Dumnezeu

Ce credea Iisus despre iad?

todaySeptember 2, 2023 19 1

Background
share close

În Divina comedie, scrisă de Dante Aligheri la început de secol XIV, iadul este numit „cuibul întristării” și locul unui „veșnic plâns fierbinte”[1] – metafore ale suferinţei fără sfârșit.

Perspectiva chinului etern presupune ca fiinţa umană să fie concepută dihotomic (trup + suflet), iar sufletul să fie considerat nemuritor. Aceste două idei au pătruns în creștinism de timpuriu, fiind preluate de la greci direct sau, indirect, prin scrierile evreiești din afara canonului biblic, influenţate la rândul lor de filozofia elină.

În ce privește inspiraţia directă de la greci, Oscar Cullmann afirma că „1 Corinteni 15 a fost sacrificat pentru Phaedo[2], adică învăţătura paulină că după moarte nu mai există niciun fel de viaţă până la învierea omului (ca o unitate trup-suflet) a fost înlocuită de concepţia sufletului nemuritor care supravieţuiește fără trup, explicată de Platon în Phaedo. Chiar dacă nu toate școlile filozofice grecești credeau în sufletul nemuritor (de exemplu, epicurienii și stoicii făceau notă discordantă), după ce mai mulţi teologi ai creștinismului răsăritean (Clement din Alexandria, Origen și alţii) s-au instruit în filozofia greacă, comunitatea creștină a încorporat tot mai evident viziunea platonică despre suflet.[3]

În ce privește influenţa scrierilor iudaice, canonul Vechiului Testament, datat înainte de secolul al IV-lea î.Hr.[4], nu a putut fi influenţat de gândirea filozofică grecească, aceasta afirmându-se la trecerea dintre secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. Dar influenţa culturii eline a ajuns și la evrei în secolele al III-lea și al II-lea î.Hr., ceea ce a făcut ca literatura iudaică necanonică din acea perioadă să combine iudaismul veterotestamentar cu noţiuni de filozofie grecească. Iată un exemplu ilustrativ. Pasajul din Isaia 66:16-24 descrie judecata lui Dumnezeu asupra rebelilor escatologici și se încheie cu imaginea dezgustătoare a cadavrelor pe care viermii și focul nu se opresc până nu le consumă (v. 24). În cartea apocrifă a Iuditei, din secolul al II-lea î.Hr., citim că, în Ziua Judecăţii, Dumnezeu „va pune foc și viermi în carnea lor [a tuturor naţiunilor care s-au opus poporului Său] și vor plânge conștiente în veci” (Iudita 16:17, traducerea autorului). La Isaia, cei răi sunt consumaţi de viermi și de foc, pe când la Iudita focul și viermii îi chinuie o eternitate. Se pare că apocrifa adaptează tabloul din Vechiul Testament la ideile grecești care intraseră în gândirea evreiască între timp. Așadar, ideea din Iudita aparţine iudaismului elenist, nu iudaismului veterotestamentar.

La fel ca în cazul filozofiei grecești, și în iudaismul elenist[5] găsim idei contrare despre pedeapsa escatologică (finală) a păcătoșilor. Deși preponderentă este ideea unui suflet nemuritor și a unei pedepse veșnice, există și excepţii, pe care le vom menţiona mai târziu. Cu alte cuvinte, nu tot iudaismul intertestamentar este sincretist, înglobând idei grecești. După cum spune Edward Fudge[6], a cărui convertire de la concepţia iadului veșnic la concepţia anihilaţionistă (pedeapsă capitală cu efecte veșnice) a fost ecranizată în filmul din 2012 Iadul și dl Fudge, literatura iudaică intertestamentară nu reflectă „viziunea iudaică”, pentru că nu a existat o singură viziune unitară. De aceea, ar fi pur și simplu incorect să presupunem, împreună cu Joseph Ratzinger, defunctul papă Benedict al XVI-lea, că Iisus, Pavel și Biserica primară sunt asimilaţi culturii iudaice elenistice care afirmă sufletul nemuritor ce suferă veșnic în flăcările iadului.[7]

Întrebarea principală ar fi, așadar, cărui strat îi aparţine Noul Testament: literaturii iudaice care urmează Vechiul Testament sau literaturii iudaismului elenist? În acest articol ne vom ocupa, pe scurt, de viziunea lui Iisus cu privire la iad. Vocabularul infernului, în Noul Testament, cuprinde mai mulţi termeni: gheena, focul, întunericul și hadesul. Ne vom ocupa de aceste patru noţiuni cu intenţia de a descoperi la care tradiţie iudaică subscrie Iisus: la cea din Vechiul Testament sau la cea dezvoltată în perioada celui de-al doilea Templu, sub influenţă elenistă.

