Confort în disconfort | Lecţii despre reușită și adaptare

Sunt câteva săptămâni de când ne-am mutat. După doar doi ani în care reușiserăm să ne adaptăm, acum totul s-a schimbat: mediul natural, temperatura, locuinţa, așezarea lucrurilor în casă, programul zilei, școala copiilor, tipul de oameni cu care venim în contact, tipul activităţii, meniul, bugetul. Până și hainele trebuie înlocuite.

Suntem iar într-un proces de adaptare, și experienţa de până acum mi-a demonstrat că, atunci când atingem punctul de echilibru, când lucrurile ar putea intra într-un oarecare ritm normal și o oarecare predictibilitate apare la orizont, o luăm de la capăt. Ce rămâne neschimbat la fiecare mutare este faptul că suntem împreună, dar nici măcar noi nu mai suntem aceiași. Ce ne rămâne după fiecare mutare este creșterea care se produce în noi.

Din discuţiile pe care le port cu diverse persoane în sesiunile de coaching și din experienţa mea recentă, am înţeles foarte clar că nevoia de confort este unul dintre dușmanii progresului personal. În ultimul timp am învăţat că pentru reușită, oricum ar arăta aceasta, am nevoie să-mi găsesc confortul chiar și în situaţiile care îmi produc disconfort. O cale ușoară de acţiune se traduce de multe ori în mintea mea ca o cale confortabilă, fără dificultăţi și cu efort minim.

De cele mai multe ori nu am ajuns nicăieri cu o asemenea abordare. Dar un mod de acţiune care să implice un minim efort alături de o doză de disconfort poate să producă rezultate durabile. În această direcţie de acţiune, nu măsura efortului propriu-zis e factorul decisiv în luarea deciziei, ci disponibilitatea mea de a păși dincolo de zona de confort.

De obicei, situaţiile care presupun un anume grad de disconfort nu vin cu probleme reale, ci doar cu niște provocări. Mutarea într-un nou context nu îmi ameninţă cu nimic siguranţa sau calitatea vieţii, ci dimpotrivă mi le sporesc. Ceea ce îmi oferă tăria de a trece dincolo și de a reuși să fac pasul înainte este comparaţia făcută la rece între efortul de a face un lucru (care nu se încadrează în zona mea de confort) cu rezultatele care sunt de așteptat.

Cât de mare este efortul de a bea apă dimineaţa comparativ cu beneficiile acestui obicei? Cât de mult efort aș depune dacă m-aș ruga în fiecare zi câteva minute în plus, dar cât de bine mi-ar fi după aceea? Cât de greu îmi este să reorganizez niște lucruri într-o casă nouă sau să mă îmbrac mai gros dacă aleg să compar aceste neajunsuri cu tot timpul de așteptare și rugăciune pentru avea parte de un mediu natural în care să crească copiii mei? Cât de mare este efortul de a mă adapta la noul context în comparaţie cu bucuria produsă de tot ce îmi oferă acest nou context?

Ceea ce mă împiedică de multe ori să fac pasul înainte este acel clocot interior al emoţiilor mele născute din gânduri sau percepţii. Cumulul acestora îmi modelează lumea interioară și se manifestă în alegerile pe care le fac. Așa că sunt datoare să le așez în lumina adevărului ce mă va convinge că lucrurile nu sunt chiar așa cum par în furtunile mele emoţionale.

Uneori simt că e ca și cum m-aș arunca în gol, dar experienţa aruncării cu parașuta și mai ales lecţia de a nu deţine controlul asupra oricărei situaţii presupune în mod necesar aruncarea în gol. Efortul în sine este mic, doar un pas din avion spre nicăieri. Ceea ce mă ajută să fac pasul este faptul că, deși pare că mă pun în pericol, siguranţa vine de la instructor și din experienţa lui. Așa este pentru mine mersul la pas cu Dumnezeu. Din perspectiva aceasta, oricare ar fi provocarea, eu „pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filipeni 4:13).

Una dintre situaţiile de disconfort în care aleg în mod conștient să mă plasez în ultima perioadă este prelungirea timpului de tăcere în timpul sesiunilor de coaching, pentru a-i oferi persoanei din faţa mea suficient spaţiu pentru reflecţie.

Când reușesc să fac acest lucru, procesul de gândire al persoanei din faţa mea continuă și devine mai profund, iar eu pot observa indicii semnificative pentru discuţie. La început îmi venea să închid laptopul mai degrabă decât să tac. Dar cum aș putea să învăţ să ascult mai bine, să am acces la lumea interioară a celeilalte persoane și să fiu apoi mai de folos conversaţiei și implicit persoanei dacă nu trecând prin lupta aceasta interioară cu senzaţia de penibil în timp ce persoana din faţa mea se uită la mine și eu tac? Cât de mare este pentru mine efortul să tac, din perspectiva gestului concret de a nu deschide gura? Neînsemnat.

