Sociologie

Cine a furat finalurile fericite?

todayApril 22, 2021 4

Background
share close

„Dacă îţi tai braţul, soţul tău te va primi înapoi?“ „Soţul meu mă iubește foarte mult.“ Așa că a început să taie. „Nu aveam nicio alternativă“.

Saiful Islam Nasar nu avea niciun fel de pregătire medicală când a trebuit să-i acorde primul ajutor tinerei pe care a găsit-o printre ruinele clădirii dărâmate lângă capitala Bangladeshului. Fata era pe moarte și singura cale de a o scoate de acolo era să-i amputeze braţul. La lumina lanternei, într-o căldură insuportabilă și într-un aer mustind de praf, i-a tăiat braţul. Istoria voluntarului Nasar, care a venit de la sute de kilometri special pentru a-și ajuta semenii, ar fi putut reprezenta intriga unei povești de dragoste din scenariile holywoodiene.

Chiar dacă poveștile de dragoste imaginate de scriitori sau regizori se termină de cele mai multe ori cu final fericit, totuși cele cu final nefericit ne rămân cel mai bine întipărite în memorie: Romeo și Julieta, Titanic sau Mica Sirenă (în varianta originală). În șirul lor poate să se așeze această istorie, care a început în Bangladesh, cu ecouri la nivelul întregii lumi.

O poveste ce sfidează imaginaţia

Acţiunea se desfășoară pe mai multe planuri, pe mai mult de 1.100[1], dar nu le știm pe toate, fiindcă vocile autorilor s-au stins. Dar dragostea și disperarea rămân în lucrurile pe care le-au lăsat în urmă, în pozele făcute la faţa locului, în hainele pline de praf și sânge, în declaraţiile martorilor. „Am văzut cine erau în ultimele lor momente, încercând să se salveze unul pe altul, încercând să își salveze vieţile nepreţuite“, a declarat autorul fotografiei care a mișcat o lume întreagă.

Dragostea și disperarea rămân în lucrurile pe care le-au lăsat în urmă.

Fotografia cuplului încleștat într-o ultimă îmbrăţișare este atât de puternică, încât ea singură poate expune, mai mult decât se poate explica în cuvinte, dimensiunea reală a tragediei de pe 24 aprilie 2013, când o clădire de opt etaje ce adăpostea mai multe fabrici de textile s-a prăbușit în Dhaka, capitala Bangladeshului.

Fotografia te face să realizezi că, de fapt, fiecare dintre cele pes te 1.100 de persoane care și-au dat viaţa în acea zi a încheiat o poveste de dragoste de care nu vom ști niciodată, ai cărei protagoniști – părinţi, soţi, fii și fiice – își plâng suferinţa în anonimat. Fiecare dintre aceste persoane justifică apelurile jurnalistice din toată lumea potrivit cărora cei vinovaţi trebuie să fie trași la răspundere pentru ca o astfel de tragedie să nu se mai repete.

Doar un joc de numere

Adevărata problemă din spatele a ceea ce autorităţile locale consideră că a fost un accident care s-ar fi putut întâmpla oriunde în lume reiese din vorbele fotografului Taslima Akhter: „Am făcut fotografii deoarece (n.r. muncitorii) munceau de dimineaţa până noaptea pentru foarte puţini bani, iar vieţile lor erau considerate atât de ieftine, nu valorau nimic.“

Akhter a reușit să scoată la lumină faţa odioasă a sclavagismului modern. „De fiecare dată când privesc această fotografie mă simt stânjenit. Este ca și cum mi-ar spune «nu suntem un număr – nu doar mână de lucru ieftină și vieţi ieftine.

Suntem fiinţe umane ca voi. Viaţa noastră este preţioasă ca a voastră, iar visurile noastre sunt și ele preţioase»“, concluziona Akhter.

În realitate, pentru angajatori, vieţile lucrătorilor chiar erau ieftine, de doar 38 de dolari pe lună. Mâna de lucru ieftină a plasat ţara pe locul al doilea din lume la exporturi textile, după China, și a făcut din industria textilă (în valoare de 19 miliarde de dolari pe an) principala sursă de venit a ţării. Fabricile de textile din Bangladesh produc ceea ce autoarea Elizabeth Cline numește „fast fashion“, adică cele mai ieftine produse pe care marile lanţuri de magazine precum H&M, Zara, Esprit, Lee, Wrangler, Nike, J.C. Penney și Wal-Mart le vând pe bandă rulantă, pentru că sunt bunuri de calitate inferioară, care se consumă repede.

Autoarea cărţii Overdressed: The Shockingly High Cost of Cheap Fashion a călătorit în China și Bangladesh pentru a scrie despre industria textilă din aceste locuri. Ea spune că, „pe măsură ce în China preţul mâinii de lucru crește, companiile, care vor să își păstreze nivelul de cheltuieli, forţează Bangladeshul să facă ce făcea China“6. Dar Bangladeshul nu face faţă, din cauză că nici nu are aparatura modernă din China, necesară pentru modelele de haine mai complicate, și are de zece ori mai puţine ateliere. Cu toate acestea, încearcă să acopere cererea din ce în ce mai mare, la preţuri cât mai mici, iar rezultatele se numără în vieţile omenești pierdute.

Cât de mare este cererea? Aproximativ 98% din hainele care se vând în SUA sunt produse extern, iar dintre hainele produse în Bangladesh, 60% se vând în magazinele din Europa. Un simplu calcul matematic arată cum s-a ajuns în această situaţie. Dacă în Bangladesh costul de producţie al unei geci de blug este de 3,72 dolari (incluzând și materialul, și mâna de lucru), în SUA costul de producţie se ridică la 13,22 de dolari. Cea mai mare diferenţă dintre ele o face mâna de lucru, în valoare de 0,22 dolari în Bangladesh și de 7,47 dolari în SUA.[2]

Hoţii celor 1.100 de finaluri fericite

Pentru satisfacerea cererii, autorităţile locale au pus pe picioare o industrie textilă complet nesigură, în care accidente de genul acesta sunt regula, nu excepţia. Firul evenimentelor care a dus la tragedia din 24 aprilie expune acest adevăr în toată gravitatea lui.

Sohel Rana, un interlop local, a construit clădirea de patru etaje Rana Plaza pe sol mlăștinos, fără autorizaţie de construcţie. În două etape ulterioare a adăugat încă patru etaje, tot fără aprobare din partea autorităţilor. Deja pe 23 aprilie 2013, 3.000 de oameni munceau în cinci fabrici de textile, fiecare aparţinând altui proprietar, angajat de marile companii străine. În acea zi, muncitorii au observat crăpături în pereţi și au alertat autorităţile. Crăpăturile era atât de adânci încât subiectul a fost difuzat și la televiziune. Autorităţile, împreună cu Rana, au apărut la faţa locului și au decretat că nu există niciun risc și că fabricile pot rămâne deschise. Muncitorii au fost avertizaţi că, dacă nu vin a doua zi la muncă, vor fi concediaţi. A doua zi, clădirea s-a prăbușit peste cei 3.000 de oameni care erau înăuntru. Deși aproape 2.000 de oameni au fost salvaţi, celelalte suflete au pierit.

Vina se poate „arunca“ în toate părţile, de la societatea consumeristă care alimentează cererea companiilor de haine, la industria modei care schimbă tendinţele mai ceva ca pe ciorapi, la baronii locali care vor să se îmbogăţească din munca grea a altora și la un sistem politic nepăsător faţă de politicile sociale. Cert este că peste 1.100 de oameni au murit pentru că s-au întâmplat următoarele lucruri:

  1. S-a permis funcţionarea unei clădiri ilegale și nesigure.

  2. Companiile de haine au fost de acord să folosească fabricile din ea.

  3. Proprietarii celor 5 fabrici au ignorat avertismentele din 23 aprilie.

  4. Reprezentanţii companiilor angajatoare din Bangladesh au ignorat avertismentele din 23 aprilie și nu au ordonat suspendarea lucrului.

  5. Muncitorii au fost forţaţi să se întoarcă la muncă.

  6. Autorităţile locale au spus că locul este sigur, în ciuda faptului că doar în ultimele cinci luni avuseseră loc două catastrofe similare.

Dacă doar unul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat, cei peste 1.100 de oameni puteau fi astăzi în viaţă. Așadar, în ciuda complexităţii situaţiei, nu ar fi fost nevoie decât de bunăvoinţă și bun-simţ pentru ca acest cerc vicios să se scurtcircuiteze undeva pe traseu.