Gheena

Primul termen pe care îl folosește Iisus este gheena. Acest nume provine din aramaică și reprezintă denumirea uneia din văile din afara Ierusalimului, și anume valea Hinom. Înainte ca Iisus să folosească acest termen, profeţii veterotestamentari prevăzuseră măcelul escatologic în care Dumnezeu Își pedepsește dușmanii într-o vale din apropierea Ierusalimului (Ioel 3:14; cf. Zaharia 12:9). Această vale a ajuns să simbolizeze locul unde cei răi vor fi pedepsiţi (de exemplu, 1 Enoh 27:2; 90:26; 2 Ezra 7:36-38).[8] În literatura apocaliptică iudaică și în cea rabinică se pune accent pe descrierea pedepselor din gheenă și pe rolul purificator al acestora (mai puţin în cazul păcătoșilor dintre neamuri, care urmau să petreacă toată eternitatea acolo).[9] Dar Iisus pare să facă notă discordantă cu aceste tradiţii într-un punct foarte important: gheena este un loc al nimicirii și al morţii, nu al vieţii care se purifică sau al pedepsei nelimitate. Iată un rezumat a ce spune Iisus.

Cine va ajunge, în primul rând, în gheenă? „Judecata gheenei” nu e numai a păcătoșilor notorii, ci și a ipocriţilor (Matei 23:33), a celor care mimează evlavia și care, atunci când aduc pe cineva la credinţă, fac persoana în cauză să ajungă de două ori mai rea decât ei înșiși (Matei 23:15). Cel care îi aduce injurii aproapelui său este asimilat unui criminal (călcător al poruncii a șasea a Decalogului) și de aceea „va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Matei 5:22).

Dacă cineva ar trebui să aleagă între a trăi cu handicap în paradis (o hiperbolă, firește) sau a fi aruncat întreg în gheenă, prima variantă ar fi de preferat, afirmă Iisus (Matei 5:29,30; 18:9; Marcu 9:43,45,47).

Ideea acestei afirmaţii nu este că unii vor ajunge în paradis cu metehne trupești, ci că, și dacă acest lucru ar fi posibil, ar fi de preferat decât să pieri întreg în focul gheenei. Iisus le spune ascultătorilor Săi să facă orice sacrificiu necesar pentru a evita pedeapsa focului de la sfârșit. Unele texte amintite mai sus așază gheena în paralel cu un foc „care nu se stinge” (Matei 3:12; Marcu 9:43,48) sau „veșnic” (Matei 18:8), dar de durata acestui foc ne vom ocupa în secţiunea următoare.

Ce se întâmplă propriu-zis în gheenă? Acest foc nu pare să fie altceva decât Judecata de Apoi, când Dumnezeu va nimici „și sufletul, și trupul în gheenă” (Matei 10:28). Atunci când Iisus vorbea astfel, o bună parte a iudaismului vremii este dihotomic. De aceea, Iisus folosește opoziţia trup-suflet (fără a o îmbrăţișa) numai pentru a afirma că fiinţa umană în integralitatea ei va fi nimicită în gheenă. Astfel, chiar și pe cei care credeau în nemurirea sufletului, Iisus îi corectează, subliniind nimicirea totală (trup-suflet) a omului. „În cadrul acestei judecăţi”, este de părere R. France, „nu numai trupul, ci și adevărata viaţă a persoanei este pasibilă de distrugere în iad. […] În acest pasaj se vorbește despre [gheenă] ca despre un loc de distrugere, nu de pedeapsă continuă, sens care se potrivește cu originea termenului, care vine de la gropile de gunoi din valea Hinom, unde gunoiul Ierusalimului era distrus prin incinerare. Doar pe baza acestui text, ar fi deci mai bine să vorbim despre viaţa adevărată (sufletul) nu ca fiind veșnică, ci «potenţial veșnică», întrucât poate fi «distrusă» în iad.”[10] Continuând, în Evanghelia după Luca, Iisus afirmă că „în gheenă” este aruncat trupul păcătosului, după ce a fost omorât (Luca 12:5). Din perspectiva acestor două texte, nu poate fi vorba deci despre un iad al suferinţei perpetue și nici despre un foc în care păcătosul pătimește într-o stare conștientă. Iisus înţelege gheena drept un iad care mistuie, un foc care consumă, o judecată care distruge definitiv. Păcătosul judecat este conștient până când moare. Apoi, focul își continuă lucrarea de curăţire a pământului (cf. 2 Petru 3:10; Apocalipsa 20:9).

