Australia

Caz închis. După 32 de aniCaz închis. După 32 de ani

todayMarch 21, 2021

Background
share close

„Chiar dacă ești întemniţat pe viaţă, tot e o perioadă scurtă. După care urmează revenirea lui Iisus. Trebuie să faci tot ce poţi mai bine în situaţia în care te afli.“ (Lindy Chamberlain)

Alice Lynn Chamberlain-Creighton, cunoscută simplu ca „Lindy”, este una dintre cele mai renumite femei din Australia. Publicaţia Sydney Morning Herald a așezat-o în topul celor mai influente o sută de femei din Australia, după ce povestea ei a divizat întreaga Australie în anii 1980. E uimitor că, după aproape 20 de ani de când a fost exonerată, 30% dintre australieni, conform site-ului oficial al lui Lindy, încă o consideră vinovată de uciderea Azariei, fetiţa ei de nouă săptămâni. În prezent, Lindy este complet și definitiv achitată, după mai bine de 32 de ani de la tragicul incident care a dus la moartea Azariei Chamberlain.

A.B. : Noaptea de 17 august 1980 a devenit, din nefericire, punctul definitoriu al vieţii dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa dacă acea noapte nu ar fi existat?

L.C. : Mi-e greu să spun. Dacă am avea niște oglinzi magice, am ști totul. Pe vremea acea aveam trei copii mici, un soţ pastor. Intenţionam să facem mai multă producţie de televiziune și radio pe teme de educaţie pentru sănătate. Viitorul arăta promiţător. Poate ar fi fost un drum liniștit, chiar monoton.

A.B. : Însă nu așa s-a întâmplat. Privind retrospectiv, înaintea acelei nopţi dramatice credeţi că au existat anumite circumstanţe în viaţa dumneavoastră, chiar providenţiale, menite să vă pregătească pentru provocările ce urmau să vină?

L.C. : Da, privind în urmă, cred că așa au stat lucrurile. Eram timidă când eram copil. Obișnuiam să citesc foarte mult. Foarte, foarte mult. Citisem toate volumele din seria Works of George Washington la doar 10 ani. Citisem și istoria Mariei Durand, care a fost întemniţată pentru că nu l-au găsit pe fratele ei. A rămas în închisoare pentru tot restul vieţii și a scris pe zidurile închisorii „Rezistaţi !“.

Oricui cumpără o carte de-a mea și îmi cere autograful, întotdeauna îi scriu „Rezistaţi !“ în colţul de sus. Oamenii mă întreabă ce înseamnă. Am citit acest cuvânt la vârsta de 10 ani … îmi amintesc că îmi ziceam: „Într-o zi o să fii în închisoare și trebuie să fii pregătită să reziști.“ Apoi îmi ziceam: „Ce ridicol!“ Însă, privind din această perspectivă, văd influenţa acelei cărţi în viaţa mea. Maria Durand nu a știut ce impact urma să aibă asupra unei fetiţe, nici ce urma să se întâmple în Australia.

Apoi, încrederea și credinţa sunt ca un maraton. Nu poţi alerga o cursă dacă nu te antrenezi mai întâi. La fel este și cu credinţa. Trebuie să înveţi să ai încredere în situaţiile extrem de mărunte. Nu spune că, atunci când vor veni lucruri mari, vei avea credinţă. Nu vei avea, dacă nu ai învăţat să te încrezi în Dumnezeu treptat. Au existat tot felul de lucruri mărunte, dar speciale în viaţa mea. Cred că, în felul acesta, Dumnezeu m-a pregătit.

A.B. : Aţi spus ceva foarte profund. Nu cunoaștem viitorul, dar suntem chemaţi să folosim momentele pe care le avem, să acceptăm influenţa Duhului Sfânt. Poate că într-o zi vom înţelege de ce Dumnezeu a pus acel obstacol în calea noastră.

L.C. : Cred că am fost foarte privilegiată; mie, Dumnezeu mi-a arătat câteva „de ce-uri”.

Când aveam necazuri, oamenii mă întrebau: „Cum poţi să crezi în Dumnezeu? Uite ce ţi-a făcut!“ Nu doar că nu cred că Dumnezeu a făcut-o, ci cred că El ne ajută să trecem prin necazuri. Am învăţat foarte multe lecţii. Am fost în închisoare, am fost prin tribunale. Nu mi-a plăcut modul în care am învăţat aceste lecţii, dar nu aș schimba ceea ce am învăţat, deoarece reprezintă o valoare inestimabilă.

