Criza vârstei de mijloc m-a lovit foarte devreme – abia împlinisem 26 de ani când m-am trezit absorbit de un vârtej de întrebări: Cine sunt? Care este scopul pentru care trăiesc? Ce am realizat până acum? Mă complac oare în mediocritate? Am devenit o persoană bună sau una egoistă? Aceste întrebări au găsit un mijloc de a se recicla, așa că m-am trezit urzicat de ele la 31 și la 33 de ani și, din nou, după ce am împlinit 40 de ani. Recent, am cedat impulsului de a cumpăra câteva motociclete și mi-am făcut planuri să călătoresc în străinătate, așa că întrebările existenţiale au devenit mai puţin abrazive. Deocamdată.
Chiar dacă Biblia ar putea să nu ofere îndrumări precise legate de carieră, de opţiuni financiare sau de relaţii, ea oferă o bază pe care milioane de oameni au descoperit că merită să-și clădească viaţa. Vom examina cinci învăţături biblice despre identitatea și destinul omului, identificând implicaţiile practice pentru viaţa de zi cu zi.
1. Creaţi după chipul lui Dumnezeu
Biblia începe cu istorisirea modului în care Dumnezeu a creat lumea noastră prin cuvânt. Geneza, cartea începuturilor, ne vorbește despre planul lui Dumnezeu de a aduce la existenţă omul, pentru ca el să fie încununarea lucrurilor create pe planeta noastră: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27).
Există, așadar, două teorii între care trebuie să alegem atunci când ne gândim la originea fiinţei umane. Omul provine dintr-o specie de primate, este el o „maimuţă goală”, așa cum sugera zoologul Desmond Morris în cartea cu același nume? Sau fiecare om poartă în el amprenta Creatorului său?
„Considerăm aceste adevăruri de la sine înţelese, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără Viaţa, Libertatea și căutarea Fericirii”, afirmă Declaraţia de Independenţă a SUA din 1776. „Creaţi”, „egali” – acestea nu sunt concepte care nu se potrivesc cu teoria „supravieţuirii celui mai puternic”. De fapt, dacă noi credem că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, această convingere are multe implicaţii practice – ea recunoaște înţelepciunea bătrânilor, dar și potenţialul tinerilor; competenţa bărbaţilor, cât și a femeilor; valoarea celor care suferă de boli și dizabilităţi, precum și a copiilor nenăscuţi, chiar dacă ei nu au nicio contribuţie la viaţa economică sau culturală.
Acceptarea faptului că fiecare fiinţă umană poartă chipul Tatălui ei ne va determina să-i respectăm și să-i preţuim pe ceilalţi (și să ne raportăm în același mod la noi înșine) în orice context – în familie, la locul de muncă, la supermarket, pe terenul de sport sau la secţiile de votare.
2. O fiinţă umană completă
Minte, trup, suflet. Care sunt componentele fiinţei umane și cum se îmbină ele? Dacă ești budist sau hindus, vei susţine ideea că există o esenţă spirituală a sinelui care se transferă de la un corp fizic la altul, într-un ciclu perpetuu al reîncarnării. Ciclul nașterilor și morţilor se oprește, în final, atunci când sufletul devine desăvârșit și se reunește pentru totdeauna cu sufletul universal.
Implicaţia acestui crez, precum și a doctrinei sufletului nemuritor, adoptate de mulţi creștini, este aceea că trupul nostru ne distrage de la adevărata noastră misiune, care constă în îngrijirea sufletului. În formele sale extreme, această credinţă poate duce la ignorarea nevoilor corpului sau la pedepsirea acestuia, pentru a obţine beneficii de ordin spiritual.
Planul perfect al lui Dumnezeu a fost ca oamenii să fie fiinţe fizice într-o lume fizică, bucurându-se de plăceri fizice.
Biblia ne învaţă însă ceva cu totul diferit: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Formula pe care o regăsim aici este simplă: ţărână + suflare de viaţă = suflet viu. Relatarea din Geneza ne prezintă imaginea unei fiinţe umane în integralitatea ei, și nu pe cea a unui suflet nemuritor captiv în carcasa inutilă a unui trup.
Cartea Geneza ne amintește că planul perfect al lui Dumnezeu a fost ca oamenii să fie fiinţe fizice într-o lume fizică, bucurându-se de plăceri fizice – hrana și procreerea sunt amintite aici în mod special. Corpul nostru este un dar de la Dumnezeu, iar intenţia Lui a fost ca noi să ne bucurăm și să avem grijă de acest corp.
Descoperirile pe care le face în mod continuu știinţa confirmă faptul că modul de funcţionare și designul corpului nostru reprezintă un adevărat miracol, iar pentru mulţi credincioși acesta este un motiv de recunoștinţă și de închinare înaintea Celui care ne-a creat. Complexitatea corpului nostru naște, de asemenea, dorinţa de autodisciplinare, nu ca o formă de a ne pedepsi, ci pentru a ne menţine și dezvolta sănătatea, frumuseţea, puterea și abilităţile. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”, scria apostolul Pavel (1 Corinteni 10:31).
3. Întunericul din interior
La începutul anilor ′90, Sigmund Freud, pionierul psihanalizei, a împărţit psihicul uman în trei elemente: Sinele, Egoul (Eul) şi Superegoul (Supraeul). Și-a modificat teoria de mai multe ori, în încercarea de a explica lupta care are loc în mintea noastră. Nu este singurul, de altfel, care a încercat să descifreze acest subiect dificil, al capacităţii umane de a face răul.
Este nevoie de onestitate brutală pentru a admite că avem o înclinaţie spre egoism care merge până la autodistrugere, ca să nu mai vorbim de durerea pe care o provocăm altora.
„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” se lamenta profetul Ieremia. S-ar putea să credem că această tendinţă spre rău contrazice ideea că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar, în realitate, ea este o piesă importantă din puzzle. Capitolul al treilea al cărţii Geneza descrie modul în care răul a intrat în lumea noastră – primul bărbat și prima femeie au ales îndoiala și neascultarea, în loc să se încreadă în Creatorul lor. Ţesutul moral al lumii noastre a cunoscut atunci o schimbare fundamentală; fiecare dintre noi am moștenit de la primii noștri părinţi ceea ce teologii numesc „natură păcătoasă” – o pervertire a caracterului nostru, o înclinaţie spre egoism și distrugere.
Chipul lui Dumnezeu nu a fost șters din noi, dar a fost distorsionat. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea”, se plânge David, regele din epoca de aur a lui Israel (Psalmul 51:5). Care era motivul vinovăţiei ce îl măcina? În ciuda vitejiei și smereniei sale, precum și a legăturii lui cu Dumnezeu, a abuzat de autoritatea sa pentru a comite adulter cu o femeie căsătorită și, în final, a recurs la crimă pentru a-și acoperi fapta (2 Samuel 11 – 12).
4. O inimă nouă
Câteva secole mai târziu, apostolul Pavel pare să înţeleagă disperarea regelui David. „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”, mărturisește el. „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:21,24).
Dar Pavel continuă cu o notă bruscă de triumf – sau poate este doar o ușurare? – „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (versetul 25). Pavel le amintește aici cititorilor săi de o promisiune care străbate Vechiul Testament ca un fir stacojiu care brăzdează suprafaţa unei tapiserii.
„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne”, a promis Dumnezeu printr-unul dintre profeţii Săi (Ezechiel 36:26).
Odată ce cititorul se întoarce la Noul Testament, tiparul devine mai clar. Însuși Iisus a explicat că este vital să fim „născuţi din nou” și a spus că acest lucru devine posibil atunci când Îl acceptăm și ne deschidem către reînnoirea realizată de Duhului Sfânt (Ioan 3). Putem vedea această transformare în cartea Faptele apostolilor, atunci când primii creștini Îl propovăduiesc cu îndrăzneală pe Hristos cel înviat, vorbesc dintr-odată în alte limbi și vindecă bolnavi. Este foarte limpede că nu fac toate aceste lucruri prin abilităţile lor, ci datorită puterii lui Dumnezeu.
Poate că ne întrebăm dacă Dumnezeu mai face astfel de lucrări remarcabile și în prezent. Răspunsul evident este că nu o mai face la fel de frecvent. Totuși există ceva supranatural, neobișnuit, în transformarea creștinilor consacraţi Lui, născuţi din nou, care depășesc dependenţa, mândria sau amărăciunea. Inimi se vindecă și vieţi sunt restaurate. Este un privilegiu de care ne putem bucura fiecare dintre noi.
5. Un corp nou
Știu cine sunt. Cineva care așteaptă cu nerăbdare ziua venirii lui Iisus, în care voi primi un corp nou, asupra căruia moartea nu va mai avea nicio putere. S-ar putea să dorm pentru o vreme în mormânt, dar povestea mea nu se va sfârși așa.
Apostolul Pavel sădește în inima cititorilor săi speranţa, vorbindu-le despre învierea morţilor la a doua venire a lui Iisus: „Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:42–43,54).
Iar după ce moartea va fi fost învinsă, ne vom putea bucura de o viaţă nouă, care are un început, dar care nu va avea niciodată sfârșit.
O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
Post comments (0)