Pyr „foc”

Al doilea termen care ilustrează pedeapsa iadului este focul. Pomul care nu face rod bun (un simbol pentru fiinţa umană nevrednică), explică Iisus, va fi aruncat „în foc” (Matei 3:10; 7:19; Luca 3:9; cf. Ioan 15:6). La sfârșitul veacului, cei care au săvârșit fărădelege vor fi aruncaţi „în cuptorul aprins” (Matei 13:42,50) și vor arde așa cum se arde neghina la seceriș (Matei 13:40). După cum am menţionat anterior, există texte în care focului judecăţii finale i se atribuie o caracteristică temporală. Iisus vorbește despre „un foc care nu se stinge” (Matei 3:12; Marcu 9:43,48; Luca 3:17) și despre „focul veșnic” (Matei 18:8) pregătit pentru diavol și îngerii lui (Matei 25:41). Avem aici două cuvinte care necesită atenţie: asbestos „nestins, neîntrerupt” și aiōnios „veșnic”. Le vom analiza pe rând.

Focul nestins

Expresia „foc care nu se stinge” se referă în esenţă la un foc care arde neîntrerupt, dar în niciun caz nu este un foc veșnic în sens absolut, adică unul care nu se stinge niciodată. Iată câteva dintre cele mai importante dovezi.

La greci, focul care nu se stingea era focul de la temple, care ardea permanent, dar care trebuia alimentat ca să ardă încontinuu și care se mai și stingea. O inscripţie fragmentară din secolele al II-lea – al III-lea d.Hr., de la un templu al vindecării din cetatea grecească antică Epidaurus, dedicat zeului Asclepios, descrie datoria preotului de a aprinde sfeșnicele cu ajutorul „focului neîntrerupt [asbestō]”.[11] Plutarh (46–119 d.Hr.), scriitor și om politic grec, descrie cum, în funcţie de obiceiurile locale, „focul neîntrerupt” era un foc făcut în anumite recipiente și alimentat permanent cu ulei, dat, la greci, în grija femeilor (fecioare preotese[12] ori văduve). Calitatea focului de a fi neîntrerupt (asbestos) presupune evident suplimentarea permanentă a materialului care arde.[13] Dar Plutarh relatează mai multe ocazii când, din pricina unor conflicte politice interne sau externe, focul de pe altar sau din sfeșnic s-a stins.[14] Dascălul lui Plutarh, filozoful Amonnius, vorbește despre „focul neîntrerupt (asbestos)” pe care unii îl ţineau arzând „timp de ani” (chronon etōn), o perioadă, cum s-ar spune, „infinită” (apeiron).[15] Este clar deci că neîntreruperea focului se poate întinde pe un număr de ani, dar nu este eternă în sens tehnic. Iar o perioadă „infinită” acoperă mulţi ani, nu o veșnicie.