Au fost oameni care mi-au scris: „Lindy, văzând prin ce ai trecut, am și eu curaj să fac faţă greutăţilor.“ Altcineva mi-a scris: „M-am întors la Dumnezeu pentru că te-am văzut pe tine intrând și ieșind de la tribunal.“ M-am întrebat, ce-ar putea învăţa oamenii din vizitele mele la tribunal? Însă oamenii au învăţat ceva.

A.B. : Ce s-a întâmplat în acea noapte?

Eram în concediu în Ayers Rock, care acum se numește Uluru, o denumire aborigenă, chiar în centrul Australiei, în mijlocul deșertului. Se aflau câteva sute de oameni în camping, în acea noapte. Ceea ce nu știam era că avuseseră loc numeroase atacuri ale câinilor dingo. Existau mici atenţionări, însă, dacă n-aveai ochelari, nici nu le puteai citi. Se spunea că dacă îi hrănești s-ar putea să te muște.

O aveam cu noi pe fetiţa noastră de nouă săptămâni și pe cei doi băieţi, de șase și de patru ani. Campaserăm cu o seară înainte și în ziua aceea merseserăm pe munte. Toată lumea era obosită. În campus existau niște locuri unde turiștii puteau să gătească și soţul meu era acolo. Eu am dus copiii la culcare, într-un cort mic. Fiul meu, Aidan, a spus că tot îi mai este foame. M-am dus la mașină să mai iau o conservă. Locul de gătit era foarte aproape. Vedeam bine cortul de acolo, de fapt doar partea de sus.

Soţul meu și ceilalţi oameni mi-au spus că Azaria a plâns. Eu n-am auzit-o. Eram un pic mai departe. Le-am spus că mă duc să verific. Erau cam zece metri până la cort. Pe la jumătatea drumului, am văzut câinele dingo ieșind din cort. Nu vedeam tot pentru că erau tufișuri. Dumnezeu nu m-a lăsat să văd mai mult. Apoi mi-am dat seama. Tot cortul era răvășit. Toate păturicile ei erau împrăștiate. Iar ea nu mai era acolo.

Le-am spus celor din jur că un câine dingo a luat-o. Am strigat să luăm lanterne ca s-o căutăm. Era seara târziu. Oamenii au căutat-o peste tot, dar n-au găsit-o. O săptămână mai târziu i-au găsit hainele, foarte aproape de vizuina unui dingo, cam la 5 kilometri.

Acolo se construia un mare complex turistic, în care se investiseră deja 20 de milioane de dolari. În acea săptămână s-au semnat contractele finale pentru alte sute de milioane. Se temeau că un caz ca acesta avea să le afecteze interesele. La asta s-au adăugat ambiţii politice, bani privaţi și tot felul de lucruri. Așa au început să spună minciuni. De aici a pornit totul.

La început au conchis că a fost câinele dingo, după care s-au răzgândit și au spus că eu am minţit. A urmat alt proces și am fost condamnată pe viaţă, la muncă silnică, pentru uciderea fetiţei. În presă s-a scris că uciderea făcuse parte dintr-un ritual religios. S-au lansat multe zvonuri. S-a spus că am îmbrăcat-o într-o rochie neagră și am tăiat-o la gât în mașină pentru păcatele bisericii adventiste din întreaga lume.

A:B. : Deci, dintr-odată, vă confruntaţi cu două tragedii. Pe de o parte, pierderea fiicei dumneavoastră. Pe de altă parte, aceste acuzaţii aberante. Le-aţi spus ce s-a întâmplat, dar nu v-au crezut. Alţi martori au spus și ei ce au văzut, dar n-au fost crezuţi. Cred că a fost și un aborigen care a știut ceva, dar i-au respins mărturia și l-au discreditat. Cum a fost să luptaţi pe două fronturi complet diferite?

L.C. : Întotdeauna gândisem că Dumnezeu e bun – eu cred în El, lucrez pentru Dumnezeu și Îl cunosc. Însă – îmi spuneam – nu cumva să se atingă cineva de copiii mei, căci atunci n-am să mai cred în El. Când s-au întâmplat aceste lucruri, mi-am dat seama că am două opţiuni. Una dintre ele era să mă sinucid. A doua, să cred în Dumnezeu și să-L rog să mă ajute să trec prin asta. L-am ales pe Dumnezeu într-o clipă, ca fiind Singurul pe care mă pot baza. I-am spus: „Doamne, trebuie să mă ajuţi!“

Dumnezeu este bun. De ce atâta suferinţă?

