Creștini

Comoara ascunsă la vedereComoara ascunsă la vedere

todayMarch 18, 2021 2

Background
share close

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găsește, o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără ţarina aceea. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, și-l cumpără. (Matei 13:44-46)

Comorile, perlele sau pietrele preţioase nu au făcut parte din lumea copilăriei mele. Părinţii nu au fost oameni bogaţi, mama nu purta podoabe și nici nu trecuse prea mult timp de când a deţine aur sau valori importante fusese motiv pentru deportare și închisoare. Nici nu ne trecea prin minte să cheltuim bani pe pietre scumpe. Dar în orășelul meu era o mină de sare, în care intram din când în când, mai ales cu vizitatori, cărora le serveam ca ghid de ocazie. Și am descoperit că în grămezile de sfărâmături de rocă salină se puteau găsi cristale de sare – translucide, cu forme mai mult sau mai puţin regulate. Am început să le colectez, să le curăţ de depunerile mate, să le aduc la forme cât mai aproape de cele geometrice. Imaginaţia mea fusese trezită. Ideea că putusem descoperi valori necunoscute, că adusesem din obscuritate la lumina zilei ceva frumos, ceva ce stătuse multă vreme ascuns în spatele curţii mele, mă entuziasma. Îmi plăcea să le arăt prietenilor și mă bucuram de uimirea lor.

În același timp, am început să văd că nu tot ce mă cucerise pe mine era apreciat și de ceilalţi. Părinţii mei mă trimiteau să iau lecţii de vioară și de germană. Și, cu toate că nu erau și alţii care să înveţe germana, băieţii din clasa mea nu erau deloc impresionaţi. În schimb, mă taxau fără milă pentru nepriceperea mea la fotbal. Și mai era un plan de diferenţiere. Familia mea cultiva credinţa în Dumnezeu, ceea ce ne punea într-un conflict deschis cu ideologia politică a timpului. În plus, expresiile concrete ale credinţei nu coincideau cu cele ale majorităţii creștinilor. Am simţit tensiunea aceasta destul de devreme.

Era greu să explic de ce făceam unele din aceste lucruri neobișnuite. Dar era ceva ce mă ajuta să merg împotriva curentului, să suport neînţelegerea și ostilitatea. Îmi plăcea ceea ce Iisus numise „o comoară ascunsă“ și eram dispus să vând „tot“.

În afara familiei și a cercului mic din comunitatea noastră religioasă, nu mă așteptam la vreun sprijin. Dar, din când în când, îmi dădeam seama că mai sunt și alţii care au intuiţia existenţei unui tezaur ascuns. M-a impresionat când am citit versul unui poet creștin: „Plin pământul e de Tine/Cioplituri de pietre fine“. Era o perspectivă corectivă, în etapa în care trebuia să învăţ pentru teze și examene ideile și argumentele evoluţioniste. Era și mai uimitor când, în manualele și cărţile vremii, verificate cu migală și epurate în mod repetat de orice ar fi putut confirma creștinismul, găseam minuscule semne de credinţă implicită. A fost o revelaţie când am dat peste două versuri din Belșug, de Arghezi: „Căci Dumnezeu, pășind apropiat/Îi vezi umbra lăsată între boi“. Oare știu și alţii de comoara ascunsă, mă întrebam în acel timp. Gândul, speranţa aceasta îmi furnizau curajul pentru a crede, pentru a rezista.

Voci diferite

Mai târziu am început să observ că punctul de plecare în călătoria credinţei diferă de la om la om. De aceea și răspunsurile lor la căutarea „comorii ascunse“ reflectă perspective și nevoi diferite, care pot să completeze viziunea personală. Am auzit, în adolescenţă, de faimosul pariu al lui Pascal: dacă Dumnezeu nu există și totuși ai crezut că există, nu pierzi nimic. (Ești tot acolo unde ai fi dacă El nu ar exista.) Dar dacă există și tu nu crezi, atunci ai pierdut tot.

Nu mi s-a părut o concluzie pe măsura lui Pascal. Dar nici viaţa mea nu semănase cu a lui, nu fusese marcată de crize acute, de hotărâri dramatice. Mult mai târziu am citit că filozoful american William James, scriind prin 1890, sugera că, „probabil, când credinţa religioasă este exprimată în acest mod, al jocurilor de noroc, înseamnă că a ajuns la ultima carte“.

sunt-un-om-bun-de-ce-mi-ar-mai-trebui-credinta_exp

Citește și: Sunt un om bun, de ce mi-ar mai trebui credinţă?

După cum tot Pascal spusese, însă, găsim dovezi ale lui Dumnezeu în viaţa noastră, în lumea din jurul nostru, și în istorie – „prea mult ca să le poţi tăgădui și prea puţin ca să fii sigur“. De aceea, Nathan Brown concluziona: „Credinţa rămâne întotdeauna o chestiune de alegere. Dar nu răspund ca un jucător, ci ca un pelerin într-o călătorie către adevăr.“[1]

Cu Spinoza la pizzerie

La maturitate am cunoscut un om aparte, un evreu american, cu o istorie de ateu și cu ambiţii de scriitor, care experimentase „o întâlnire de gradul zero“ într-o pizzerie din Miami. Iată cum vorbește Clifford Goldstein despre întâlnirea cu ideea că adevărul există.

„Într-o seară, ies din sanctuarul meu de la etajul doi și ajung într-o pizzerie. Beau bere, mănânc o pizza cu ardei și citesc din Spinoza, când dau peste ceva care mă prinde. Spinoza spune că, pentru a trăi o viaţă perfectă, avem nevoie să descoperim de ce suntem aici și apoi să trăim în consecinţă.

Într-o clipă, toţi anii în care am fost învăţat că adevărul este relativ, că existenţa precede esenţa, că nu există absolut – totul este anulat, ca și când Spinoza ar fi pătruns în creierul meu și ar fi secţionat nervii care conţineau aceste idei. […] Știu un lucru: exist și, pentru că sunt aici, trebuie să vin de undeva. Dar să știu de unde și de ce – aceasta este esenţa întregului adevăr. Undeva, adevărul obiectiv, adevărul, trebuie să existe pentru că eu exist.

Îmi ridic ochii de la acele cuvinte. După ani de căutări, interogări, am pentru prima dată un absolut obiectiv pe care-l prind: exist, și oricât de sfidător și de simplu pare, acest fapt înseamnă că trebuie să existe un absolut obiectiv care explică existenţa mea.

Dar ce este acel adevăr? Întrebarea este crucială. Cum pot să trăiesc drept dacă nu cunosc scopul vieţii? Imaginaţi-vă un indian din junglă care, primind o mașină, își face o grădină în portbagaj, folosește scaunele ca pat și își usucă părul la ţeava de eșapament. Mașina îi folosește la ceva, dar nu în modul cel mai bun, pentru că nu știe care este rostul unei mașini. Dacă eu nu știu bine care este rostul vieţii, o să trăiesc, dar ceva va lipsi, la fel ca și în cazul indianului cu mașina lui. Ideea aceasta pare atât de simplă, de elementară, dar eu nu voi mai fi niciodată același după ce am prins-o. Acum știu că ceea ce am căutat tot timpul a fost răspunsul la întrebarea elementară de unde vin și de ce.

Dacă este posibil pentru un om să cunoască adevărul – de ce sunt aici, și de unde am venit – atunci eu vreau să-l cunosc, oricare ar fi preţul. Nu contează unde mă duce, nu contează ce trebuie să sufăr, nu contează cât de dureros este adevărul – vreau să-l cunosc![2]

Nu contează?! Într-o seară, Cliff se așază la mașina scris. Are în faţă o nouă pagină albă, pentru romanul la care tot scria de ani și ani, cu o pasiune devoratoare, și pentru care rătăcise pe vreo trei continente și îndurase foame, sărăcie și o viaţă precară. Acum, romanul începe să se adune, dar el simte o prezenţă și aude cum o voce îi spune:

„Dacă Mă vrei, arde romanul! Cliff, te-ai jucat cu Mine prea mult. Dacă vrei să mă cunoști în seara aceasta, arde romanul!“ Oricât de șocant ar părea, Cliff nu este cu totul surprins. Simţise de multă vreme că avea să vină momentul acesta. Dar asta nu simplifică lucrurile.