Și la evrei avem acest vocabular. Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 50 d.Hr.), filozof elenist de origine iudaică, afirmă că jertfele de pe altar erau consumate „de un foc neîntrerupt [asbestō]”[16]. Când compară însă lumina care provine de la focul obișnuit cu cea a soarelui, pe prima Filon o numește „pieritoare din [materiale] pieritoare” (fthartoū ftharton) și „care se stinge” (sbesis), pe când pe cea de-a doua o descrie drept „nestinsă [asbeston] și nepieritoare [adiaftoron]”.[17] Se impune deci o întrebare antropologică: este fiinţa umană nepieritoare? Dacă nu este, atunci nici focul iadului nu-l poate arde la nesfârșit pe cel păcătos. Focul durează câtă vreme este ceva care îl alimentează, apoi se stinge. Expresia „foc care nu se stinge” nu poate desemna ca atare un foc care nu se stinge niciodată, ci unul care arde continuu până se consumă din cauze interne (se termină combustibilul) sau externe. Noul Testament Îl numește numai pe Dumnezeu „nepieritor” (afthartos, 1 Timotei 1:17) și „singurul care are nemurirea [athanasia]” (1 Timotei 6:16). Prin contrast, omul este „pieritor” (fthartos, Romani 1:23). Numai drepţii care vor fi înviaţi vor fi îmbrăcaţi în „neputrezire” (aftharsia, 1 Corinteni 15:54), nu și păcătoșii. Așadar, focul în care vor fi aruncaţi cei răi se va stinge, dar numai după ce își îndeplinește rolul distrugător.

Focul veșnic

Expresia „focul veșnic” (to pyr to aiōnion, Matei 18:8; 25:41) are, pentru Iisus, același sens ca și „focul care nu se stinge”, adică un foc care va arde neîntrerupt până va consuma compusul pe care îl arde.

Înainte de a enumera câteva dintre cele mai importante dovezi, e util să remarcăm că perspectiva nimicirii lumii prin foc este prezentă deja la profeţii veterotestamentari (Isaia 66:15,16; Amos 9:5; Ţefania 1:2,3,18; etc.). Un exemplu interesant este Ieremia 17:4 (cf. 21:12), care înfăţișează mânia lui Dumnezeu prin metafora unui foc care va arde totdeauna. Dar acest „totdeauna” (ad-olam) trebuie înţeles în sensul explicat de Ieremia mai târziu: „Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlini și va înfăptui planurile/gândurile inimii Lui” (Ieremia 23:20; 30:24). Mânia divină îi va urmări pe păcătoși până vor fi distruși (Ieremia 49:37). După îndeplinirea planului de nimicire, evident că „focul mâniei” divine se va stinge.

Cu privire la focul Judecăţii de Apoi în general, Iisus afirmă că va fi la fel ca focul Sodomei, care „i-a pierdut pe toţi” (Luca 17:29,30). Este foarte interesantă exprimarea din Iuda 1:7, un text care denumește judecata trimisă asupra Sodomei și a Gomorei „pedeapsa unui foc veșnic [pyros aiōniou]”. Nu este vorba despre un foc fără oprire, ci de unul care „termină treaba”. De altfel, ideea unui păcătos care este distrus, dar care arde veșnic în același timp reprezintă o contradicţie la nivel conceptual. Cum am putea înţelege că păcătoșii „vor avea ca pedeapsă o pierzare [nimicire, n.n.] veșnică [olethron aiōnion] de la faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1:9), dacă nu în sensul unei nimiciri definitive? La fel afirmă și textul apocrif din 4 Macabei 10:15, despre tiranul Antioh al IV-lea – va avea parte de „o nimicire veșnică” (ton aiōnion olethron). Construim o contradicţie între termeni dacă spunem că oamenii pierduţi vor fi distruși în mod continuu pentru eternitate. Distrugerea este în natura ei o lucrare cu final.

Dar să continuăm cu expresia „focul veșnic”. Conceptul de foc veșnic care îi distruge pe păcătoși la sfârșit era prezent în literatura pseudoepigrafică de origine iudeo-creștină. Exemplele evreiești încep cu Testamentele celor doisprezece patriarhi, o lucrare la origine iudaică, dar care în forma care a supravieţuit are intervenţii creștine adăugate în primele două secole d.Hr.[18] În testamentul al VI-lea, al lui Zabulon, se spune că „Domnul va coborî peste nelegiuiţi foc veșnic [pyr aiōnion] și îi va nimici de tot[19]” (Testamentul lui Zabulon 10.3). Ideea distrugerii prin foc sau foc veșnic apare în Vechiul Testament (Maleahi 4:1; Ezechiel 38:22), la istoricul iudeu Josephus Flavius (37–100 d.Hr.), în colecţia de Oracole sibiline (secolele al II-lea î.Hr. – al VII-lea d.Hr.), în Viaţa lui Adam și a Evei (100 î.Hr. – 200 d.Hr.)[20] etc.[21] În 1 Enoh 84:5, patriarhul se roagă lui Dumnezeu să păstreze generaţia de după el (conform Bibliei, Enoh a fost luat la cer în anul potopului lui Noe) și să nu distrugă „toată carnea oamenilor și să golească pământul așa încât să fie o nimicire veșnică”. Această distrugere ar fi veșnică în sensul că ar fi definitivă, completă și cu efecte veșnice.