Citește și: Dumnezeu este bun. De ce atâta suferinţă?

Eu știam adevărul. Și Dumnezeu știa adevărul. Apoi mi-am zis: „O să lupt! Nu o să-mi las copiii să trăiască cu gândul că toată lumea crede că mama lor e o criminală. Ei au fost acolo și știu că nu e adevărat.“

Puterea credinţei

Știam că Dumnezeu are „proiectul“ Azariei și o voi vedea din nou. Unii mi-au spus: „Îţi dai seama ce i-a făcut câinele dingo!?“ Le-am spus că nu trebuie să-mi fac griji pentru asta. Administratorii parcului, poliţia și doctorii mi-au spus că a durat foarte puţin până când și-a pierdut cunoștinţa. Fracţiuni de secundă. Plânsul care s-a auzit și care s-a oprit brusc ar fi singurul lucru pe care ea și l-ar aminti dacă ar fi să o ia de la început. Așadar, nu trebuie să mă gândesc la ce i-a făcut câinele dingo. Totul s-a întâmplat după ce a murit și ea nu a știut nimic. Diavolul ar vrea să mă chinui singură gândindu-mă la cum s-a întâmplat. Însă nu trebuie să fac asta.

Știu că Dumnezeu i-a purtat de grijă. Câtă vreme eu sunt în ordine, o voi revedea. Nu trebuie să am coșmaruri, să mă chinui, revăzând toate scenele oribile.

Cred că așa se întâmplă în majoritatea cazurilor. Oamenii se torturează singuri, gândindu-se „dar dacă…“ și imaginându-și tot felul de scene oribile. Eu am ales să-mi amintesc momentele fericite pe care le-am avut cu ea. N-o să retrăiesc ziua în care a murit și lucrurile teribile care s-au întâmplat.

Asta ar vrea diavolul să fac. Îmi voi continua viaţa. Nu-mi voi uita niciodată fiica. Niciodată! Însă îmi voi aminti momentele fericite, nu pe cele triste. Abia aștept să o revăd.

Toţi martorii au știut că nu e adevărat. Căutătorii de urme aborigeni au știut că nu e adevărat. Când toate procesele în Australia luaseră sfârșit și nu mai aveam nicio altă instanţă căreia să ne adresăm, o hăinuţă a fetiţei, care nu apăruse până atunci – un pulover tricotat – a fost găsită. Fusese singurul articol de îmbrăcăminte care nu se găsise. Acuzarea spusese că nu a fost îmbrăcată cu așa ceva și că eu minţeam pentru a ieși cu faţa curată. Apoi, dintr-odată, s-a găsit. Procesul s-a reluat și toată lumea din Australia și-a dat seama că acuzatorii mei minţeau și că ceva nu era în ordine. Apoi s-au dat legi noi. S-a putut reveni asupra cazului printr-o comisie regală în care, pentru prima oară, fiecare martor a putut să-și prezinte toate dovezile, fără să fie îngrădit sau oprit.

Li se spusese: „Nu trebuie să spuneţi asta la tribunal. Ar putea fi în favoarea lor. Nu trebuie să daţi această mărturie. Trebuie să tăceţi.“ Încercaseră să-l facă pe cel care a găsit urmele câinelui dingo să nu menţioneze acest lucru, dar unul dintre avocaţii lor a făcut o greșeală și l-a întrebat pe martor: „Mai ai ceva de spus?” El a spus: „Da. Am găsit urme de câine dingo acolo unde copilul a fost lăsat jos.“ Apoi am putut să-l chestionam noi. Însă ei încercaseră să ţină asta sub tăcere. Pe tot parcursul acestui proces, Dumnezeu i-a lăsat să facă mici greșeli. După aceea, l-am auzit pe avocatul principal înjurând foarte tare și spunându-i celuilalt: „Tu ești de partea lor ! Ai pus întrebări pe care n-ar fi trebuit să le pui!“ Dumnezeu are felul Său de a lucra.

