Optimism

Ce schimbă protestele din Rusia?

todayMarch 25, 2022

Background
share close

Războiul din Ucraina se prelungește și devine tot mai sângeros, iar regimul de la Kremlin intensifică represiunea împotriva oricărei forme de dizidenţă, ceea ce nu împiedică protestele din Rusia să continue. Reprimate dur și cu un număr relativ mic de participanţi, ar putea schimba ceva aceste proteste în ecuaţia unei crize care ţine în șah Europa?

Cu mai mult de o săptămână în urmă, jurnalista Marina Ovsyannikova a făcut proba unui curaj remarcabil, protestând împotriva războiului în timpul difuzării principalului buletin de știri la postul de televiziune Pervîi Kanal. Ovsyannikova a apărut pe platoul de știri cu o pancartă pe care scria: „Nu războiului! Opriţi războiul! Nu credeţi propaganda! Acest post vă minte!” chiar în timp ce prezentatoarea transmitea știrile oficiale de la Kremlin.

Înainte de protestul său curajos și neobișnuit, Ovsyannikova a înregistrat și a difuzat pe internet un videoclip în care denunţa acest „război fratricid”, încurajându-i pe ruși să protesteze, pentru că sunt singurii care au „puterea de a opri această nebunie”. De asemenea, Ovsyannikova s-a declarat rușinată de propaganda făcută regimului de la Kremlin, învinovăţindu-se pentru că a permis ca „rușii să fie transformaţi în zombi” de „acest regim inuman”.

La scurt timp, jurnalista a fost reţinută și ulterior plasată în arest la domiciliu. Femeia riscă pedeapsa cu închisoarea, după ce parlamentul a adoptat la începutul lunii martie un amendament ce incriminează răspândirea informaţiilor false despre armata Federaţiei Ruse, vinovaţii fiind pasibili de pedepse cu închisoarea de la 3 la 15 ani și cu amenzi de până la 5 milioane de ruble (44.000 de dolari).

„Războiul era punctul fără întoarcere, când era pur și simplu imposibil să mai păstrez tăcerea.”

Cu toate acestea, femeia a declarat că nu intenţionează să părăsească Rusia, după ce președintele Macron a anunţat că Franţa este dispusă să îi ofere protecţie consulară jurnalistei.

„Războiul era punctul fără întoarcere, când era pur și simplu imposibil să mai păstrez tăcerea”, a punctat Ovsyannikova în cadrul unui interviu, admiţând că de-a lungul anilor a trăit într-o adevărată disonanţă cognitivă, în timp ce convingerile ei se opuneau informaţiilor pe care le transmitea publicului.

Nimeni nu știe care a fost impactul acestui gest de frondă asupra telespectatorilor ruși, există doar speranţa că unii vor deschide ochii, spune jurnalista, subliniind că știe, din experienţa propriei mame, că generaţia în vârstă întâmpină dificultăţi aproape insurmontabile atunci când trebuie să discearnă între informaţiile livrate de presa controlată de stat. Curajul jurnalistei de 44 de ani a stârnit admiraţie în lumea liberă, dar și nedumerire, după cum o arată reacţiile de pe reţelele de socializare, unde o parte a internauţilor se întreabă ce schimbă gestul ei într-o ţară în care dizidenţa este exemplar reprimată.

Protestele din Rusia și reabilitarea adevărului

Ceea ce face acest caz atât de remarcabil este contextul în care apare, scrie publicaţia Time, analizând decizia Kremlinului de a opri accesul rușilor la sursele independente de informaţii și la reţelele de socializare, inclusiv Facebook și Twitter.

Ce știe despre ceea ce se întâmplă în Ucraina un telespectator rus care își obţine informaţiile doar de la televiziunile controlate de stat? Potrivit unei sinteze a știrilor prezentate de cele mai populare televiziuni rusești, sinteză realizată de BBC la 1 martie, rușii sunt informaţi că „naţionaliștii ucraineni” sunt cei care bombardează orașele ţării și că se folosesc de copii și femei ca de niște scuturi umane. Prezentatorii au grijă să sublinieze paralela care ar exista între lupta URSS cu Germania nazistă și „operaţiunea militară specială” care are loc în Ucraina.

Naraţiunile Kremlinului oglindesc „capacitatea autocraţilor de a ne spăla complet creierul, până la punctul în care nu mai vedem ce se află în faţa noastră.”