Cât de mare este disconfortul? Atât de mare, încât uneori încep să vorbesc mai devreme decât ar fi nevoie pentru că presiunea interioară, gândurile, percepţiile pur și simplu mă împing: Oh, se holbează la mine (și nu e adevărat). Mmm, dacă nu zic ceva, ar putea crede că nu știu ce am de făcut (deși persoana respectivă se gândește la sine, nu la mine). Nu mai știe ce să spună, trebuie să zic eu ceva (datoria mea nu este să salvez momentul, ci să dau sens momentului). Dar cât de mare este impactul tăcerii în discuţiile cu oamenii? Nemăsurabil.

În plus, disconfortul acesta, pe lângă faptul că nu necesită efort mare în sine, nici nu durează mult. Dacă ar fi să compar durata momentelor în care îmi lungesc tăcerea cu durata totală a conversaţiei, e vorba de câteva minute într-o oră. Dar dacă le-aș raporta la întreaga zi sau la întreaga săptămână care va trece până voi avea din nou o întâlnire cu persoana respectivă? Dacă mă gândesc că adaptarea noastră la noul context poate dura câteva săptămâni, cât de mult timp înseamnă ea raportat la cei câţiva ani pe care îi vom petrece aici? Puţin.

Tendinţa mea naturală este ca, atunci când ceva îmi produce durere, să evit ulterior cu desăvârșire situaţia sau procesul respectiv.

Dacă m-a mușcat un câine, îi ocolesc pe toţi. Dacă mă supără partenerul, îmi vine să plec. Dacă este greu la serviciu, mă gândesc să îmi dau demisia. Dacă oamenii mă întrerup când vorbesc, atunci aleg tăcerea în mediul public. Dar o asemenea reacţie ne împiedică să vedem dincolo.

Uneori, durerea de moment este oportună pentru că înlătură o durere mai mare. Alteori, o oarecare durere emoţională sau chiar fizică este doar un semn de creștere, nu un semnal pentru fugă și abandon. De multe ori, durerea musculară din timpul antrenamentului este doar un semn că îmi lipsește condiţia fizică și că am nevoie să continui. Durerea emoţională care se naște când mă expun diverselor situaţii adaugă o altă cărămidă la rezilienţa mea.

De cele mai multe ori, disconfortul creat de anumite situaţii este incomparabil mai mic faţă de durerea de a nu fi luat decizia corectă pe termen lung. Cum aș putea trăi cei câţiva ani aici dacă aș refuza sau dacă aș amâna adaptarea? Cum aș deveni un profesionist mai bun dacă nu aș practica ascultarea în tăcere la fiecare sesiune de coaching?

În ultimul timp, am învăţat să nu mă mai cert cu realitatea și nici cu Dumnezeu și să ţin cont mai mult de sfatul biblic: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” (1 Tesaloniceni 5:18). Am învăţat că îmi este mai profitabil și mai de dorit să fiu recunoscătoare pentru toate situaţiile, inclusiv sau mai ales pentru cele care presupun ieșirea din obișnuit.

Am învăţat că, privindu-mi viaţa din perspectiva aceasta, înţeleg că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Absolut toate.

Am învăţat că nu contextul contează, ci experienţa mea în acel context. Am învăţat că pot să aleg ce fel de experienţă voi avea în funcţie de disponibilitatea mea de gestiona disconfortul. Am învăţat că în astfel de situaţii inconfortabile îmi dezvolt noi abilităţi, îmi descopăr noi capacităţi, îmi dărâm unele tipare și îmi construiesc noi perspective.

Am învăţat că mă ajută să mă întreb: Ce pot să fac diferit? Cum pot să gândesc diferit, astfel încât o astfel de gândire să mă ajute în noile situaţii? Care e o nouă perspectivă pe care o pot avea? Cât de mult pot să renunţ la control? Cum stau cu răbdarea? Ce mă împiedică să fac pasul pe care îl tot amân? Cine sunt eu și cine vreau să fiu?

Știu că fiecare pas pe care îl fac împotriva sau în ciuda modului obișnuit de a face lucrurile este spre creșterea mea. Știu că fiecare pas contează atunci când vreau să ajung pe vârful muntelui, chiar dacă de cele mai multe ori îmi vine să renunţ și să privesc muntele de la poalele lui.

Știu că priveliștea din vârf îmi taie întotdeauna respiraţia și mă încarcă de încântare. Știu că întotdeauna merită efortul. Știu că acel amestec de durere musculară, sudoare, sete și oboseală cu perspectiva largă, adierea ușoară a vântului, culorile cerului în apus și mesajul culmilor mă face să îmi doresc următoarea ocazie. Și cred că mi-a devenit confortabil disconfortul.

Simona Condrachi caută să-și provoace gândirea punând în prim-plan nevoia de a privi din altă perspectivă situaţiile neconfortabile din viaţa sa. Între timp, învaţă lecţii valoroase despre reușită și adaptare.

Citește și: