumătate de zi pe urmele unui articol indispensabil. Era acolo, vorbindu-mi printr-una din vânzătoare. Femeia aceea căreia nu i-am văzut decât ochii știa mai bine decât mine ce îmi trebuia. Trecuse prin meandrele acelorași experienţe. A căutat cu răbdare la raft și în depozit. S-a bucurat când a găsit ce îmi trebuia. Crezuse stocul epuizat. Și s-a așezat acolo, lângă mine, povestindu-mi, îmbrăţișându-mă ca pe un prieten vechi și încurajându-mă cu vorbele pe care aveam nevoie să le aud și pe care Altcineva părea să i le sufle în ureche.

L-am recunoscut și în mesajele care au venit să picure lumină peste amurgul meu. Toate acele cuvinte pe care le-am memorat după o asiduă recitire, de pildă, din mesajele lui O. – un prieten care vorbește altă limbă, dar ale cărui misive m-au găsit mereu, pe drumuri întortocheate, la timpul potrivit.

L-am întâlnit de asemenea în fiecare detaliu al pregătirilor mele de plecare către spitalul din celălalt colţ al ţării. L-am văzut și în preţul modic cu care reușisem să închiriez ceea ce crezusem că va fi o cameră, dar care s-a dovedit a fi întregul etaj al unei case din cartierele scumpe ale orașului. Apoi L-am zărit în întâlnirea cu proprietarii casei, care au dat la o parte straturile veștejite ale diferenţelor dintre noi și ale preconcepţiilor religioase, devenindu-mi familie. Acești oameni mi-au oferit cele mai bune roade ale grădinii lor mici, îmbiindu-mă cu supe care să mă întremeze, rugându-se pentru mine ca și când m-aș fi cuibărit în pieptul lor, unde-i poartă pe cei care sunt din carnea și sângele lor. Apoi, la plecare, mi-au așezat în bagaje, la fel ca în cazul biblicului Beniamin, o comoară – banii de chirie restituiţi și costul integral al unui tratament medical piperat. Tot acolo era și un mesaj care mă ruga să nu fac vreo confuzie legată de identitatea binefăcătorului meu. Tot ce așezaseră palmele lor în căușul nevoii mele era de fapt de la El.

E un arhipelag de iubire între noaptea în care am făcut inventarul ferestrelor închise și și noaptea aceasta, în care El îmi așază drum nou sub tălpi și un cer de respirat deasupra inimii.

De atunci, L-am mai zărit limpede o vreme. Apoi L-am rătăcit din nou printre fricile nou stivuite în minte. Și apoi, după căutări și indecizii, pe firul unor istorii pe care numai El le poate ţese, I-am recunoscut din nou vocea la primul dialog cu medicul care urma să preia cazul meu. L-am recunoscut pregătindu-mă pentru drum, știindu-mi năravul de a mă prăbuși când e greu.

Sunt câteva luni și un arhipelag de iubire între noaptea în care am făcut inventarul ferestrelor închise și al ocaziilor pierdute din viaţa mea și noaptea aceasta, în care El îmi așază drum nou sub tălpi și un cer de respirat deasupra inimii.

Poate că totul va fi bine și poate că într-o zi voi scrie despre călătoria vindecării mele. Dacă va fi așa, n-o să uit să amintesc că fericirea e un neîntrerupt exerciţiu de apropiere (Psalmii 73:28). Că nu suntem suma nopţilor cu ferestre zidite sau a urmelor pe care pierderile de tot felul le-au încrustat în noi, ci rezultatul clipelor în care ne-am apropiat de Dumnezeu atât de mult, încât nimic nu L-a mai putut ţine departe de ochii noștri.

Carmen Lăiu vede viaţa ca pe o mare carte plină cu litere vii, a căror fragilitate şi frumuseţe merită cercetate. Este redactor la Semnele timpului şi ST Network.

Citește și: 

Fericire În pauzele publicitare, fericirea umblă desculţă

„Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, Polirom, Iași, 2017, p. 7.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Creștinism

Dumnezeu în viața noastră | Drumul nostru către împreună

Îmi aduc aminte ziua de 26 ianuarie 2016 de parcă ar fi fost ieri. Aici, „la antipozi”, este Ziua Australiei – sărbătoarea noastră naţională care celebrează constituirea naţiunii pe care o considerăm casa noastră. Totuși, în această ocazie particulară, eu și soţia mea nu eram la grătar, la plajă sau angajaţi în vreuna din activităţile specifice în care se angajează majoritatea australienilor de ziua naţională. Dimpotrivă, ne îmbarcam pe un […]

todayApril 21, 2023

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/