Adevărul este unul dintre obiectivele atacate furibund în războiul din Ucraina – titrează un articol publicat de The New York Times, navigând prin ţesătura de adevăruri alternative lansate de Kremlin pentru a susţine necesitatea invaziei. De la negarea fermă a oricărei intenţii de a ataca Ucraina până la acuzaţiile nedovedite legate de genocid ori de antrenarea păsărilor migratoare din Ucraina pentru a trimite „arme biologice” în Rusia, aceste mesaje ţintesc populaţia rusă, care susţine într-o măsură semnificativă războiul împotriva Ucrainei.

Ceea ce vedem este un set de naraţiuni care oglindesc „capacitatea autocraţilor de a ne spăla complet creierul, până la punctul în care nu mai vedem ce se află în faţa noastră”. Rusia a pierdut acest război informaţional la nivel global, dar înregistrează un succes destul de bun acasă la ea, afirmă Alexander Gabuev, membru senior al grupului Carnegie Moscow Center. Există totuși posibilitatea ca toată această coajă a propagandei să pleznească, concluzionează Myers și Thompson, evocând secretomania în care Uniunea Sovietică a căutat să închidă războiul din Afganistan – un război care a contribuit, în opinia unor experţi, la prăbușirea URSS.

Rusia a renunţat la naraţiunile în care adevărul se împletește cu falsificarea, propaganda atingând dimensiunea celei din anii ’50.

Comentând faptul că părinţii din Rusia aleg să creadă mai degrabă ce le spune presa decât relatările copiilor lor din Ucraina, expertul media Marius Dragomir, directorul Centrului pentru Media, Data și Societate al Universităţii Central-Europene, spune că putem vorbi de o captură aproape totală a sectorului media în Rusia, construită și pe obișnuinţa rușilor de a consuma, timp de decenii, informaţii controlate de stat.

Războiul din Ucraina ca luptă între interpretări

Citește și: Războiul din Ucraina ca luptă între interpretări

După ce a invadat Ucraina, Rusia a renunţat la naraţiunile cu jumătăţi de adevăr, propaganda atingând dimensiunea celei din anii ’50, în care „minciuna e adevăr, războiul e pace, albul e negru”, explică președintele organizaţiei Expert Forum, Sorin Ioniţă.

Pe fundalul unei opinii care circulă constant în spaţiul public, acela că războiul nu poate fi oprit decât dacă rușii se vor opune masiv continuării lui, unii se declară nedumeriţi de faptul că rușii nu protestează mai ferm și în număr mai mare împotriva războiului. Luând în calcul dezinformarea în care trăiesc milioane de ruși în ultimii ani și caracterul represiv al regimului de la Kremlin, faptul că zeci de mii au avut curajul de a protesta (în timp ce numărul de arestări a depășit cifra de 15.000 și au apărut deja mărturii despre agresiunea și umilinţa la care sunt supuși protestatarii în secţiile de poliţie) nu poate fi considerat un lucru mărunt, a subliniat Bill Burns, directorul CIA.

Protestul a îmbrăcat multe forme, unele inedite. Presa a scris despre o femeie care a ieșit să protesteze cu o pancartă pe care nu scria nimic, în timp ce o alta a afișat o foaie de hârtie pe care scria „două cuvinte”. Lipsa unor mesaje explicite anti-război nu le-a ferit însă de arestare.

Supravieţuitoare a asediului german asupra Leningradului în Al Doilea Război Mondial, Elena Osipova, artist plastic în vârstă de 77 de ani, a fost nelipsită de la protestele anti-război de la Sankt Petersburg. Supranumită „bunica opoziţiei”, Osipova participă la proteste încă din 2002 – mai întâi la cele organizate de opoziţie, apoi de una singură. Fiecare arestare a ei se încheie, de obicei, cu amenzi administrative pe care nu reușește să le plătească (are un handicap de gradul II și un venit mic), dar autorităţile au grijă să-i oprească aceste sume din pensie, așa că mai primește lunar doar jumătate din pensia ei de aproximativ 250 de dolari.

Vitalie Vlasenko, președintele Alianţei Evanghelice Ruse, și-a cerut iertare, într-o scrisoare deschisă, ucrainenilor care și-au pierdut rudele sau casa în război, declarând că susţine public cererea pe care liderii religioși din Ucraina i-au adresat-o președintelui Putin, în legătură cu soluţionarea pașnică a conflictului.

