Sub titlul „De la pastor la cerșetor“, povestea lui Jeremiah Steepek a avut tot ce i-a trebuit pentru a deveni virală pe internet. Impresionaţi, oamenii au dat like și share pe reţelele de socializare, cu un entuziasm care, ironic, nu se regăsește niciodată în relaţiile cu cerșetorii din viaţa reală. Există vreo ieșire din această situaţie aparent ingrată?
„De la pastor la cerșetor“ este povestea unui pastor american care urma să preia o biserică newyorkeză cu nu mai puţin de 10.000 de membri. În ziua învestirii, Steepek s-a îmbrăcat în haine ponosite și, cu aspectul unui om al străzii, s-a învârtit prin preajma bisericii în timp ce credincioșii se adunau pentru serviciul divin. Pastorul deghizat s-a apropiat de oameni cerându-le bani ca să își ia de mâncare, dar nimeni nu i-a oferit nimic. Din miile de credincioși care au trecut pe lângă el doar trei i-au adresat un cuvânt de salut.
La ora începerii slujbei, pastorul a intrat în biserică și s-a așezat pe unul dintre rândurile din faţă. Curând, unul dintre responsabilii de sală l-a invitat discret să se așeze mai degrabă pe un rând din spate, ceea ce pastorul a și făcut. Programul s-a desfășurat apoi ca de obicei, în tihnă, până la momentul în care prezbiterul care coordona serviciul divin a anunţat cu pompă că îl invită la amvon pe noul pastor. Oamenii au început să aplaude entuziaști, însă, după doar câteva secunde, toată sala s-a cufundat în liniște, fiindcă spre amvon se îndrepta nimeni altul decât omul străzii.
Tăcerea care s-a așternut a devenit apăsătoare ca o sentinţă atunci când, ajuns la microfon, Steepek s-a adresat audienţei citând un pasaj biblic din Evanghelia după Matei:
Când Fiul Omului va veni în slava Sa, împreună cu toţi îngerii, atunci El Se va aşeza pe tronul slavei Sale şi toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum desparte păstorul oile de capre şi va pune oile să stea la dreapta Lui, iar caprele, la stânga. Apoi Împăratul le va zice celor din dreapta Lui: – Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu; moşteniţi Împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii! Căci Mi-a fost foame şi Mi-aţi dat să mănânc, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau, am fost străin şi M-aţi primit între voi, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi M-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit pe la Mine. Atunci cei drepţi Îl vor întreba: – Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit între noi, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi am venit pe la Tine?! Iar Împăratul le va răspunde: – Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aşa unora dintre cei mai neînsemnaţi dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut! (Matei 25: 31-40)
Pastorul și-a continuat predica povestind bisericii cum a fost tratat în acea dimineaţă. Oamenii au lăsat capetele în jos de rușine, iar unii au început chiar să plângă.
Poveștile în care vrem să credem
Mulţi au rezonat cu această întâmplare și au împărtășit-o cu prietenii lor. Sursa articolului, bloggerul „P-Dub“, spunea pe blogul lui că unii au fost atât de mișcaţi de poveste, încât i-au scris mărturisindu-i că i-a făcut să se simtă răzbunaţi sau, din contră, vinovaţi.
Doar o minoritate dintre cei care au reacţionat la poveste au mers însă mai departe, verificând dacă povestea este reală sau nu. Și au descoperit că nu este. Scenariul este fictiv, pastorul la fel, iar în fotografia atașată iniţial poveștii apare, de fapt, un om al străzii din Marea Britanie (ulterior au apărut și fotografii ale altor indivizi). „P-Dub“ nu lăsase niciun indiciu pe site care să semnaleze că povestea nu este adevărată. Și nici nu avea dreptul să republice imaginea bărbatului fără adăpost. Toate acestea avea să le mărturisească într-o postare ulterioară, după ce întâmplarea fusese deja accesată, potrivit relatării lui, de peste 8 milioane de ori și după ce intrase în atenţia presei internaţionale cu ajutorul unor publicaţii precum The Examiner și Huffington Post. Jurnaliștii care au investigat veridicitatea poveștii au descoperit nu doar că aceasta nu este reală, ci că nu este nici măcar originală. Autorul Charles Monroe Sheldon a scris o istorie foarte similară în cartea sa intitulată Pe urmele Lui: Ce ar face Iisus?, în 1897. Un experiment efectuat la prestigioasa universitate Princeton, în 1970, a replicat, de asemenea, povestea. Iar reverendul metodist Willie Lyle, din Clarksville, Tennessee (SUA), a încercat chiar vara trecută o experienţă similară, trăind patru zile ca om al străzii și prezentându-se ca atare în prima lui zi de predicare la o biserică nouă. Însă, în contrast cu scenariul poveștii lui Steepek, Lyle a obţinut un răspuns bun: din cei 200 de membri care participau la serviciul divin, 20 s-au oferit să îi dea ceva de mâncare, bani ori alte lucruri.
Constatarea că pastorul Steepek nu era de găsit niciunde, deși se presupunea că păstorește o megabiserică de 10.000 de membri, ar fi trebuit să fie un indiciu puternic al faptului că povestea nu este reală. În schimb, faptul că mulţi oameni au luat drept adevărată întâmplarea aceasta este o exemplificare foarte bună a efectelor unei erori de gândire pe care psihologii au catalogat-o drept „distorsiune de confirmare“. Oamenii se înconjoară de informaţii care se potrivesc cu părerile sau convingerile lor. De obicei, ne plac persoanele care gândesc la fel ca noi (dacă suntem de acord cu părerile, convingerile cuiva, atunci este foarte probabil să devenim prieteni). Acest lucru înseamnă că, în mod inconștient, ignorăm sau evităm ceea ce nu se potrivește cu propriile păreri. Distorsionăm realitatea pentru a obţine o confirmare atunci când, în mod proactiv, căutăm informaţii care să ne valideze convingerile pe care le avem deja. Un studiu din anul 2009, de la Universitatea de stat din Ohio, a arătat că, atunci când citim un eseu, spre exemplu, care merge pe aceeași linie de gândire cu a noastră, vom petrece cu 36% mai mult timp parcurgându-l decât dacă acesta ar conţine idei, concepte care ar veni în contradicţie cu părerile noastre.
Fabula moralizatoare și morala din viaţa reală
Adevărată sau falsă, istoria lui Steepek impune căutarea mizei, a intrigii care a făcut povestea atât de populară și, implicit, a lecţiilor care se desprind din ea. Dar această căutare trebuie făcută cu atenţie pentru că, deși ar fi ușor să îi condamnăm pe credincioșii care l-au ignorat pe bărbat, faptul că fiecare dintre noi trece adesea cu indiferenţă pe lângă cerșetorii de pe stradă ne solicită ceva mai multă precauţie în formularea unei concluzii. Pe de altă parte, se ridică o altă întrebare importantă: Cât de departe ar trebui să mergem în a-i ajuta pe oamenii străzii? Vechea dilemă legată de binefacerea creștină și cerșetorie a avut întotdeauna de-a face cu înţelegerea faptului că nu orice tip de sprijin ajută, ba uneori cel care oferă ajutor poate, prin gestul lui, să se expună unui pericol real sau să pună umărul neintenţionat la proliferarea unei reţele infracţionale.
Limitele generozităţii
Există o strânsă legătură între motivul entuziasmului cu care a fost răspândită povestea lui Steepek și motivul pentru care întindem mâna unui cerșetor în viaţa reală. Ambele pot avea la bază aceeași emoţie. Dacă suntem sinceri, recunoaștem că a oferi bani cerșetorilor de pe stradă este concretizarea unui amestec de milă și de nevoie de a simţi că am alinat o durere fără să ne fi costat emoţional prea mult (nu avem timp să ne atașăm de un cerșetor, dar suma pe care i-o oferim ne poate cumpăra simţământul unei conștiinţe mai ușoare).
Totuși, dacă facem efortul de a trece dincolo de impulsul emoţional, concluzia brutală pentru o conștiinţă care s-ar fi vrut împăcată prin distribuirea unui link sau printr-o pomană de 5 lei este că a da bani la cerșetori nu ţine loc de „asistenţă socială“. Nimic nu garantează că cerșetorul pe care l-am ajutat azi va mai fi ajutat și mâine. Și chiar dacă s-ar întâmpla asta, nu ar fi neapărat bine. Un om ajutat constant într-un aspect în care s-ar putea descurca singur (cu un anume efort) devine, în timp, dependent de cel care îl ajută. Cerșetorul se atrofiază social, devine incapabil să stea pe propriile picioare: o povară.
Ba, uneori, poate fi încurajat chiar să profite. Iar perimetrul unei biserici este unul dintre locurile favorite ale cerșetorilor experimentaţi, fiindcă ei știu că într-un astfel de loc oamenii sunt sensibilizaţi (sau presaţi) de contextul religios și sunt mai dispuși să ofere. Tocmai de aceea, o reţea de cerșetori romi, descoperită de reporterii BBC la Londra, își trimitea copiii la cerșit pe lângă moschei. Iar credincioșii care „îi ajutau“ nici nu bănuiau că, în România, părinţii copiilor puși la cerșit deţineau vile și mașini de lux, despre care poliţia bănuiește că au fost câștigate din banii cerşiţi pe străzile vest-europene.
Așezând piesele la locul lor în acest puzzle uriaș, devine evident că, dacă ne-ar păsa cu adevărat de oamenii cărora le dam bani pe stradă, dacă am vrea să facem cu adevărat un bine, ne-ar bucura mai mult să îi ştim implicaţi într-o activitate utilă, care le aduce un venit constant, decât să îi ajutăm să se obişnuiască cu o viaţă de umilinţă permanentă. O astfel de atitudine este mai creștină decât a șterge o lacrimă cu o bancnotă, oricâte zerouri ar avea pe ea. Și dacă ni se pare înfricoșător nivelul de implicare și efort pe care l-ar cere o asemenea abordare, atunci trebuie să ne amintim, vorbind de biserici și creștini, că, în esenţă, aceasta a fost metoda prin care Iisus Christos îi aborda pe oamenii în nevoie.
Iisus și nevoiașii
Biblia nu relatează niciun episod în care Christos să fi oferit bani unui cerșetor. Însă Îl prezintă răspunzând unor lipsuri mai profunde ale oamenilor nevoiași, oferindu-le vindecarea fizică sau sufletească (iertarea păcatelor). Un astfel de răspuns îl emancipa pe cel care primea ajutorul. Nu îi rezolva toate problemele, însă era un imbold atât de puternic pentru schimbare, încât unora dintre cei pe care i-a ajutat Iisus a trebuit să le spună să păstreze o discreţie totală, pentru ca entuziasmul lor să nu îi pericliteze misiunea. Mai mult, mila pe care o manifesta Iisus faţă de nevoiași nu era una care să capituleze în faţa tragismului condiţiei umane, ci una care încuraja demnitatea omului sărac și nevoia lui de autonomie. Această atitudine transpare implicit în momentul în care Iisus apreciază în faţa ucenicilor gestul unei văduve sărace de a dona ultimii ei doi bănuţi la templu. Iisus nu îi deplânge situaţia economică, ci o laudă pentru reverenţa ei profundă, pentru credinţa pe care o manifestă în ciuda circumstanţelor ei.
Chuna Devi Pangeni a crescut crezând că nu valorează doi bani. Fiind analfabetă, nici măcar nu ar fi putut scrie undeva „doi bani“. La 47 de ani, viaţa și stima ei de sine s-au transformat radical, după ce a învăţat să citească. Povestea ei este reprezentativă pentru puterea educaţiei de a-i emancipa pe cei săraci. „Familia mea nu m-a trimis la școală pentru că eram fată. Asta m-a făcut să mă simt lipsită de orice valoare“, povestea Chuna, într-un mic documentar realizat de organizaţia neguvernamentală READ Global. „M-am măritat la 16 ani. Toată lumea credea că fetele n-au nevoie de educaţie, așa că nu am avut șansa să merg la școală. Am crescut fără să știu să scriu sau să citesc, păscând caprele și vacile noastre“, spunea ea. Mărturisirea femeii de 47 de ani din Nepal continuă cu un episod dramatic: „Când mama s-a îmbolnăvit [de cancer], am dus-o la doctor. Acolo mi-au spus că trebuie să ajungem la camera 105 ca să fie consultată de medic. Dar nu am știut cum să recunosc camera cu numărul 105. Nu l-am găsit pe doctor, așa că mama mea și cu mine ne-am întors acasă.“
Punctul de cotitură în experienţa Chunei a fost întâlnirea cu o organizaţie nonguvernamentală care se ocupă de educarea femeilor din medii defavorizate. Un lucru atât de simplu, pe care societatea noastră îl consideră chiar drept fundamental, educaţia, i-a schimbat complet perspectiva asupra vieţii și i-a deschis noi oportunităţi pentru viitor. Chuna are azi în jurul ei un cerc de femei pe care le învaţă să citească, ajutând astfel, la rândul ei, la emanciparea celor în nevoie.
Ce să oferi mai întâi?
E dificil de găsit un răspuns echilibrat la dilema „a da sau a nu da bani cerșetorilor“, fiindcă este genul de întrebare care cere un răspuns complex, în egală măsură emoţional și raţional. Nu putem (re)nega emoţiile pe care le simţim atunci când vedem că cineva suferă din cauza lipsurilor, însă e vital să ne păstrăm capul pe umeri ca să evităm să facem greșeli din pricina sentimentelor noastre, vulnerabile la manipulare. De greșit oricum vom greși, tocmai fiindcă nu există o recomandare stas: „dă mereu“, sau „nu cumva să dai vreodată“. Dacă se poate însă oferi un sfat general valabil, acela este că săracul nu trebuie infantilizat prin donaţie, ci, din contră, ajutat să capete independenţă.
Indiferenţa nu este, în niciun caz o soluţie. „Pe săraci întotdeauna îi veţi avea cu voi“ spune Biblia. Degeaba închidem ochii și ne prefacem că nu i-am văzut. Ei sunt acolo. Însă preţuiţi, îndrumaţi și sprijiniţi, pot să nu mai fie aceiași, sau să nu fie tot mai mulţi. E adevărat că această abordare duce lucrurile la un cu totul alt nivel de efort și implicare din partea noastră. Până la urmă, e vorba de o alegere: un „like“ sau un proiect personal care să ajute măcar un om fără posibilităţi, care să devină un model de schimbare și o speranţă?
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.
The post Cerșetor și impostor: De ce lacrimile nu se șterg cu bancnote first appeared on Semnele timpului.
Sursa
semneletimpului.ro
Post comments (0)