Credință

Cinci motive pentru care cred în Dumnezeu

todayApril 13, 2021 3

Background
share close

Primul meu motiv ţine de un fel de predestinare. M-am născut din părinţi credincioși. Credeau cu adevărat, se rugau, citeau, frecventau adunările religioase. Exemplul și învăţătura lor, obiceiurile religioase și de viaţă pe care mi le-au lăsat moștenire sunt valori incomparabile, pe care nu le-aș schimba pe nimic.

Orașul în care am crescut era vestit în podgorii, iar locuitorii erau frecvent aghesmuiţi. Proprietarul locuinţei noastre avea vie, cramă și o masă sub nuc, unde poposeau clienţii fideli, la băut și sporovăială. La intrarea în curte era o regie, de unde se aprovizionau bărbaţii care se respectau. Am ajuns astfel să cunosc din primii ani dampful specific al sclavilor alcoolului și tutunului și să mă mir cum acestea par multora mai bune decât apa curată și aerul pur. Exemplul și învăţătura din familie au fost suficiente ca să resping stilul de viaţă al lumii, împreună cu fratele și surorile mele.

M-am născut din părinţi credincioși.

În fiecare zi, cel puţin seara, dacă nu și dimineaţa, părinţii ne adunau pe toţi la o scurtă slujbă. Un cântec creștin, un text din Biblie, o rugăciune, o îmbrăţișare. Ne-au învăţat să citim înainte de a intra în clasa întâi și ne-au învăţat ceva muzică, astfel că, pe lângă școală, aveam o viaţă foarte bogată. Educaţia creștină din familie m-a ferit de efectul coroziv al învăţământului comunist.

Al doilea motiv pentru care sunt credincios este că am avut, încă din copilărie, o viaţă socială aparte. Tata era predicator și adesea slujea în diferite localităţi. Uneori îl însoţeam și îmi plăcea să-i ascult predicile, sau să-l admir cum antrena și dirija corul, pe care-l formase într-un sat.

Am avut, încă din copilărie, o viaţă socială aparte.

Mergeam cu mama la adunările religioase, unde cântam, ne rugam, ascultam predica și socializam cu credincioșii: ţărani care veneau pe jos de la distanţe mari. Luam masa împreună, ne mai întâlneam pentru un program de cântece și poezii, după care ne despărţeam. Aveam relaţii preietenești și cu vecinii: evrei, ortodocși, catolici. La școală aveam prieteni colegi, dar primeam și o doză de săpuneală în fiecare zi de luni, din partea dascălilor: încă un rezon social în favoarea credinţei.

Al treilea motiv pentru care cred este și acela că religia m-a încurajat să mă rog lui Dumnezeu. Mai întâi imitaţii formale sau rugăciuni păgâne, în care Îi ceream lui Dumnezeu anumite favoruri. Am înţeles cu timpul că, asemenea unei adevărate prietenii, interesele Celuilalt contează mai mult, că interesele mele trebuie să se subordoneze.

Când ne rugăm, „Facă-se voia Ta” vine înainte de „pâinea noastră”.

În anotimpul ateismului roșu, credinţa mi-a adus nu doar sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, ci și dovezi că El răspunde cererilor noastre. Când mezinul nostru, la trei ani, a înghiţit aproape un flacon de drajeuri medicale, făcând apoi convulsii și intrând în comă; când după toate eforturile de a-l dezintoxica, medicul nu ne dădea speranţe, la cine mai puteam apela? Nu sunt singurul care m-am rugat, dar sunt singurul care știu cum m-am rugat atunci. A doua zi dimineaţa am primit vestea că băiatul s-a trezit din comă.

La scurt timp după aceasta, alt necaz: copilul dispăruse. L-am căutat prin vecini, unde se mai ducea la alţi copii; l-am căutat pe străzi, prin localuri și magazine, la gară și în parcuri. Nimic. Toţi membrii familiei lărgite, inclusiv Iosif, un prieten care venise la noi de departe, ne-am împrăștiat pe străzi. Am căutat aproape o zi întreagă. Gândul sinistru, că fusese furat, punea stăpânire pe mine, odată cu sentimentul profund al vinovăţiei.

Alertasem miliţia – gest inutil: să-i anunţăm noi când găsim copilul. Diavolul conștiinţei îmi sugera să nu îndrăznesc să mă rog, pentru că Dumnezeu nu este dator să supravegheze copilul în locul meu. Dar am continuat să mă rog și să caut. Spre seară, sora mea m-a anunţat pe stradă că s-a găsit copilul.

Religia m-a încurajat să mă rog lui Dumnezeu.

Eroul acestei victorii era Iosif, care rămăsese să ne ajute. Obosit de șapte ore de căutare, s-a rugat lui Dumnezeu: „Am să aștept în staţie și am să iau primul autobuz până la capăt. Dă, Doamne, să găsesc copilul acolo!” S-a urcat și a ajuns la gară, a coborât și a intrat pe peron căutând. Acolo a observat un grup de muncitori și o femeie cu doi băieţei, într-un spaţiu verde. Un copil a zis: „Mă duc la tata!”, iar celălalt: „Și eu mă duc la tata!” Unul dintre muncitori l-a întrebat: „Dar cine-i tatăl tău, măi?”