Iese din casă și merge, pe străzile întunecate, agitat și cu sufletul sfâșiat. Știe că are libertatea să spună nu. „Sunt conștient că alegerea îmi revine, că pot să spun: Dumnezeule, du-Te de aici. Îmi vreau romanul mai mult decât Te vreau pe Tine. Și El va pleca, și eu voi scrie mai departe. Totuși, același Dumnezeu care, cu trei mii de ani mai înainte, le spusese evreilor: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine» îmi spune și mie același lucru în această seară. De luni de zile înăbușisem convingerea subtilă că dedicarea mea absolută pentru roman trebuia să se îndrepte spre Dumnezeu, și numai spre El. Dar, în seara aceasta, convingerea nu mai este ceva subtil. Romanul este dumnezeul meu [să nu ai alţi dumnezei afară de Mine] și, dacă Îl doresc pe adevăratul Dumnezeu, cel fals trebuie să ardă.“[3]

După ceasuri de zbatere și târguieli disperate, bagă reșoul electric în priză și, pagină cu pagină, cartea se carbonizează pe plita fierbinte și complet indiferentă în faţa textului care dispare odată cu hârtia. „După câteva ore, romanul meu este împrăștiat pe betonul din faţa ușii – înegrit de foc, ca ruinele unui război. Bătălia s-a terminat. M-am predat, necondiţionat. Și, deși eram conștient că viaţa mea a cunoscut cea mai dramatică, cea mai radicală întorsătură și că nimic nu va mai fi vreodată ca până atunci, mă strecor în pat și stau fără niciun sunet, în fumul care mai stăruie ca o prezenţă divină.“[4]

Lumina care te cucerește

În 2011, l-am cunoscut pe Hendel Butoy, care, o bună parte din viaţă, a lucrat la studiourile Walt Disney, fiind autorul unor filme de animaţie reprezentative, inclusiv al unuia din producţia jubiliară Fantasia 2000! Am tresărit când i-am văzut numele – nu se poate să nu fie român, mi-am spus. Și l-am găsit, retras din industria filmului în care făcuse carieră. Am discutat cu el în micul său birou de instructor de animaţie la o universitate creștină din Tennessee.[5] La acea întâlnire a scos un dosar cu desene – era așa-numitul story-line pentru filmul pe muzica lui Respighi „Pinii din Roma”, pentru Fantasia 2000. Nedeprins cu munca de concepţie ce stă în spatele unui film de animaţie, am început să urmăresc desenele înșirate în benzi lungi. Balene. Câte una, mai multe, un popor întreg de balene. Una zboară. Se ridică puţin deasupra apei. Încearcă și altele. Se înalţă. Se prăbușesc. Se ridică tot mai sus, sunt tot mai multe. Care este secretul?

Apoi Hendel intră pe internet și urmărim împreună cele opt minute ale filmului. Este, undeva, o lumină. Palidă, dar nu de neobservat. Acel licăr, acea strălucire captivează ochiul balenelor și actualizează un potenţial nebănuit.

Cu cât zboară mai mult, mai perseverent, cu atât lumina este mai generoasă. Nu este doar un moment existenţial, nu sunt „clipe astrale“, cum spunea Stefan Zweig, ci chemarea este urmată cu tenacitate, cu convingere.

Mă uitam la noul meu prieten. Nu era prea mult de când se distanţase de studiourile Walt Disney, unul dintre cele mai bun locuri din lume unde să te afirmi, să lași o amprentă în istoria filmului, să fii plătit pe măsura talentului și a muncii tale. Acum era în biroul minuscul al unui colegiu creștin, care nu îi consolida nici portofoliul, nici portofelul. Dar el văzuse lumina și nu mai era mulţumit să comunice despre ea atât de subtil și inofensiv. Plătise preţul comorii ascunse și voia să o aducă la suprafaţă.

„Nathan Brown, 7 Reasons Life is Better with God, Autumn House Publishing, 2007, p. 16.”

„Clifford Goldstein, The Clifford Goldstein Story, Review and Herald, 1996, p. 20-21.”

„Interviul realizat de A. Bocăneanu cu Hendel Butoy a fost publicat în Semnele timpului, ediţia din martie 2013.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Editoriale

Florin Ianovici | Cel fără prihană înverzește ca finicul

Pământul respiră cu putere. Văd o ofensivă năvalnică a verdelui peste tot cenușiul iernii. Simt cum freamătă aerul cu bucuria și graba înnoirii. Peste noapte mugurii au invadat salcia din curte și fac o declarație fără echivoc: „gata, e timpul primăverii!” Mă uit si văd cum trecătorii își iuțesc pașii  spre serviciu, scoală și cum au pierdut hainele groase de iarnă ca să facă loc primăverii. Poate nu te-ai odihnit prea bine. Poate te simți slăbit și oarecum îngrijorat de […]

todayMarch 18, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%