Sunt și exemple creștine care merg în această direcţie. Epistola lui Barnaba, o lucrare scrisă undeva între 70 și 130 d.Hr., se referă la „moartea veșnică” (thanatos aiōnios) a păcătoșilor, care se va produce „cu pedeapsă”[22]. Referitor la această pedeapsă a morţii veșnice, Epistola către Diognet, o lucrare apologetică creștină din secolul al II-lea, afirmă că „adevărata moarte” (cea escatologică) „este păstrată pentru cei care vor fi condamnaţi la focul veșnic [to pyr to aiōnion], care îi va pedepsi până la capăt pe cei predaţi flăcărilor lui”[23]. Expresia „până la capăt” (mehri telous) implică un punct terminus. Apocalipsa lui Ilie, o compoziţie iudeo-creștină din secolele al II-lea – al III-lea d.Hr., afirmă că, în ziua Domnului, va cădea foc din cer și îi va mistui[24] pe păcătoși și pe diavoli ca miriștea.[25]

Toate cele de mai sus par să confirme ceea ce John Moulton, un reputat lingvist din secolul al XX-lea, afirma cu privire la adjectivul „veșnic”: „Fără a ne pronunţa asupra sensului special pe care l-au găsit teologii pentru acest cuvânt, trebuie să observăm că în afara NT, atât în limba vernaculară, cât și în greaca clasică, el nu-și pierde niciodată sensul de [latinescul] perpetuus.”[26] Semnificaţia lui de bază este deci aceea de „continuu, neîntrerupt, constant”.[27] Așa se rezolvă aparenta contradicţie dintre semnificaţia lui „veșnic” în expresiile contrare „viaţa veșnică” (fără sfârșit) și „foc/moarte veșnic(ă)” (cu sfârșit). În ambele cazuri, adjectivul „veșnic” înseamnă „perpetuu”. Este calitatea de a fi continuu, de a se perpetua – fie că este vorba de viaţă sau de moarte. Focul veșnic se referă la o pedeapsă continuă până când survine moartea, nimicirea sau extincţia veșnică.

Întunericul de afară

În Evanghelia după Matei se folosește o expresie unică: „întunericul de afară”. În contextul în care un centurion roman își manifestă credinţa, Iisus subliniază un contrast între păgânii care vor fi primiţi în Împărăţia cerurilor, alături de patriarhi (Matei 8:10,11), și iudeii care vor fi aruncaţi „în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor” (Matei 8:12). În parabola nunţii fiului de împărat, Iisus folosește un alt contrast între cei chemaţi la nuntă, care, indiferent dacă sunt buni și răi (Matei 22:10), au primit haina pentru oaspeţi, și unul care a venit la eveniment sperând că va fi primit și fără haină. Cei din a doua categorie vor fi aruncaţi „în întunericul de afară [unde] va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor” (Matei 22:13). Ultimul exemplu vine din pilda talanţilor, unde Iisus îi pune în opoziţie pe slujitorii care și-au multiplicat talanţii primiţi și slujitorul care a îngropat ce primise. Cel din urmă este aruncat „în întunericul de afară [unde] va fi plânsul și scrâșnirea dinţilor” (Matei 25:30).

Dacă este un afară, este și un înăuntru. Cel din urmă se referă la Împărăţie, la cetatea sfântă, la poporul lui Dumnezeu. Aici se află Dumnezeu, care este lumina prin excelenţă (1 Timotei 6:16; Apocalipsa 22:5; cf. Isaia 66:19,20). Întunericul de afară se referă la pământul fără Dumnezeu, unde cei răi își primesc judecata care îi va nimici. În concluzie, pentru Iisus, iadul nu este locul în care răul este izolat, ca în literatura alternativă din vremea Sa, ci locul pedepsei totale, al extincţiei răului, al întunericului care, în ultimă instanţă, se va risipi în faţa slavei lui Dumnezeu care va umple tot pământul la înnoirea tuturor lucrurilor (Numeri 14:21; Psalmii 72:19; Habacuc 3:3).