Dmitri Murakov, redactor-șef al Novaya Gazeta – catalogat drept „singurul ziar cu adevărat critic cu o influenţă naţională în Rusia de azi” de către Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor –, a anunţat că va dona medalia Nobel Fondului Ucrainean pentru Refugiaţi. Murakov, care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 2021, a scris despre măsurile care trebuie luate imediat în conflictul din Ucraina, între care oprirea focului, schimb de prizonieri între Rusia și Ucraina sau deschiderea de coridoare umanitare.

Angajaţii televiziunii TV Rain din Rusia au demisionat în bloc, în direct, după ce au spus „nu războiului” în emisiunea finală, iar după ce platoul a rămas pustiu, canalul de televiziune a difuzat spectacolul de balet „Lacul lebedelor”, transmis pe canalele de televiziune de stat din Rusia în 1991, la prăbușirea Uniunii Sovietice.

Comentând gesturile de rezistenţă ale jurnaliștilor ruși, The Guardian scrie că și numai un mesaj de câteva secunde, așa cum a fost cel al Marinei Ovsyannikova, poate inspira și pe alţii, insuflându-le curaj. Acţiunea jurnalistei „a întrerupt o lungă tăcere”, determinându-i și pe alţii să ia poziţie – cel puţin trei corespondenţi importanţi, Zhanna Agalakova, Lilia Gildeyeva și Vadim Glusker, de la Pervîi Kanal și NTV, și-au anunţat demisiile. Sursele spun că alţi angajaţi de la Compania Naţională de Radio și Televiziune a Rusiei (VGTRK) se gândesc, la rândul lor, să demisioneze, că unii sunt reţinuţi de creditele pe care le au de achitat și că, în orice caz, starea de spirit a angajaţilor nu este dintre cele mai bune.

Campaniile nonviolente și eficienţa lor surprinzătoare

Mișcările nonviolente au de două ori mai multe șanse de a-și atinge obiectivele comparativ cu cele violente – aceasta a fost concluzia neașteptată la care a ajuns politologul Erica Chenoweth, în urma unui studiu realizat cu cercetătoarea Maria Stephan. Analizând 323 de campanii din perioada 1900-2006, cele două cercetătoare au constatat că 53% dintre campaniile nonviolente au avut succes, faţă de numai 23% din cele violente.

Criteriile de selectare a campaniilor pașnice au fost foarte stricte, iar o mișcare a fost considerată de succes dacă și-a atins obiectivele într-un interval de un an de la apogeul ei și ca rezultat direct al activităţilor sale, fără intervenţii militare străine sau acţiuni care să producă vătămarea fizică sau prejudicierea proprietăţilor.

„Numerele contează cu adevărat” în succesul mișcării, susţin Chenoweth și Stephan, subliniind că un procent de participare activă la mișcarea de rezistenţă civică de numai 3,5% face ca succesul protestului să devină aproape inevitabil.

Studiul a arătat și că ţările în care au existat campanii nonviolente (reușite sau eșuate iniţial) au avut de 10 ori mai multe șanse de a deveni democraţii în următorii 5 ani faţă de cele în care au existat proteste violente.

Între 22 și 25 februarie 1986, sute de mii de filipinezi s-au adunat pe Epifanio de los Santos Avenue (EDSA), din Manila, protestând împotriva regimului autoritar al președintelui Ferdinand Marcos. Oamenii au adus pizza, banane și flori soldaţilor, s-au rugat și au îngenuncheat înaintea tancurilor, conducând la căderea regimului în cea de-a patra zi de protest pașnic.

Ţările în care au existat campanii nonviolente au avut de 10 ori mai multe șanse de a deveni democraţii în următorii 5 ani.

Revoluţia Trandafirilor, în care președintele Georgiei a fost nevoit să se retragă în urma unei mișcări pașnice de rezistenţă, și „Revoluţia Cântată” (denumire dată evenimentelor care au dus la independenţa Estoniei, Letoniei și Lituaniei) au fost alte campanii de succes din cele 25 majore studiate (dintre care 20 au fost nonviolente, iar 14 dintre ele au avut succes).

Cărţile de istorie ar trebui să se concentreze mult mai mult pe campaniile pașnice, concluzionează Chenoweth, observând că, în ciuda tendinţei noastre de a ignora protestele nonviolente, oameni obișnuiţi se implică tot timpul în astfel de acţiuni care schimbă, în cele din urmă, faţa lumii.

Cât contează protestele din Rusia?

Măsurile de represiune reprezintă o cauză a protestelor în aceeași măsură în care sunt consecinţa lor, susţine Arik Burakovsky, director adjunct al Programului Rusia și Eurasia, de la Tufts University, într-o analiză care încearcă să răspundă unei întrebări larg răspândite legate de impactul real pe care îl au protestele din Rusia.

Nu e nimic nou în materie de proteste în Rusia, ba chiar a existat o creștere a numărului de proteste în ultimii 10 ani, scrie Burakovsky, observând că singura schimbare vine din reprimarea mai dură a demonstraţiilor după arestarea opozantului Aleksei Navalnîi. Opoziţia decimată, mașina de propagandă foarte puternică și susţinerea populară de care se bucură președintele rus sunt factori care reduc probabilitatea schimbării. Totuși, ascunderea imaginilor brutale ale războiului va deveni mai dificilă pe măsură ce războiul continuă, iar juxtapunerea acestor dezvăluiri peste costurile economice ale războiului ar putea transforma protestele răzleţe într-o mișcare anti-război mai largă, scrie Burakovsky.

Persistenţa protestelor e un element-cheie ce trebuie urmărit pentru a înţelege dacă acestea rămân doar la stadiul de opoziţie mai degrabă simbolică faţă de război sau au capacitatea de a extinde mobilizarea populaţiei, spune Erica Chenoweth, admiţând că observatorii sunt sceptici cu privire la extinderea protestelor.

Discuţiile pe care le au ucrainenii cu rudele lor din Rusia despre ceea ce se întâmplă acolo reprezintă o pârghie a mobilizării oamenilor.

Discuţiile pe care le au ucrainenii cu rudele lor din Rusia despre ceea ce se întâmplă acolo reprezintă un mod eficient de a face schimb de informaţii, dar și o pârghie a mobilizării oamenilor, pentru că miza o reprezintă relaţiile apropiate. Condiţia ca aceste informaţii să mobilizeze oamenii este însă distribuirea pe scară largă a acestor informaţii obţinute din discuţii private, explică Chenoweth.

Un predictor bun al succesului este capacitatea mișcărilor pașnice de a determina persoanele din poziţii de influenţă să își reevalueze interesele. O condiţie ce pare greu de îndeplinit în Rusia, admite cercetătoarea, subliniind în același timp că, în ţările autocratice nu vedem venind schimbările majore până ce ele nu se întâmplă, tocmai pentru că oamenii se prefac a fi de acord cu starea de lucruri existentă până când nemulţumirile ating un punct critic, iar revolta maselor pare să fi apărut din neant.

Adevărul este că nu știm dacă oamenii curajoși care protestează împotriva războiului vor avea un impact semnificativ în scurtarea acestui conflict însângerat sau măcar în „îmblânzirea” lui. Ce știm însă, din experienţa trecutului, este că gesturile de eroism ale indivizilor sau mulţimilor au schimbat faţa istoriei în moduri greu de anticipat înainte ca evenimentele să se precipite. Și sperăm că unele acte de curaj cărora nu le întrevedem o finalitate pozitivă vor avea un impact detectabil, într-un viitor cât mai apropiat.

Așa cum a fost cazul lui Harriet Tubman – considerată un Moise al poporului ei; femeia analfabetă și născută în sclavie care a reușit să fugă din Maryland în Philadelphia, întorcându-se în repetate rânduri pentru a salva alţi 70 de sclavi; femeia care s-a înrolat în armată în timpul Războiului Civil din 1861 și a deschis, după război, două școli pentru tinerii de culoare eliberaţi din sclavie, deși se lupta cu dificultăţi materiale, ca o compensaţie pentru faptul că nu avusese ea însăși ocazia să meargă la școală.

Așa cum a fost cazul lui Martin Luther King, omul care a avut un vis, acela ca naţiunea americană să recunoască într-o zi că toţi oamenii se nasc egali. A fost ucis înainte să își vadă visul materializat pe deplin, dar prin sacrificiul său, milioane de afro-americani și-au câștigat drepturile civile considerate astăzi de la sine înţelese.

Și, de ce nu, așa cum a fost cazul medicului chinez Li Wenliang, primul care a atras atenţia asupra pericolului reprezentat de coronavirus și care a fost acuzat de autorităţi de „tulburarea liniștii sociale”, înainte ca virusul să îl răpună și să-l transforme din instigator în erou naţional.

Sau așa cum a fost actul de curaj al Marinei Ovsyannikova, despre care colegii spun că nu vorbea decât despre subiecte inofensive, precum copiii, casa și animalele ei domestice, și care într-o zi a decis că nu mai poate continua să joace în vodevilul minciunii și prefăcătoriei.

„Nu contează faptul că minciuna acoperă totul; (…) noi trebuie să fim de neclintit măcar asupra acestui punct: să nu devină stăpână prin noi!”

„Să nu trăim în minciună!” a fost apelul lui Soljeniţîn, omul care a deschis în faţa lumii întregi porţile ferecate ale Gulagului sovietic, arătând ororile care se petreceau în spatele perdelelor de fum ale propagandei. Un apel care părea să mustească de naivitate într-un regim în care noţiunile de adevăr și minciună erau interschimbabile, în funcţie de linia politică a momentului, și în care personalităţi ale lumii occidentale erau cumpărate sau înșelate cu privire la realităţile din URSS (Édouard Herriot, prim-ministrul Franţei, a declarat, în urma vizitei în Ucraina sovietică, despre faptul că ţara arată „ca o grădină în plină floare”, în perioada foametei care a ucis milioane de ucraineni; ziaristul Walter Duranty, corespondentul la Moscova al ziarului The New York Times și câștigător al Premiului Pulitzer pentru reportajele sale despre URSS, a negat orice fărâmă de adevăr a relatărilor despre foametea din Ucraina, dar arhivele au arătat că mărturia lui fusese cumpărată cu sume substanţiale; vicepreședintele american Henry Wallace vizita în 1944 Kolîma, considerată „polul ferocităţii din Gulag”, fără a-și da seama că vizita un lagăr de concentrare și fiind entuziasmat de performanţele, inclusiv artistice, ale locuitorilor – deţinuţi în carne și oase sau actori angajaţi să joace convingător un rol).

Totuși, Soljeniţîn credea că adevărul pe care îl rostim cu curaj este singura cheie de eliberare din această închisoare gigantescă a minciunii: „Nu contează faptul că minciuna acoperă totul; (…) noi trebuie să fim de neclintit măcar asupra acestui punct: să nu devină stăpână prin noi!”

În gurile ferecate de teamă ale locuitorilor Rusiei și în ochii îngroziţi ai ucrainenilor care au uitat gustul vieţii normale în doar câteva săptămâni e aceeași sete de adevăr despre care am citit în pagini vechi de istorie – de la febrilitatea cu care zekii își trimiteau notiţele în afara lagărului, cu dorinţa de a fi publicate, la obsesia românilor de a povesti ce li se întâmplă după ce comunismul se prăvălise peste ei, odată cu șenilele Armatei Roșii.


Frica de război | Cum să nu ni se tulbure inima?
Vine o vreme când e imposibil să mai taci, spunea Ovsyannikova, conștientă de riscurile pe care și le asumă. Despre nevoia de a spune adevărul vorbește, în alte cuvinte și pe un ton implorator, Nadejda, ucraineanca din Mariupol, descriind atmosfera din orașul ei pustiit, unde  „toată lumea așteaptă moartea”, sperând că ea nu va fi prea dureroasă, și unde morţii au rămas întinși în balcoane, pentru că nimeni nu mai îndrăznește să-i înmormânteze.

Frica de război | Cum să nu ni se tulbure inima?

Citește și: Frica de război | Cum să nu ni se tulbure inima?

„Au trecut două săptămâni și nu îmi vine să cred că a existat și o altă viaţă”, încheie Nadejda, implorând oamenii să vorbească despre ce se întâmplă în orașul ei, acolo unde mor zilnic oameni pașnici, fără nicio vină decât aceea că și-au dorit să trăiască în libertate.

Un strigăt pentru adevăr care ţâșnește dintr-o ţară invadată, în timp ce un altul irumpe în inima ţării atacatoare, iar între ele, suspendată, întrebarea sfredelitoare a unui tânăr care n-a întâlnit războiul decât în cărţile de istorie: „Dacă oamenii justifică acest malaxor de carne, oare ce altceva vor mai justifica?”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Recenzii

Jurnalul fericirii | Recenzie de carte

Jurnalul fericirii[1] lui Nicolae Steinhardt este un minunat elogiu adus creștinismului, în profunzimea și gravitatea lui, dar cu inteligenţă și umor. Steinhardt respinge asocierea creştinismului cu o cucernicie cuminte. Sunt faimoase cuvintele lui prin care spune că „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti“. La ce te gândești prima dată când spui „fericire”? La o persoană dragă? Sau la un loc frumos, la liniște sau măcar la […]

todayMarch 25, 2022

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%