Cărţile pe care (nu) le uităm

„Nu-mi pot aminti cărţile pe care le-am citit mai mult decât mesele pe care le-am mâncat; chiar și așa, ele m-au făcut omul care sunt.” (Ralph Waldo Emerson)

Vara dădea în pârg, în timp ce vacanţa mare îmi sufla în ceafă, deși n-aș fi putut spune că o așteptam cu nerăbdare. Ce așteptam totuși, și încă cu sufletul la gură, era momentul premierii din serbarea de sfârșit de an școlar, la care primisem, în anii trecuţi, niște cărţi cu adevărat fabuloase. Unele pe care nu le văzusem în biblioteca școlii, căreia îi știam bine toate ascunzișurile, și nici în librărie (în singura librărie din orașul cel mai apropiat de noi, cărţile formau o insulă minusculă, rătăcită printre apele articolelor de papetărie și de marochinărie).

Gustul acelei premieri avea să se dovedească foarte amar, pentru că una dintre cele două cărţi primite era pur și simplu ilizibilă. Nu știu cum ajunsese pe lista cărţilor pentru copii o carte despre chirurgia esogastrică, dar știu că am retrăit dezamăgirea acelei zile în multe după-amiezi petrecute pe islazul satului, cu vreo carte citită și răscitită în mână, în timp ce soarele tândălea pe cer viclean, neîndurându-se să dea semnalul eliberării.

Nu-mi amintesc prea bine hainele pe care le-am purtat, darurile pe care le-am primit, jocurile pe care le jucam sau conversaţiile pe care le legam cu alţi copii, dar amintirile legate de cărţile citite atunci au rămas încă vii.

Prima mea carte citită (dacă memoria nu-mi joacă feste), cu ilustraţii și povestiri pe care mi le mai amintesc și acum. Cărţile pe care nu le-am înţeles decât după niște ani de la prima lectură. Ciorchinii de carte cu care mă aștepta la marginea pășunii Gabi, fata cu suflet mare șli cu bibliotecă așijderea, și care avea un singur cusur: nu se grăbea să treacă la pagina următoare a cărţil pe care o citeam împreună.

Revistele din podul bunicilor, cu poveștile lor mătăsoase, insinuându-se în ţesătura unei zile obișnuite. Cărţile pe care le-am primit de ziua mea, un cadou care a luminat ca un candelabru cu mii de braţe o zi cu ger și zăpadă, așa cum erau toate aniversările mele dintr-un sat de lângă munte. Cărţile cărora le-am rescris finalul până când am fost deplin mulţumită de deznodământ. Cele pe care le-am trezit din visarea paginilor curate, subliniindu-le în culori aprinse și înnegrindu-le cu adnotări.

Cărţile ale căror rămășiţe au pulsat ani de zile în mine, până când o întâmplare fericită m-a adus din nou faţă în faţă cu ele. Și, în cele din urmă, cărţile pe care am uitat complet că le-am citit vreodată. Așa cum a fost cartea pe care am deschis-o după ce i-am cunoscut două dintre personaje și pe care a fost nevoie să o citesc până la jumătate ca să realizez că nu eram la prima lectură. Pentru că, deși a fost o vreme când nu credeam că memoria mea va rătăci vreuna din cărţile pe care i le-am încredinţat, am plonjat (prea curând) înetapa în care am început să mă întreb cum și de ce uit – chiar și cărţi care au lăsat în mine dâre pe care le credeam cel puţin la fel de trainice precum urmele pe care le lăsaseră mîinile mele pe paginile lor.

De ce uităm (mare parte din) cărţile pe care le citim

„Îmi amintesc ediţia. Îmi amintesc cum arată coperta. De obicei îmi amintesc de unde am cumpărat cartea sau cine mi-a dat-o. Ceea ce nu-mi amintesc – și este îngrozitor – este restul”, spune editorul de carte Pamela Paul. Deși cititul este parte din profesia sa, editorul admite că își amintește cu mai multă ușurinţă experienţele legate de lectură, în timp ce detaliile legate de conţinutul cărţilor se estompează foarte repede.

La rândul său, scriitorul Evan Maloney se întreabă de ce uită complet anumite cărţi, în timp ce scene din alte cărţi i-au rămas imprimate în minte cu o intensitate specifică experienţelor din viaţa reală. În cazul său, această memorie selectivă nu este legată de calitatea cărţii, de dimensiunea ei, de faptul că a fost sau nu studiată în școală și nici măcar de entuziasmul stârnit de o carte sau de legătura dintre conţinutul cărţii și viaţa de zi cu zi. Prin urmare, legătura dintre citit și memorat rămâne imposibil de lămurit pe de-a-ntregul, în opinia lui Maloney, care crede că tot acest mister augmentează frumuseţea actului lecturii.

