Ce credea Iisus despre Sine? „Cine spun oamenii că sunt Eu?”

Iisus Hristos este cu siguranţă cea mai fascinantă și mai controversată persoană din istoria umanităţii, dacă privim la modul în care a fost înţeles de-a lungul istoriei gândirii creștine. Dar cum S-a înţeles Iisus pe Sine?

Întrebarea pe care Iisus le-o adresează ucenicilor în Matei 16:13, „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”, se naște din preocuparea Lui pentru înţelegerea teologică corectă, care funcţionează ca premisă și model pentru concepţia hristologică (despre Hristos), soteriologică (despre mântuire) și axiologică (despre adevăr) a oamenilor.

Provocarea lui Iisus continuă, de această dată apostolii fiind solicitaţi să se pronunţe: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Matei 16:15). Mărturisirea de credinţă a apostolului Petru exprimă o concepţie hristologică în conformitate cu Scriptura: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16). Această mărturisire de credinţă nu era rezultatul înţelepciunii lui Petru, adică al unui demers raţional inductiv dinspre imanent către transcendent. Sursa acestei cunoștinţe este dezvăluită de răspunsul lui Iisus, care este un fundament al oricărei discuţii hristologice. Omul nu Îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul raţiunii, în afara revelaţiei divine. Mărturisirea publică a lui Petru era rezultatul unei revelaţii oferite de Dumnezeu Tatăl.

Prin urmare, o hristologie corectă începe cu revelaţia oferită de Dumnezeu. Cu toate acestea, probabil că Petru nu a înţeles cu totul revelaţia primită de la Dumnezeu. Iisus era Mesia, dar ce fel de Mesia? Concepţiile mesianice din teologia iudaică erau diverse. Concepţia mesianică predominantă în iudaism presupunea un Mesia cu profil politic, a cărui activitate urma să se focalizeze pe viaţa politică a naţiunii iudaice. Ucenicii erau tributari concepţiei majoritare despre Mesia, iar când Mântuitorul le-a așezat înainte un Mesia al suferinţei, acest profil a fost de neînţeles și de neacceptat pentru ei.

Pentru creștinii de astăzi, drumul către o înţelegere largă a hristologiei neotestamentare trebuie să înceapă de la ce a crezut Iisus despre Sine. Un studiu atent evidenţiază câteva tipare: (a) afirmaţii directe; (b) afirmaţii indirecte; (c) contexte în care Iisus a acţionat cu autoritatea lui Dumnezeu sau în care Și-a evidenţiat statutul de om supus Tatălui. În acest articol, vor fi abordate câteva dintre convingerile exprimate de Iisus despre Sine.

Predica de pe Munte (Matei 5–7)

În contextul Predicii de pe Munte, Iisus nu Se prezintă pe Sine doar ca noul Moise, care îi oferă Legea lui Israel, ci, prin afirmaţiile de tipul „aţi auzit… dar Eu vă spun”, Își asumă aceeași autoritate cu a Celui care le-a dat israeliţilor Legea pe muntele Sinai.

Predica de pe Munte prezintă o importantă legătură tipologică cu darea Legii de la muntele Sinai. Un studiu atent al evangheliilor ne ajută să înţelegem că Iisus Însuși a fost legiuitorul de pe muntele Sinai. În prologul ioanin se afirmă că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1:18). Afirmaţia nu subliniază transcendenţa totală a Tatălui în raport cu creaţia, ci, mai degrabă, termenul „nimeni” se referă strict la oameni. Despre fiinţele cerești, Iisus spune că „îngerii […] în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu” (Matei 18:10).

Relatarea din cartea Exodului care ne spune că Moise L-a văzut pe Dumnezeu de la spate (Exodul 33:23) pare, așadar, în contradicţie cu pasajul din prolog. Dar cele două pasaje pot fi armonizate dacă luăm în calcul ipoteza că persoana pe care a văzut-o Moise pe muntele Sinai a fost Domnul Iisus Hristos. Dacă acest lucru este adevărat, Iisus confirmă că este Dumnezeul legiuitor pe care Moise L-a văzut pe muntele Sinai.

Mai mare ca Templul și Domn al sabatului (Matei 12:6,8)

În episodul în care ucenicii culeg spice de grâu în sabat, Iisus amintește de lucrarea preoţilor în Templu, care, deși este făcută în ziua de sabat, nu li se imputa preoţilor drept călcare de sabat. În contextul acesta, Iisus face o afirmaţie surprinzătoare, declarându-Se mai mare decât Templul. Folosirea genului neutru în limba greacă pentru expresia „mai mare” sugerează că Iisus vorbea și despre lucrarea Împărăţiei și slujirea Sa mesianică, nu doar despre persoana Sa.