Hades

Iisus folosește de patru ori termenul grecesc tradus în limba română cu „iad”. Grecescul hadēs corespunde ebraicului sheol din Vechiul Testament, ambii termeni având sensul de locuinţă a morţilor, mai exact de loc unde ajung morţii. În tradiţia biblică, locuinţa morţilor este un loc al stagnării, al inactivităţii, al inconștienţei de sine (Psalm 6:5; Eclesiastul 9:5-6, 10) care va fi, în final, nimicit (Apocalipsa 20:14). Numai una din cele patru ocurenţe ale termenului de către Iisus este relevantă pentru acest studiu. Este vorba despre utilizarea hadesului cu sens mitologic, în naraţiunea despre bogatul și săracul Lazăr (Luca 16:19-31). Pe scurt, firul povestirii urmărește destinul celor două personaje contrastante. În această viaţă, bogatul are de toate, în timp ce săracul Lazăr este flămând și plin de bube. Cu vremea, amândoi mor și ajung în hades, unde rolurile se inversează: Lazăr ajunge în sânul lui Avraam, unde este fericit, pe când bogatul ajunge în foc, unde se chinuie.

Câteva observaţii generale se impun. Prima este aceea că naraţiunea are forma unei parabole, dar este unică prin faptul că folosește nume proprii, contrar oricărei alte parabole a lui Iisus. Se poate concluziona eronat că utilizarea numelui propriu face ca pasajul să nu fie o parabolă[28], ci o relatare reală despre lumea de dincolo. Pentru publicul românesc este suficient, bănuiesc, să amintesc de povești precum Toderică, de Costache Negruzzi, și Ivan Turbincă, de Ion Creangă, în care protagoniștii ajung atât în iad, cât și în rai. Nimeni nu citește aceste povești ca fiind istorie factuală. În același fel, Iisus folosește imagini mitologice cu scop didactic. Unele imagini transmit latura fantastică a poveștii: (1) raiul și iadul sunt reciproc observabile (Luca 16:23), (2) trupul bogatului este îngropat, și totuși, fiind în Locuinţa Morţilor, simte văpaia focului la nivel senzorial (Luca 16:24), (3) dând impresia că s-ar răcori numai cu un strop de apă de pe vârful degetului lui Lazăr (Luca 16:24). A doua observaţie este că, în viziunea lui Iisus, în hades ajung și cei buni, și cei răi, în deplin consens cu Vechiul Testament, unde citim, de exemplu, că patriarhul Iacov (Geneza 37:35), dar și răzvrătiţii de Core, Datan și Abiram (Numeri 16:33) ajung în Locuinţa Morţilor. A treia observaţie generală este că, odată ajuns în hades, omul nu își mai poate schimba destinul (Luca 16:26).

Aș dori să insistăm asupra a două detalii critice. O observaţie este că, dacă este luată drept o povestire reală, naraţiunea este inconsecventă cu restul Scripturii pe tema Judecăţii de Apoi. Kim Papaioannou[29] observă că suferinţa bogatului și fericirea lui Lazăr par a fi ulterioare Judecăţii, în timp ce dorinţa bogatului de a-și ajuta fraţii încă în viaţă să se pocăiască dă impresia că pe pământ viaţa merge înainte și că Judecata încă nu a sosit. Or, în Scriptură, judecata nu se face separat la moartea fiecărui om, ci în Ziua Domnului (2 Corinteni 5:10; Apocalipsa 20:12; 22:12).

Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16:22). Expresia ilustrează relaţia tată-fiu, având în vedere tradiţia necanonică în care cei drepţi vor fi întâmpinaţi, după moarte, de Avraam, Isaac, Iacov și ceilalţi patriarhi (vezi 4 Macabei 13:17).[30] Dar vrea Iisus să sugereze că Avraam este viu, în hades? În niciun caz. Într-un context ulterior, într-o discuţie cu saducheii despre înviere, Iisus argumentează cu Pentateuhul, deoarece saducheii nu acceptau decât cărţile lui Moise. Astfel, El citează numele divin „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” și apoi afirmă că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii (Matei 22:32; Luca 20:38). Aici, vorba lui Luther, argumentul că numai trupul lui Avraam este mort în timp ce sufletul lui este viu în paradis „ist ein dreck” (este o mizerie). Luther insistă să citim aici „totus Abraham” (pe întregul Avraam).[31] Așadar, pledoaria lui Iisus faţă de saduchei este că, fiindcă Dumnezeul lui Avraam este un Dumnezeu al celor vii, patriarhul va învia în Ziua de Apoi.

În final, este important să mai observăm un lucru. Povestea spune că bogatul i-a cerut lui Avraam să-l trimită pe Lazăr „din morţi” (apo nekrōn, Luca 16:30) ca să-i avertizeze pe fraţii lui. Răspunsul că „[d]acă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi [ek nekrōn anastē]” (Luca 16:31) arată că, în concepţia lui Iisus/Luca, modul prin care cineva poate veni din morţi este prin înviere.

În urma explorării subiectului iadului în interacţiunile lui Iisus cu contemporanii Săi, este clar că Iisus nu subscrie la iudaismul elenist, cu dualismul său necanonic, ci numai la antropologia Vechiului Testament, care privește omul ca întreg și iadul drept un loc al distrugerii totale în Ziua de Apoi.

Laurenţiu Florentin Moţ își invită cititorii să descopere că, deși limbajul lui Iisus despre iad este același cu limbajul contemporanilor Săi, cuvintele Lui nu au aceleași semnificaţii.

Citește și:

Iisus despre iad

„Dante, Divina comedie: Infernul, III.1–2.”

„Oscar Cullmann, Immortality of the Soul or the Resurrection of the Dead?, Epworth, Londra, 1960, p. 8.”

„Jan N. Bremmer, The Rise and Fall of the Afterlife, Routledge, Londra, 2002, p. 3.”

„Datare tradiţională.”

„Reprezentat de scrierile apocrife, pseudoepigrafe, sulurile de la Marea Moartă și literatura apocaliptică intertestamentară.”

„Edward William Fudge, The Fire that Consumes: A Biblical and Historical Study of the Doctrine of Final Punishment, ed. a 3-a, The Lutterworth Press, Cambridge, 2012, p. 86.”

„Joseph Ratzinger, Eschatology: Death and Eternal Life, traducere de Michael Waldstein, The Catholic University of America, Washington, D.C., 1988, pp. 120–123.”

„Vezi și 2 Ezra 7:26-38; Înălţarea lui Isaia 4:14-18; cf. Oracolele sibiline 4.179–191. Faptul că au existat mai multe viziuni în iudaism și că scriitorii evrei au importat idei diferite despre natura umană de la greci este documentat de mai mulţi autori. Vezi David Edward Aune, Jesus, Gospel Tradition and Paul in the Context of Jewish and Greco-Roman Antiquity, Mohr Siebeck, Tübingen, 2013, pp. 332–333; Donald R. Vance, «Heaven and Hell, Angels and Demons: The Other Side of the Second Temple Period», în J. Harold Ellens (ed.), Heaven, Hell, and the Afterlife Eternity in Judaism, Christianity, and Islam, 3 vol., Praeger, Santa Barbara, 2013, vol. 1, pp. 71–86 (mai ales pp. 82–84); Jason von Ehrenkrook, «The Afterlife in Philo and Josephus», în J. Harold Ellens (ed.), op. cit., vol. 1, pp. 97–118.”

„Duane F. Watson, «Gehenna (Place)», în David Noel Freedman (ed.), The Anchor Yale Bible Dictionary, Doubleday, New York, 1992, p. 927.”

„T. France, The Gospel of Matthew, The New International Commentary on the New Testament, Eerdmans, Grand Rapids, 2007, p. 403.”

„Peloponnesos, SEG 1–41 [excl. Olympia] document 22:282, A, 7. NB, apud Franciszek Sokolowski, Lois sacrées des cités grecques: Supplément, E. de Boccard, Paris, 1962, pp. 60–63.”

„Ideea păstrării focului aprins în permanenţă era comună la mai multe popoare antice. Despre preotesele grecești, numite vestale, care aveau în sarcină acest lucru, vezi și Dionysius Halicarnassensis, Antiquitates Romanae 1.76.3.12. Despre preoţi persani care păstrau focul mereu aprins pe altar, vezi Strabon, Geographica 15.3.15.6.”

„După cum spune Plutarh în Camillus 20.4, focul trebuie «păstrat treaz».”

„Plutarh, Numa 9.5-6.”

„Plutarh, De defectu oraculorum (409e–438d), ed. Stephanus 411.C.3.”

„Filon din Alexandria, De ebrietate 134.4.”

„Filon din Alexandria, De Abrahamo 157.3.”

„Robert A. Kugler, The Testaments of the Twelve Patriarchs, Guides to Apocrypha and Pseudepigrapha, Sheffield Academic Press, Sheffield, 2001, pp. 31–38.”

„Expresia din original este eōs geneōn, care, literal, înseamnă «cât generaţii». Dar ar fi impropriu să numim «nimicire» o distrugere care continuă la nesfârșit. Prepoziţia eōs indică o limită («până la», cf. Epistola lui Ieremia 1:2). Cât despre termenul «generaţie», dacă citim această distrugere a păcătoșilor în contextul învierii escatologice (cf. Testamentul lui Zabulon 10.2; 1 Tesaloniceni 4:16,17; Apocalipsa 20:5,6), atunci toate generaţiile care au trăit sunt prezente la judecată. Așadar, nimicirea păcătoșilor în foc durează cât durează generaţiile din care aceștia fac parte.”

„Josephus, Antichităţi 1.70; Oracolele sibiline 2.195–210; 3.80–90; Viaţa lui Adam și a Evei 49.3.”

„De exemplu, Iudita 16:17; 2 Baruh 44:15; 48:39,43; 59:2; Oracolele sibiline 4:43; 2 Enoh 10:1-6; 4 Macabei 9:9,32; 10:11,15; 11:23; 12:12; 13:15; 18:5,22 etc.”

„Barnabae epistula 20.1b.2.”

„Epistula ad Diognetum 10.7.9.”

„Alin Suciu, cercetător la Academia de Știinţe Umaniste din Göttingen, mi-a împărtășit într-o discuţie scrisă despre acest text faptul că în coptă (limba în care a supravieţuit manuscrisul Apocalipsei lui Enoh) verbul «a mistui» înseamnă «a mânca» sau «a roade».”

„Apocalipsa lui Ilie 5:23.”

„James Hope Moulton și George Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament, Hodder and Stoughton, Londra, 1930, p. 16.”

„Charlton T. Lewis, An Elementary Latin Dictionary, American Book Company, Medford, 1890, s.v. perpetuus.”

„Cercetători de marcă continuă să numească acest text o parabolă. De exemplu, Ronald F. Hock, «Lazarus and Micyllus: Greco–Roman Backgrounds to Luke 16:19-31», în Journal of Biblical Literature, vol. 106, nr. 1987, pp. 447–463; Leon Morris, Luke: An Introduction and Commentary, Tyndale New Testament Commentaries, InterVarsity, Downers Grove, 1988, vol. 3, p. 271.”

„Kim Papaioannou, The Geography of Hell in the Teaching of Jesus, Wipf & Stock, Eugene, 2013, p. 127.”

„Pentru alte detalii, vezi Stewart Dingwall Fordyce Salmond, «Abraham’s Bosom», în James Hastings et al. (ed.), A Dictionary of the Bible: Dealing with Its Language, Literature, and Contents Including the Biblical Theology, Charles Scribner’s Sons, New York, 1911–1912, p. 18.”

„Martin Luther, D. Martin Luthers Werke: Kritische Gesamtausgabe. Tischreden, H. Böhlau, Viena, 1919, vol. 5, p. 86.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Laurențiu Moț

Rate it

Previous post

Credință

Dumnezeul căruia Îi pasă de toate nevoile mele

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Biblia abundă de promisiunile lui Dumnezeu că Se va îngriji de noi. Iar dacă plonjăm în trecutul nostru, cu momentele lui însorite sau înnegurate, putem vedea mâna Lui scriindu-ne în liniște povestea, fără să fie tulburată de zarva evenimentelor. În ciuda tuturor ocaziilor în care I-am văzut bunătatea rostogolindu-se peste viaţa […]

todaySeptember 1, 2023 55 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/