Asumarea vinei, bat-o vina!

Din felul în care au reacţionat părţile implicate în tragedie, se poate spune fără rezerve că doar presiunea din partea presei internaţionale și hainele pătate de sânge, cu numele brandurilor pe ele, au scos la iveală vinovaţii.

Dacă atunci când se scotea al 500-lea corp neînsufleţit de sub dărâmături, ministrul de finanţe al ţării declara că „accidentul nu este deloc serios“[3] și că nu va afecta industria textilă a ţării, cam pe când numărul morţilor a atins 900, autorităţile locale au ajuns la o înţelegere cu Organizaţia Naţiunilor Unite pentru implementarea unor măsuri care să reformeze câmpul muncii și să prevină astfel de tragedii. Unele măsuri includ recrutarea a 200 de inspectori de construcţii în următoarele șase luni, o reevaluare a tuturor producătorilor de textile și refacerea fabricilor cu probleme.[4]

Presiunile au venit și din partea Uniunii Europene care a cerut Bangladeshului să adere la standardele Organizaţiei Internaţionale a Muncii, după ce au izbucnit două incendii la niște fabrici de textile, care au provocat moartea a 112 muncitori. În prezent, Bangladeshul se bucură de scutiri de taxe vamale la toate exporturile pe pieţele europene graţie programului Sistemul Generalizat de Preferinţe, prin care 48 dintre cele mai sărace ţări din lume pot face exporturi nelimitate la orice, în afară de arme, fără să plătească nimic.

În lumina celor întâmplate, Uniunea Europeană a luat în considerare tăierea accesului preferenţial la pieţele de textile din ţările europene.

Dar pentru ca UE să ia o astfel de măsură împotriva Bangladeshului, ar trebui ca toate statele membre să fie de acord și ar putea dura mai mult de un an pentru ca măsura să fie implementată și să devină o reală presiune pentru reformă în Bangladesh.

Tot pe lista măsurilor luate de autorităţile locale se numără și arestarea atât a proprietarului clădirii, Sohel Rana, prins la graniţa cu India, cât și a patru dintre cei cinci proprietari ai fabricilor din clădire. Al cincilea proprietar, spaniolul David Moyer, este căutat încă de poliţie.

În ceea ce privește companiile de haine care lucrau cu acele fabrici, gigantul britanic Primark și cel canadian Loblaw au promis să ofere compensaţii familiilor ai căror membri au murit în accident. O întâlnire de urgenţă a comercianţilor canadieni Loblaw, Sears Canada Inc și Wal-Mart Canada a avut loc pentru a discuta situaţia și posibilitatea de a se retrage definitiv din Bangladesh, o mișcare pe care compania Walt Disney a făcut-o încă din martie.

Un model de „așa nu“ l-a constituit reacţia gigantului italian Benetton, care iniţial a negat orice legătură cu fabrica respectivă. Abia atunci când au apărut în presă fotografii cu haine care aveau eticheta Benetton, directorul companiei a declarat că „vor fi făcute disponibile fonduri pentru familiile victimelor, dar fiecare membru al industriei noastre are obligaţia morală de a interveni în susţinerea lor“.[5]

Tu câţi sclavi personali ai?

Sclavia modernă nu este un lucru cu care să avem contact direct. Este o lume ascunsă, de care devenim conștienţi atunci când se întâmplă tragedii și aflăm câţi oameni mor din cauza condiţiilor mizere în care sunt obligaţi să muncească pentru a produce bunuri de care ne bucurăm noi. „La ce concluzie am ajuns?“, se întreba Papa Francisc. „La concluzia că nu suntem conștienţi de demnitatea umană, de această demnitate a muncii.“[6] Și este adevărat. Trăim într-un secol „avansat“, în care viaţa unui om, demnitatea lui au ajuns să valoreze câţiva dolari. Prin comparaţie cu suma de 40.000 de dolari, preţul mediu al unui sclav în 1809 echivalat la moneda curentă[7], nu putem decât să ajungem la aceeași concluzie: nu preţuim demnitatea umană.