Uităm 50% din toate informaţiile noi în decursul a 24 de ore și până la 90% din informaţiile noi în timpul primelor 7 zile.

Oricât de neplăcut ar fi, tebuie să admitem că uităm mult din ceea ce citim. Uitarea este un proces care se derulează foarte rapid în primele 24 de ore după ce învăţăm ceva și care încetinește odată ce trece mai mult timp de la învăţare, a arătat Hermann Ebbinghaus, un psiholog german, pionier al cercetării memoriei. Ebbinghaus a creat un grafic care ilustrează această tendinţă, cunoscut sub numele de „curba uitării”. Conform acestui model, uităm 50% din toate informaţiile noi în decursul a 24 de ore și până la 90% din informaţiile noi în timpul primelor 7 zile. Relevanţa informaţiilor, modul în care sunt prezentate acestea, stresul și factori fiziologici precum somnul intervin în acest proces de declin al memoriei, a descoperit psihologul.

În epoca digitală, volumul informaţiilor consumate zilnic este uriaș.  Un raport publicat în 2008 de cercetătorii de la Universitatea din Califonia a arătat că un american consumă, în medie, aproximativ  34 GB de date și informaţii în fiecare zi, o creștere de aproximativ 350% în aproape trei decenii. Este vorba de circa 100.000 de cuvinte, aproape un sfert din numărul de cuvinte al romanului Război și pace al lui Tolstoi.

Americanii au primit în 2011 de cinci ori mai multe informaţii decât în 1986 – echivalentul a 174 de ziare în fiecare zi – a fost concluzia unui studiu publicat în Science Express.

Chiar dacă absorbim zilnic 34 de GB de informaţie, capacitatea de procesare a informaţiilor este mult mai mică, de 120 de biţi pe secundă, ceea ce înseamnă că atenţia este o resursă esenţială, dar limitată.

Americanii au primit în 2011 de cinci ori mai multe informaţii decât în 1986 – echivalentul a 174 de ziare în fiecare zi.

În momentele în care visăm cu ochii deschiși, în creierul nostru se activează un grup de regiuni neuronale cunoscute sub numele de „reţea implicită”, dar atunci când avem nevoie să ne concentrăm asupra unei informaţii, creierul trece la modul manual de operare, care suprapune activitatea cerebrală participantă în luarea deciziilor peste activitatea reţelei modului de repaus (default mode network). Dacă această comutare de la o reţea la alta se produce prea des, ne simţim obosiţi și confuzi, acesta fiind unul dintre costurile plătite de creierul nostru pentru expunerea la o cantitate excesivă de informaţie, explică psihologul Daniel Levitin.

Fiecare postare citită pe reţelele de socializare și fiecare mesaj se află în concurenţă pentru consumul de resurse al creierului cu alte activităţi sau decizii importante, subliniază Levitin.

Oamenii s-au luptat cu procesul uitării întotdeauna, dar modul în care consumăm în prezent infomaţia ne-a determinat să preferăm anumite fome de memorie, afirmă cercetătorul Jared Horvath. Ne străduim mai puţin să reţinem informaţii sau să ne amintim ceea ce a fost depozitat cândva în memoria noastră și ne bazăm mai mult pe ceea ce Hovath numește memorie de recunoaștere: „Atâta timp cât știi unde se află informaţiile respective și cum să le accesezi, nu este nevoie să îţi amintești ceva”.

Psihologul Sean Kang crede că externalizarea memoriei nu este neapărat ceva rău – pur și simplu ne oferă posibilitatea de a ne concentra pe lucrurile care ne interesează. Pe de altă parte, cei care citesc mult se confruntă cu interferenţa acestor infomaţii cu cele din alte cărţi citite, atunci când încearcă să recupereze anumite informaţii, spune Kang. Ceea ce am citit  nu se șterge complet din memorie, doar rămâne ascuns într-un sertar mai îndepărtat și eventual reactualizează odată ce venim în contact cu informaţiile familiare nouă.

Pe de altă parte, cititul ne oferă un oferă un fals „sentiment de fluenţă”, de legare a informaţiei și de stocare a ei pe rafturile creierului nostru, dar adevărul este că depozitarea informaţiei depinde de efortul pe care-l depunem, de concentrarea asupra informaţiei și de recursul la diverse strategii de memorare, spune profesorul de psihologie Faria Sana.