După 14 luni de proces, s-a decis că eram criminali. Apoi s-a dat o lege nouă prin care s-a putut reveni asupra verdictului și să se declare că suntem nevinovaţi. S-a făcut un nou recurs și, în final, după 32 de ani, după a patra anchetă, am fost definitiv exoneraţi. Între timp, mai muriseră încă trei copii atacaţi de câini dingo…

A.B. : Au existat momente când, pentru că instanţa spusese iar și iar că sunteţi vinovaţi și făcuseră chiar și un scenariu minut cu minut, v-aţi îndoit de dumneavoastră?

L.C. : Nu, pentru că știam ce am făcut. Și Dumnezeu știa ce am făcut.

Doar asta a contat. Însă au fost momente când soţul meu mi-a spus: „Au zis că am făcut așa, și poate chiar așa am făcut. Probabil că așa am făcut.“ Îi spuneam: „Stai puţin ! Ei pe mine mă acuză. Eu am fost cu fata. Tu erai cu ceilalţi să gătești. Tu ai stat cu ei. Nici nu te-ai apropiat de cort.“ Iar el răsufla ușurat. Însă atâtea lucruri îi apăsau mintea.

Fiecare avem personalităţi diferite. A lui este foarte diferită de a mea. El se tulbura foarte tare. Uneori era nevoit să se refugieze în studiul pentru master ca să poată face faţă. Fiecare are modul lui de a rezista problemelor. Eu privesc la ce se întâmplă, procesez informaţia și apoi merg mai departe. Nu continui să tot privesc înapoi. Sunt privilegiată să am o asemenea personalitate și să pot privi înainte. Asta nu înseamnă că sufăr mai puţin.

A.B. : Cum a fost timpul petrecut în închisoare? Cât de informată eraţi? Știaţi ce spune un ziar sau un jurnalist anume despre dumneavoastră?

L.C. : Uneori primeam și 400 de scrisori pe zi. Deși nu vedeam eu însămi ziarele, oamenii îmi trimiteau decupaje din articole sau vorbeau în scrisori despre ele. De fapt, cred că știam mai multe atunci despre ce se petrecea în lume, în casa mea, cu copiii mei, decât știu acum, pentru că toată lumea era cu ochii pe ei. Nu puteau face nicio poznă fără ca mama să știe.

Pe de altă parte, era ca și cum mi-aș spune: „Ce e cu persoana aceea care apare la televizor!?“ Eram prezentată total diferit de ceea ce făceam eu în realitate. S-au scris tot felul de lucruri inventate.

În închisoare am studiat și am lucrat. Durata zilei de lucru era cea obișnuită și primeam 30 de cenţi pe zi. Dar trebuia să ne cumpărăm singure șampon și alte lucruri. Când am ieșit din pușcărie, economisisem șapte dolari în cei trei ani.

Dacă îţi permiteai, puteai să iei clase de lucru manual. Am făcut tapiţerie, macrame, pictură, croșetat, tricotat. Am făcut tălpici pentru mine și fata mea. Și haine pentru fata mea (în timpul detenţiei am mai născut o fetiţă). Chiar și pentru băieţi, ţinând pasul cu creșterea lor. Am făcut multe lucruri pentru a-mi ocupa timpul. Unele deţinute nu aveau bani, așa că nu puteau lua cursuri de lucru manual. Nu ne permiteau să le învăţăm. Așa că uneori trebuia să le rogi să te „ajute“, ca să aibă și ele ceva de făcut.

A.B. : Trăind acolo vi s-a schimbat perspectiva cu privire la ce este o închisoare, văzând lucrurile din interior?

L.C. : Vizitasem închisori și înainte. Să vizitezi o închisoare e una, dar să fii închis acolo e cu totul altceva. A fi închis acolo e ca și cum ai sta într-un televizor, știind că toată lumea te poate privi. E ca și cum ai fi într-un acvariu. E greu de descris. Pare aproape ireal. Însă tot timpul am știut că e ceva temporar și că Dumnezeu mă va elibera. Cătușele nu te fac deţinut, ci ceea ce crezi în mintea ta.

A.B. : V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să rămâneţi acolo pentru totdeauna? Sau la un moment dat aţi spus: „Sunt liberă. Știu ce am făcut. Nu contează unde mă aflu“?

Da. Știam că nu sunt vinovată, că nu sunt o criminală. Chiar dacă sunt aici, e o locuinţă temporară. Lumea noastră e doar o locuinţă temporară. Așadar, îmi planificam lucrul, zicând: „O să fac asta, pentru că atât cred că voi sta aici.“ După aceea, îmi terminam lucrul. Apoi mă gândeam la altceva și îmi tot fixam astfel de repere de timp.

Chiar dacă ești întemniţat pe viaţă, tot e o perioadă scurtă. După care urmează revenirea lui Isus. Trebuie să faci tot ce poţi mai bine în situaţia în care te afli.

Ai putea să te plângi că ești închis și că nu mai suporţi. Sau ai putea spune: „Acum sunt aici. Cum aș putea fi de folos? Ce aș putea face pentru a îmbunătăţi lucrurile?“ Le-am învăţat pe fetele aborigene să socotească. Le scriam și scrisorile, precum și alte lucruri de felul acesta.

În tot timpul cât am stat acolo, am întâlnit doar câteva care nu erau persoane de treabă. De ele trebuia să stai departe, pentru că nu mai erau ca oamenii. Ele omorau oameni și le făcea plăcere. Când îţi spuneau: „Dacă te apropii de mine, te omor“, vorbeau serios. Însă restul, când nu beau alcool sau nu consumau droguri, nici măcar nu erau puse pe harţă. Ajungi să le cunoști ca pe niște oameni.

Sunt atât de obișnuite să fie acuzate de orice și lovite, încât vor încerca să te rănească înainte să o faci tu. Când sunt eliberate, nu au voie să se amestece cu alţi oameni, nici cu singurele prietene pe care le au, adică cu persoanele din pușcărie. Nu își pot găsi o slujbă, așa că se apucă iarăși de furturi. E o școală în care înveţi să fii rău.

E foarte trist. Însă eu încă păstrez legătura cu una dintre fete. Îmi spune „mamă“. Are și ea codul ei etic. S-a uitat în Biblie, la cele zece porunci, și a spus: „Dumnezeu a zis să păzim Sabatul. Ei bine, n-o să mai fac furturi în Sabat pentru că Dumnezeu a spus să nu lucrăm în această zi. Profesiunea mea este să fur, deci nu trebuie să fur în Sabat. De fiecare dată când o fac, mă prinde poliţia sau fac accident cu mașina. Așadar, Dumnezeu îmi spune să nu mai lucrez în Sabat.“

A.B. : V-aţi simţit vreodată cuprinsă de ură?

Nu. Nu. Nu poţi urî când Dumnezeu te iubește. E imposibil. Cele două nu pot sta împreună.

Sunt lecţii foarte grele. Sunt grele, dar am învăţat că și atunci când crezi că o persoană este rea și dezagreabilă și ţi-ar plăcea să o vezi pedepsită, trebuie să-ţi spui că Dumnezeu este Cel care ar trebui să pedepsească. Eu n-ar trebui să simt asta. Dacă vreau să mă răzbun, atunci lucrul acesta mă va schimba în rău, tot gândindu-mă la asta. Dacă cineva s-a purtat urât cu mine, înseamnă că vrea să fiu nefericită. Trebuie să învăţăm să iertăm și să ne iertăm și pe noi pentru că am urât și pentru că am vrut să ne răzbunăm. Trebuie să spunem așa: „Nu. Nu e vina mea că s-a întâmplat așa. Nu trebuie să accept vina. Trebuie să i-o dau înapoi persoanei care mi-a făcut rău. Ea trebuie să-și asume responsabilitatea pentru asta. Eu o iau pe aici. Merg înainte. N-o să privesc înapoi la neplăceri. Eu o să fac lucruri bune. Dumnezeu să se ocupe de ea.“

Îmi amintesc de o situaţie din închisoare când mi s-a întâmplat ceva urât. M-am gândit că o s-o raportez pe acea persoană. Eram supărată. Obișnuiam să citesc din Biblie înainte să mă culc.