Era cu un sfert de oră înainte de plecarea unui tren. Scena a atras atenţia lui Iosif și a întrebat-o pe femeie: „Este copilul dumnevoastră?” „Nu-i al meu; l-a lăsat o doamnă și nu a mai venit!” Iosif nu ne cunoștea bine copilul, dar îi observase o particularitate a dentiţiei. Imediat l-a luat în braţe, fără să întâmpine vreun protest, și l-a adus acasă.

Al patrulea motiv pentru care cred este Biblia. În copilărie eram mulţumit cu povestirile biblice, dar nu simţeam nevoia să le citesc eu însumi. Apelul la Biblie era doar un ritual. Dar pe la 18 ani am descoperit Scriptura ca revelaţia lui Dumnezeu despre Sine și despre lume. În aceeași vară a început să mă atragă religia Bibliei și am dezvoltat repede preferinţa pentru cărţile Profeţilor și pentru Evanghelii.

În acea vacanţă, vizitând din nou casa în care crescusem, am primit un cadou rar și neașteptat de la bătrâna proprietăreasă evreică: o veche ediţie bilingvă a Bibliei ebraice și o carte de rugăciuni cu text transliterat. Cum știam deja o parte din semne, m-am apucat să descifrez textul ebraic ca Champollion.

Nu este nevoie de ebraică sau greacă pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Limba maternă este suficientă. Dar aveam o înclinaţie și o curiozitate nestăpânită pentru lingvistică. Ţinând cu emoţie în mâinile mele Cartea îngălbenită, cuvinte scrise de marii oameni ai lui Dumnezeu cu peste 2500 de ani în urmă, eram hotărât să-i dezleg tainele. Au urmat ani de studiu al Bibliei, mai întâi în română. De la un preot am cumpărat Noul Testament grecesc și un dicţionar grec-francez, așa că am început să învăţ și să verific tot ce citeam.

Am descoperit Scriptura ca revelaţia lui Dumnezeu despre Sine și despre lume.

În același timp am început să-mi verific credinţa moștenită, chiar înainte de a mă hotărî pentru botez. Aflând obiecţii din partea credincioșilor de alte religii și confesiuni, sau din partea necredincioșilor, aveam nevoie mereu să-mi verific și să-mi clarific înţelegerea.
Descoperind profeţiile Bibliei, am fost fascinat de dezlegarea lor. Am început să citesc tot mai multă istorie universală, ceea ce m-a ajutat să înţeleg relaţia cu istoria biblică și cu împlinirea profeţiilor biblice. Evoluţionismul, care era învăţat în școală și propagat peste tot ca explicaţie a vieţii și-a pierdut tot mai mult forţa de provocare, după ce am citit anumite cărţi și articole creștine clandestine, sau chiar cărţi și articole de sub tiparele statului comunist.

Biblia a devenit astfel fortăreaţa minţii și a inimii mele.

Pe aceeași cale, am rămas cu convingerea tot mai întărită, că religia pe care o moștenisem era în acord cu Scriptura și cu ultimele rosturi ale creștinismului. Provocările tot mai mari, care au intervenit în priviţa credibilităţii Bibliei, mi-au încurajat spiritul de cercetare, spre mari satisfacţii. Nu bănuiam că pasiunea aceea va deveni cândva o profesie. După două decenii de studiu autodidact, mi-am completat educaţia cu studii universitare și postuniversitare, slujind apoi teologia biblică la catedră și în publicaţii, timp de încă trei decenii.

De ce cred în Dumnezeu

Te-ar putea interesa și: De ce cred în Dumnezeu

Al cincilea motiv pentru care cred este acela că religia Bibliei îmi oferă sens și speranţa nemuririi, precum și singura explicaţie acceptabilă a existenţei lumii. Minunile Bibliei, în loc de a mă scandaliza, mă încurajează. Alternativele, cu toate ifosele lor de prestigiu social și știinţific, nu mă încântă.

Religia Bibliei îmi oferă sens și speranţa nemuririi.

Abandonarea credinţei poate duce, pentru un timp, la un fals sentiment de eliberare și la tot felul de nebunii, dar pe termen lung, necredinţa duce la plictis, la depresie sau chiar „pe culmile disperării”. Dacă m-aș mai naște odată, aș ști să fac mai bine multe lucruri cu mintea de acum, dar n-aș ști să-mi aleg credinţa mai bine.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Florin Lăiu

Rate it

Previous post

30 zile de rugăciune

Ziua 1: Mecca, Arabia Saudită – #pray30days

Populaţie musulmană: 2.040.000 DESCARCA AICI Ghidul de rugăciune în format PDF. Nu am putea să ne unim în rugăciune pentru musulmanii din oraşele lumii fără să-i luăm în considerare pe cei care locuiesc în cel mai venerat oraş din Islam, Mecca. Mohamed, care este fondatorul religiei islamice, s-a născut acolo și toţi musulmanii când se roagă îngenunchează cu faţa către Mecca. Doar musulmanilor le este permisă intrarea în oraş, deşi au fost şi câţiva non-musulmani care au reuşit să se […]

todayApril 13, 2021 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%