Cărţile uitate au rolul lor

Mai poate fi considerată o carte citită cartea pe care am uitat-o complet, dacă nu cumva am uitat și faptul că am citit-o? Pornind de la această întrebare, profesorul de literatură Pierre Bayard analizează cazul filosofului Michel de Montaigne, care recunoștea că este un cititor uituc: „Chiar dacă sunt un om cu ceva carte, sunt unul care uită tot”[1].  Slăbiciunea memoriei lui Montaigne era una de anvergură, așa încât uita, potrivit propriei mărturii, chiar și faptul că a citit anumite cărţi – pe care, de altfel, le subliniase atent, și pe marginea cărora scrisese notiţe cu impresiile sale.

Chiar dacă obișnuiesc sau nu să scrie notiţe despre ce au citit, indiferent de cât de robustă sau de slabă le-ar fi memoria, cei care sunt familiarizaţi cu cărţile știu că exemplul lui Montaigne ilustrează destul de fidel relaţia dintre carte și cititor. Ceea ce rămâne în urma lecturilor noastre nu sunt cărţi omogene, ci elemente disparate care interacţionează între ele și sunt reconfigurate de propriile noastre fantasme și idei, spune Bayard, care introduce conceptul de delectură, pentru a descrie acest proces de uitare, de reducere a cărţilor la câteva titluri sau pagini despre care avem amintiri vii sau vagi.[2]

Ceea ce rămâne în urma lecturilor noastre nu sunt cărţi omogene, ci elemente disparate care interacţionează între ele.

În viziunea poetului Francesco Petrarca, cititul este un proces dinamic, în care ideile sunt reinterpretate, recreate, puse în legătură cu cele care se află deja în bagajul nostru de lecturi. Cititorul trebuie să știe să-și aleagă drumul prin acest hăţiș al ideilor,  iar rezultatul final al călătoriei sale prin paginile de carte este obţinerea unui text nou, al cărui autor este cititorul.[3]

Ne întoarcem la o carte, dar ea nu este niciodată aceeași, pentru că noi ne schimbăm, amintirile noastre se estompează și nu mai știm cu certitudine ce învăţăm și ce uităm sau ne reamintim, notează scriitorul Alberto Manguel. Chiar dacă memoria noastră modifică sau pierde ceea ce i-am încredinţat în timpul lecturilor noastre, contează ce rămâne în urma acumulării și pierderii de informaţie. E ca într-un vechi poem, compus de scriitorul Gustav Schwab, în care un călăreţ trece în galop peste un lac îngheţat și moare de spaimă, odată ajuns la mal, atunci când realizează ce a făcut. Fiecare carte citită se adaugă unei platforme care ne susţine, așa cum gheaţa a suportat greutatea călăreţului, chiar dacă amintirea  unei cărţi rămâne mereu precară, trecătoare, „ca și cum literele sale ar fi fost scrise pe apă”.[4]

Pastorul John Piper afirmă că nu-și amintește 99% din ce citește, dar că nici măcar nu crede că miza cititului este acumularea de informaţii. Oricât de strălucită ar fi, nu o carte în sine ne schimbă viaţa, ci mai degrabă o anumită perspectivă asupra realităţii, o provocare sau un răspuns la o dilemă care ne-a frământat mult timp, iar acestea sunt rezumate de obicei în cîteva pagini, într-un paragraf sau o propoziţie.

În cursul unei discuţii în care interlocutorul mărturisea că nu prea citește pentru că nu reușește să-și mai amintească ce a citit, autorul creștin Austin Carty a pus pe masă cartea lui Eliade, Sacrul și profanul. Cheltuise 15 ore în lecturarea ei, însă recunoștea că uitase majoritatea ideilor expuse în carte. Doar că nu considera acest lucru o pierdere sau nu neapărat una descurajantă. Majoritatea cititorilor nu au mult râvnita memorie fotografică, deși mulţi consideră actul lecturii un soi de încărcare a datelor pe un hard disk, explică autorul. În realitate, așa cum filtrele foto ne ajută să vedem aceeași imagine în diferite moduri care-i dezvăluie și-i potenţeze frumuseţea, cititul ne oferă o lentilă prin care să privim bogăţia și complexitatea vieţii.

Citește și: În căutarea cititorilor de altădată

Cărţile pe care le-am citit, chiar și cele care au alunecat în uitare, locuiesc în noi. Ne frâng și ne recompun în moduri imperceptibile, ne eliberează ori ne împovărează, golesc și umplu spaţii interioare pe care abia le bănuiam. Și ne revelează adevărul că, oricât de mult (credem că) citim, suntem mereu abia „la începutul începutului literei A”.[5]

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.