Puneam degetul în Biblie și ce verset era cel mai apropiat, pe acela îl citeam. Singurul loc unde puteai sta așezat în celulă, după ce se încuia, era patul. Foarte important. Am citit textul care spunea: „Mâniaţi-vă și nu păcătuiţi. Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat, apoi tăceţi.“ Îmi spunea de fapt: „Întinde-te ! Taci și fii liniștită! Dumnezeu se va ocupa de asta.“

Fără sens, dar nu și fără scop. Suferinţa transfigurată prin credinţă

Citește și: Fără sens, dar nu și fără scop. Suferinţa transfigurată prin credinţă

Am stat pat și mi-am spus că e timpul să mă culc și să-L rog pe Dumnezeu să se ocupe de această chestiune. Dimineaţa, când ne-au descuiat, am fost chemată la birou. M-am gândit că o să am probleme. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi ţin gura, așa cum mi-a spus, și să-L las pe El să rezolve lucrurile. S-a deschis ușa și primul lucru pe care mi l-a spus ofiţerul a fost: „Îmi pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat ieri. Ofiţerul acela a fost mustrat. Vreau să te rog să scrii un raport.“ Asta voisem și eu să fac când m-am enervat. Însă, acum, mi s-a cerut asta. Mi-a spus să scriu un raport și despre toate lucrurile pe care ofiţerul le-a făcut faţă de fetele aborigene, pentru că ele nu știu să scrie. M-a rugat să scriu aceste rapoarte pentru că ofiţerul acela era o problemă. Ceilalţi ofiţeri îl raportaseră. Dumnezeu aranjase deja lucrurile.

Când mă frământam că nu o să pot să citesc Biblia în închisoare, mi-am adunat curajul să mă duc să le spun că nu voi lucra în Sabat și că vreau să citesc Biblia. M-am dus și am cerut să vorbesc cu ofiţerul. Mi-a zis: „Intră !“ M-am așezat, iar el mi-a zis: „Ca să nu uit … Sabatul tău e sâmbăta, nu-i așa?“ I-am răspuns că da. Mi-a zis: „Mă gândeam eu. Mama a fost baptistă de ziua a șaptea. Nu ești venită de mult timp. Ţi-am completat eu formularele.“ Nici nu știusem că trebuia să o fac. „Ţi-am completat eu formularele. Ai aici Biblia. Ești învoită. Mâine nu lucrezi. Dar de ce veniseși la mine?“ „Păi …pentru asta.“

A.B. : Vreau să vă întreb ce a fost în sufletul dumneavoastră când, în urmă cu doar câteva luni, după 32 de ani de procese aţi primit un cazier curat?

L.C. : A fost ca o dublă exonerare. Eu nu m-am considerat niciodată vinovată. După toate astea, mi-am spus că pot încheia acest dosar. S-a terminat și nu e nevoie să-l retrăiesc. Am anexat ultimele hârtii ale instanţei și am trimis dosarul la Arhiva Naţională, și cu asta basta. S-a încheiat! Viaţa mea continuă. Nu trebuie să mai deschid acel dosar decât dacă ceva din ceea ce am învăţat eu îi va fi de folos altcuiva.

A.B. : Mie mi-a fost de folos. Un asemenea caz extrem ca al dumneavoastră îi este de folos oricui, oriunde, în orice situaţie. Vă mulţumesc.

Fiecare persoană trece prin ceva ce pentru ea, în funcţie de personalitatea ei, este la fel de rău ca și situaţia mea. S-ar putea să nu fie la fel de public, dar la fel de rău. Cred că uneori Dumnezeu îngăduie ca unele cazuri să devină publice pentru ca alţii să poată spune: „Dacă ei au putut, atunci și eu pot.“ Faptul că Dumnezeu m-a folosit în acest scop îmi este suficient. Nu trebuie să știm de ce, cum sau unde. Trebuie să știm că Dumnezeu ne va ajuta să trecem prin orice.

A.B. : „Harul Meu îţi este de ajuns.“

L.C. : Foarte adevărat!

Acest articol a fost publicat în ediţia mai 2013 a revistei Semnele Timpului.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Familie

21 Martie | Ziua Mondială a Sindromului Down

21 martie este Ziua Mondială a Sindromului Langdon-Down, prilej pentru a conştientiza problemele cu care se confruntă cei care suferă de această afecţiune. Organizaţia Naţiunilor Unite militează pentru îngrijirea medicală corespunzătoare a pacienţilor şi integrarea lor socială. În acest context, la sfârşitul anului 2011, Adunarea Generală a ONU a declarat ziua de 21 martie drept zi mondială destinată conştientizării acestei probleme de sănătate. La ora actuală, în întreaga lume, circa un nou-născut dintr-o mie are sindrom Down, dar acest procent […]

todayMarch 21, 2021 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%