Copilărie furată. Fenomenul exploatării prin muncă ar putea crește din cauza pandemiei

Citește și: Copilărie furată. Fenomenul exploatării prin muncă ar putea crește din cauza pandemiei

„Câţi fraţi și câte surori mai sunt în această situaţie, în lume, din cauza politicilor economice, sociale sau politice?“, se mai întreba papa. Estimările ajung la un total cuprins între 10 și 30 de milioane. Numărul variază din mai multe motive. Primul dintre acestea este că nu există o definiţie comună în toate ţările cu privire la ce înseamnă și ce presupune „sclavia modernă“. Iar al doilea motiv constă în dificultatea numărării unei populaţii ascunse, care face eforturi mari să și rămână ascunsă.

Trăim într-un secol „avansat“, în care viaţa unui om, demnitatea lui au ajuns să valoreze câţiva dolari.

Conform organizaţiei americane non-profit Slavery Footprint, numărul sclavilor este atât de mare, încât fiecare persoană poate fi implicată indirect în susţinerea nebănuită a sclaviei. Site-ul slaveryfootprint.org oferă posibilitatea de a calcula „amprenta de sclavi“, adică numărul aproximativ de oameni care lucrează în condiţii inumane pentru a produce lucrurile pe care alţii le deţin, de la mâncare, case, mașini, electronice și până la haine, bijuterii, cosmetice și medicamente. După introducerea tuturor detaliilor despre toate proprietăţile deţinute, dar și despre vârstă, sex, număr de copii, dietă etc., programul afișează numărul de sclavi cu tot cu locaţia probabilă a lor.

Ce putem face pentru a ne scădea „amprenta de sclavi“? Cumpărarea celor mai ieftine produse nu este un răspuns. Produsele ieftine trebuie înlocuite mai repede, iar asta crește cererea. Răspunsul este să învăţăm cum să cumpărăm, nu de unde să cumpărăm. Trebuie să ne obișnuim să cumpărăm din necesitate, nu din plăcere, să planificăm momentul în care mergem la cumpărături și să avem întotdeauna un buget fix, alocat pentru anumite produse, fie ele și haine sau cosmetice.

Dar cel mai important este ca, indiferent de ce cumpărăm și chiar și atunci când cumpărăm doar din plăcerea de a cheltui bani, să luăm numai lucrurile care ne plac cu adevărat, lucruri cu care să putem intra într-o relaţie de afinitate, pe care să le folosim și pe care să ne fie greu să le aruncăm sau să le înlocuim. Ca simpli consumatori, neimplicaţi direct în această problemă, shoppingul responsabil este cel mai mic lucru pe care îl putem face pentru a reduce măcar cu o persoană amprenta de sclavi.

„Conform statisticilor referitoare la numărul de victime confirmate la momentul scrierii acestui articol.”

„„Bangladesh vs. the U.S.: How much does it cost to make a denim shirt?“, http://edition.cnn.com, 3 mai 2013”.
„„Bangladesh tragedy fallout not «really serious», says finance minister“, http://thestar.com, 3 mai 2013”.
„Charles Riley, „Bangladesh vows reform amid allegations of «modern slavery»“, http://money.cnn.com, 6 mai 2013”.
„Kim Bashin, „Benetton On Bangladesh Tragedy: No One In The Industry Should Feel Above It“, http://huffingtonpost.com, 4 mai 2013.”
„Brian Dijkema, „Neither Too Simple Nor Too Complex: The Bangladesh Tragedy“, http://cardus.ca, 3 mai 2013”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Eliza Vlădescu

Rate it

Previous post

30 zile de rugăciune

Ziua 9: Multan, Pakistan – #pray30days

Populaţie musulmană: 2.000.000 Suriya trăieşte în Multan, al şaptelea cel mai mare oraş din Pakistan. Majoritatea celor 2 milioane de locuitori ai oraşului sunt musulmani. Oraşul este situat în provincia Punjab, cunoscută ca şi „ţinutul celor 5 râuri”, însă Multanul este mai degrabă cunoscut pentru praf, căldura înăbușitoare, cerşetori şi multele morminte ale unor sfinţi sufi. În fiecare zi mulţimi mari de oameni merg în pelerinaj la Rukn-i-Alam, cel mai […]

todayApril 21, 2021 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%