Intenţia Lui a fost de a crea o comparaţie mult mai amplă, pentru ca ascultătorii Săi să înţeleagă că Templul nu este un scop în sine, ci un mijloc pedagogic prin care oamenii pot înţelege planul de mântuire. Dacă slujirea de la Templu era mai importantă decât sabatul (slujirea preoţilor în sabat în Templu nu se socotea călcare de sabat), atunci Iisus și lucrarea Lui au autoritate asupra sabatului, pentru că El este mai mare decât Templul.[1] În același context, Iisus afirmă de asemenea că este Domn al sabatului (Matei 12:8; Marcu 2:27,28), evidenţiind autoritatea pe care o are de a interpreta porunca lui Dumnezeu în sensul cel mai profund.

El este autoritatea care definește Sabatul și stabilește ce este potrivit sau nepotrivit ca activitate în ziua de sabat. Iisus Se prezintă ca având autoritatea deplină a interpretării Torei[2], fapt evidenţiat și în contextul Predicii de pe Munte. Revenind la poziţionarea lui Iisus în raport cu Templul, aceasta este șocantă pentru iudei. Templul era mai mult decât un loc de cult pentru ei – era un simbol al naţiunii. În condiţiile asupririi romane, slujirea preoţească era printre puţinele aspecte în care Israelul avea dreptul la autodeterminare. Diminuarea semnificaţiei Templului însemna pentru ei o trădare de neiertat, și acuzaţia aceasta a fost folosită de liderii iudei la procesul lui Iisus.[3] Episodul transmite că Iisus Își înţelegea și Își asuma statutul și autoritatea în raport cu Legea de la Sinai și cu Templul de la Ierusalim.

Fiu și Domn al lui David (Matei 22:41-46)

În discuţia cu fariseii despre natura relaţiei dintre Hristos și David prezentată de Psalmul 110, se evidenţiază trei elemente cruciale: (a) vorbitorul din Psalmul 110 este David; (b) David vorbește despre Mesia; (c) cineva identificat ca „Domnul meu” îi este superior celui care vorbește.[4] Iisus încearcă prin metoda antinomiei[5] să clarifice în mintea iudeilor rolul dublu pe care Mesia îl are în raport cu David – acela de Fiu și de Domn. Iisus nu contestă faptul că Mesia (Hristos, în limba greacă) este Fiul lui David, dar lasă de înţeles că Mesia este mai mult decât Fiul Omului. Calitatea Sa de „Domn al lui David” este atestată de pasajul veterotestamentar citat de Iisus, unde Mesia, deși este descendent al lui David, transcende umanul.

Despre ziua aceea nu știe nici Fiul (Matei 24:36)

Afirmaţia lui Iisus cu privire la necunoașterea zilei și a ceasului revenirii Sale este una dintre cele mai controversate din Sfânta Scriptură. Afirmaţia are consecinţe serioase cu privire la înţelegerea celor două naturi ale lui Hristos (divină și umană) și a modului în care acestea interacţionează. Deși Iisus vorbește despre anumite evenimente viitoare, ceea ce arată cunoaștere profetică, El afirmă că nu posedă cunoaștere escatologică completă. Cum poate fi înţeles acest episod prin prisma naturii Sale divine? Dacă este și Dumnezeu, de ce nu este omniscient?

Nu este de mirare că mai mulţi copiști au omis această precizare cu privire la ignoranţa Fiului, pe care au considerat-o incompatibilă cu hristologia Bisericii timpurii. Cu toate acestea, hristologia lui Matei ar trebui privită prin prisma chenozei descrise în Filipeni 2:6-8 – adică prin prisma a două procese concomitente care au avut loc în cazul lui Iisus: renunţarea Sa la autoritatea de Dumnezeu (nu S-a agăţat de statutul de Dumnezeu), în timp ce și-a păstrat natura divină (măcar că era Dumnezeu), și acceptarea unui statut de rob prin asumarea naturii umane. Actul chenozei presupune nu atât de mult golirea de un anumit potenţial, ci autolimitarea lui Iisus.

Hristos rămâne Dumnezeu în natură, dar nu în autoritate, și devine totodată om prin natură și rob din perspectiva statutului.

În felul acesta se poate elucida afirmaţia lui Iisus că El nu cunoaște timpul propriei reveniri. Asumarea naturii umane și a statutului de rob presupune renunţarea la autoritatea de Dumnezeu a lui Iisus.[6]

I-a dat și Fiului să aibă viaţa în Sine (Ioan 5:26)

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Betesda în ziua de sabat a creat tensiune în cercul liderilor iudei. Vorbind despre faptul că Tatăl Său lucrează continuu, în sensul în care susţine permanent creaţia, Iisus subliniază că Tatăl I-a dat Fiului să aibă viaţa în Sine. Ideea aceasta a constituit de-a lungul secolelor unul dintre cele mai controversate subiecte cu privire la natura lui Hristos.

Afirmaţia lui Iisus generează câteva întrebări: (a) Numai Tatăl are viaţa în Sine? (b) Dacă Fiul nu are viaţa în Sine, poate fi considerat Dumnezeu? (c) Când I-a dat Tatăl Fiului viaţa în Sine? (d) Ce înseamnă în contextul acesta termenul „viaţă”? Pasajul este un ecou al fragmentului din Ioan 1:3,4, care prezintă aceeași problemă controversată. Dacă Fiul, Logosul care era Dumnezeu și prin care au fost create toate lucrurile, a primit viaţa în Sine de la Tatăl, înseamnă că este numai un demiurg?[7]

Trebuie analizat în ce măsură autorul are în vedere etapa Logosului neîntrupat (asarkos logos) sau cea a Logosului întrupat (ensarkos logos). Dacă este avută în vedere prima etapă, atunci vorbim despre un proces al devenirii înainte de întrupare. În cazul acesta, viaţa Logosului este derivată, capacitatea acestuia de a da viaţă fiind o calitate dobândită, nu intrinsecă. Dar ce semnificaţie avea pentru Ioan termenul viaţă: existenţă sau viaţa spirituală? Dacă autorul avea în vedere existenţa, atunci apar dileme cu privire la calitatea de Dumnezeu a Fiului. Dacă autorul avea în vedere viaţa spirituală, atunci aceasta poate fi explicată în sensul în care Logosul întrupat avea rolul de a le oferi viaţă spirituală oamenilor.

Pe de altă parte, dacă autorul avea în vedere etapa întrupării, atunci această afirmaţie poate fi înţeleasă mai bine tot prin prisma chenozei Logosului. Golirea de Sine a lui Iisus, adică de autoritatea Sa de Dumnezeu, a făcut necesară dependenţa Sa totală de Dumnezeu Tatăl, astfel încât viaţa Sa și puterea de a da viaţă să-I fie oferite Fiului de Dumnezeu Tatăl. De vreme ce chenoza a presupus renunţarea deplină la autoritatea de Dumnezeu, tot ce a realizat Iisus în perioada întrupării a fost făcut prin puterea primită de la Tatăl.

Concluzie

Afirmaţiile lui Iisus despre Sine oferă dovezi clare ale conștiinţei Sale cu privire la natura Sa divină și la rolul Său mesianic. Discursul Său și activitatea Sa în societatea iudaică, așa cum sunt relatate în cele patru evanghelii, sunt suficiente pentru a contura profilul lui Iisus ca fiinţă divino-umană.

Afirmaţiile controversate despre Sine, prin care Se așază într-o poziţie inferioară Tatălui, trebuie interpretate prin prisma chenozei descrise în Filipeni 2:6-8. Pasajul din Filipeni este un imn semnificativ în discursul hristologic paulin. Apostolul Îl prezintă pe Hristos ca Dumnezeu atât în natură, cât și în autoritate, dar un Hristos care, prin asumarea naturii umane, renunţă la autoritatea de Dumnezeu (păstrându-Și natura de Dumnezeu) și Își asumă natura umană și statutul de rob. Actul chenotic presupune tocmai acest schimb al autorităţii.

Iisus este Dumnezeu deplin și om deplin din perspectiva naturii, dar El Își asumă dependenţa totală de Tatăl, considerându-Se mai mic decât Tatăl. El este pe deplin conștient de dubla Sa natură și de consecinţele veșnice ale asumării naturii umane.

Marius Mitrache consideră că o concepţie corectă despre Iisus Hristos presupune înţelegerea limbajului biblic din perspectiva celor două etape ale Logosului: cea dinainte de întrupare și cea de după întrupare.

Citește și: