Cosmogonia unică din Geneza 1

Realitatea este că relatarea din Geneza contrastează puternic cu relatările din Orientul Apropiat antic și Egiptul antic, astfel încât se poate identifica o polemică intenţionată cu acestea.

Monstru marin sau creaturi marine? În a cincea zi a Creaţiei (Geneza 1:20-23), Dumnezeu a creat „peștii cei mari” (vers. 21) sau „marii monștri marini” (cum redau unele traduceri recente termenul ebraic). În textele ugaritice, un termen înrudit apare ca un monstru personificat, un dragon, care a fost învins de zeiţa creatoare Anath. Este justificat să legăm termenul biblic de mitologie în acest context?

Cuvântul din Geneza 1:21 apare în mod clar într-un „context nemitologic”[1]. Pe baza altor pasaje despre Creaţie din Scriptură, el pare a fi un nume generic pentru creaturi marine mari, în contrast cu creaturile marine mici create în continuare (Geneza 1:21,22; Psalmii 104:25,26). Crearea cu totul lipsită de efort de către Dumnezeu a acestor fiinţe acvatice mari (verbul folosit exprimă întotdeauna crearea fără efort) prezintă un argument deliberat împotriva ideii mitice a creării prin încleștare și luptă.

Lipsa de încleștare, forţă sau luptă. Opoziţia faţă de mitul păgân este vizibilă și în crearea de tip fiat a firmamentului, sau a „întinderii” (Geneza 1:6,7), care este ridicată fără nicio luptă. Mitologiile antice din Orientul Apropiat și Egipt leagă acest act de separare de conflict și luptă între zei. Cosmogoniile antice nu sunt asimilate sau reflectate în Geneza, ci depășite.

Crearea prin cuvânt. În povestea biblică despre Creaţie, o trăsătură dintre cele mai evidente este crearea divină prin cuvânt. În prima zi, „Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Și a fost lumină” (Geneza 1:3). Acest lucru este fără paralelă în mitologia mesopotamiană și cea egipteană. În Enuma Elish, Marduk „nu creează cosmosul prin rostire, ci prin dezmembrarea înfiorătoare a lui Tiamat”[2]. În Epopeea Atra-Ḫasis, omenirea este creată din carnea și sângele unui zeu sacrificat, amestecate cu lut, dar „în Geneza nu se găsește niciun indiciu cu privire la folosirea vreunei divinităţi moarte sau a oricărui alt material de la un zeu viu”[3].

O serie de cercetători au susţinut că această creaţie prin cuvânt își găsește cel mai bine paralela în cosmogoniile egiptene. Există totuși mai multe tradiţii care s-au dezvoltat de-a lungul timpului și care au variaţii semnificative. În cosmogonia sau teogonia din Heliopolis, Atum generează Eneada (cei nouă zei) din sine însuși prin actul masturbării ori al scuipatului, „și cei doi fraţi s-au născut – Shu și Tefnut”[4]. Într-o altă tradiţie, Textele sarcofagelor îl descriu pe Atum ca fiind soarele, sub numele Ra-Atum. Uneori, cei doi sunt despărţiţi ca în „Ra în răsăritul tău, Atum în apusul tău”[5]. În acest sens, Atum, adesea echivalat cu zeul-soare Ra, se dezvoltă singur și în el își au originea zeii și toate lucrurile.

În teologia din Memphis, Ptah este comparat și contrastat cu Atum. Atum a creat prin „acea sămânţă și acele mâini, (pentru că) Eneada lui Atum a evoluat prin sămânţa sa și degetele sale, dar Eneada este dinţii și buzele în această gură care a pronunţat identitatea tuturor lucrurilor și din care Shu și Tefnut au apărut și au dat naștere Eneadei”[6]. În acest punct, scriitorul își atinge scopul de a îmbina cele două relatări, spunând că „originea Eneadei prin dinţii și buzele (lui Ptah) este aceeași cu originea prin sămânţa și mâinile lui Atum”[7]. Gura este astfel echivalată cu organul masculin „din care Shu și Tefnut au apărut și au dat naștere Eneadei”[8]. Atum/Ptah i-au creat pe zei prin autodezvoltare. Compararea imaginii dinţilor și a buzelor din acest pasaj cu vorbirea fără efort din relatarea Creaţiei în Geneza ignoră paralelismul făcut cu Atum și conotaţia sexuală.

În contrast, în ​​relatarea Genezei nu există niciun indiciu despre autogenerare sau procreare. Expresia recurentă „Dumnezeu a zis… și a fost” (Geneza 1:3,6,9,11) este un indiciu al cuvântului divin lipsit de efort, atotputernic și neschimbat prin care s-a realizat Creaţia. Cuvântul autoexistent al lui Dumnezeu evidenţiază prăpastia vastă și de netrecut dintre tabloul biblic al Creaţiei și mitologia păgână. Cosmogonia Genezei subliniază diferenţa esenţială dintre Fiinţa divină, creaţie și fiinţa creată pentru a exclude orice idee de emanaţionism, panteism și dualism.

Citește și:

Argumentul descriptiv. Cosmogonia Genezei prezintă în diferite puncte cruciale o polemică sau un argument puternic antimitic, prin descrierea materialului creat. Acest lucru este evidenţiat în descrierea „adâncului” (Geneza 1:2), a creării marilor creaturi acvatice (vers. 21), a separării creatoare a cerului de pământ (vers. 6-8), a scopului creării fiinţelor umane ca încununare a fiinţelor create de pe pământ (vers. 26-28) și a creării prin cuvânt divin (vers. 3). La această listă impresionantă ar trebui adăugată descrierea creării și funcţiilor atribuite Soarelui și Lunii (vs. 14-18), ale căror nume semitice specifice au fost cu siguranţă evitate deoarece aceleași nume se referă în același timp la zeul-soare și zeul-lună. Utilizarea termenilor „luminătorul cel mai mare” și „luminătorul cel mai mic” „respiră un patos puternic antimitic”[9], subminând religiile și mitologia păgână în punctele fundamentale. Autorul Genezei a vrut ca cititorul să știe că Soarele și Luna nu erau zei, ci creaţia lui Dumnezeu, aduse la existenţă pentru anumite funcţii.

Crearea omenirii. Naraţiunea magnifică a Creaţiei din Geneza 1:26-28 sugerează că omenirea este încununarea creaţiei.[10] Termenul „a crea” este folosit de trei ori în aceste versete pentru a sublinia creaţia de tip fiat a omenirii de către Dumnezeu. Omul (bărbat și femeie) apare drept făptura „binecuvântată” în mod unic de Dumnezeu (Geneza 1:28); el este „conducătorul lumii”[11], inclusiv al regnurilor animal și vegetal. Toate plantele care fac sămânţă și toţi pomii fructiferi sunt pentru hrană (Geneza 1:29). Această imagine măreaţă a preocupării și grijii divine pentru nevoile fizice ale omenirii contrastează atât de puternic cu scopul creaţiei din mitologia Orientului Apropiat antic, încât se poate concluziona că scriitorul biblic și-a propus în mod deliberat să combată prin aceasta ideile mitologice păgâne, subliniind totodată ideea că întreaga Creaţie este centrată în jurul omului.

Toate miturile antice din Orientul Apropiat descriu necesitatea creării omenirii ca pe o idee ulterioară rezultată din încercarea de a-i scuti pe zei de munca grea și de corvoada procurării mâncării și a băuturii. Această noţiune mitică este contrazisă de ideea care reiese din Biblie că omul trebuie să conducă lumea ca vicerege al lui Dumnezeu. Evident, acest accent antimitic nu poate fi rezultatul adoptării noţiunilor mitice păgâne; dimpotrivă, își are rădăcinile în antropologia biblică și în concepţia biblică despre realitate. În cosmogoniile egiptene „nu se cunoaște până în prezent nicio relatare detaliată a creaţiei omului”[12]. Aspectul principal pe care se concentrează cosmogoniile egiptene este crearea panteonului egiptean al zeilor, astfel că ar putea fi mai bine descrise drept teogonii, deși zeii înșiși reprezintă elemente ale naturii. Câteva texte indică faptul că oamenii au apărut din lacrimile lui Ra. „Ei [Shu și Tefnut] mi-au adus [mie, lui Ra] ochiul meu; după ce mi-am unit membrele, am plâns pentru ei. Așa au luat fiinţă oamenii, din lacrimile care au ieșit din ochiul meu.”[13] Accentul principal nu este pus pe crearea omenirii, care este pur și simplu menţionată în treacăt, ci pe restaurarea ochiului lui Ra, care avea puteri magice și protectoare atât de importante în mitologia egipteană antică. Într-unul din Textele sarcofagelor (7.465, Vraja 1130), „am creat zei prin sudoarea mea și omenirea din lacrimile ochiului meu”. Se subliniază că oamenii sunt „creaţi ca orice altceva și numiţi «vitele zeului» (Instrucţiuni pentru Regele Merikare) sau «vitele lui Ra», dar zeii sunt cei care ocupă locul central în cosmogonii”[14]. În teologia din Memphis, crearea oamenilor nu este deloc menţionată.

Săptămâna de șapte zile și ordinea Creaţiei. Secvenţa completă a Creaţiei din Geneza 1 demonstrează o ordine divină, astfel încât ceea ce era fără formă și gol este modelat și umplut, devenind un ecosistem complet care să susţină viaţa. Secvenţa divină de șase zile literale, de 24 de ore, consecutive, care culminează cu odihna din sabat, este complet absentă în relatările antice din Orientul Apropiat și Egipt.

Enuma Elish indică unele analogii în ce privește ordinea creaţiei: firmamentul, uscatul, luminătorii și, în cele din urmă, omenirea. Dar există și diferenţe: (1) nu există o afirmaţie clară că lumina este creată înaintea luminătorilor; (2) nu există nicio referire explicită la crearea Soarelui (este dificil să deducem acest lucru din caracterizarea lui Marduk ca zeitate solară și din ceea ce se spune despre crearea Lunii în Tableta V); (3) nu există nicio descriere a creării vegetaţiei; (4) nu se menţionează absolut deloc crearea de viaţă animală în mare, în cer sau pe pământ. O comparaţie între Geneza și această relatare indică faptul că în Geneza 1 sunt subliniate de două ori mai multe procese creatoare. Există doar o asemănare generală între ordinea Creaţiei din ambele relatări; „nu există o paralelă strânsă în ordinea creării elementelor comune ambelor cosmogonii[15]. În ce privește cadrul temporal al Creaţiei, singurul indiciu posibil este oferit în relatarea creării omenirii din Epopeea Atra-Ḫasis. Aici, 14 bucăţi de lut sunt amestecate cu sângele zeului ucis și așezate în zeiţa-pântec. După 10 luni de gestaţie, zeiţa dă naștere la șapte bărbaţi și șapte femei. Nașterea omenirii după o gestaţie de 10 luni nu se regăsește în Geneza; omenirea este creată în a șasea zi. Legarea sabatului de un fundal din Orientul Apropiat a fost de asemenea zadarnică.

În cosmogoniile egiptene nu există o finalitate a creaţiei. Există mai degrabă un „tipar zilnic al generării recurente iniţiate în fiecare dimineaţă, răsăritul soarelui simbolizând renașterea zilnică a lui Ra-Amun, zeul-soare creator, întruchiparea lui Atum”[16]. Ciclul morţii și al renașterii era atât de important pentru gândirea egipteană, încât moartea însăși era văzută ca parte a ordinii normale a creaţiei. Pe un papirus funerar din timpul Dinastiei a XXI-a, un șarpe înaripat stă pe două perechi de picioare, alături de el fiind scris: „Moartea, marele zeu, care a făcut zei și oameni.”[17] Aceasta este „o personificare a morţii ca zeu creator și o idee vizuală impresionantă conform căreia moartea este o trăsătură necesară a lumii creaţiei, adică a existenţei în general”[18]. O imagine similară poate fi văzută în camera funerară a lui Thutmose al III-lea, în care în al unsprezecelea ceas din Amduat, Atum este prezentat ţinând aripile unui șarpe înaripat înconjurat de o parte și de alta de ochi Udjet – ochii lui Ra și ai lui Horus. Conceptul de sabat și ciclul de șapte zile este complet absent.

Cosmogonia Genezei reprezintă o „ruptură completă”[19] în raport cu mitologiile păgâne din Orientul Apropiat antic și Egiptul antic, subminând cosmogoniile mitice predominante și elementele esenţiale ale religiilor păgâne.

Descrierea Creaţiei nu numai că prezintă relatarea adevărată, ci conţine și o mulţime de măsuri de protecţie împotriva mitologiei. Autorul ei a folosit termeni și motive specifice, parţial legate de concepte păgâne incompatibile din punct de vedere cosmogonic, ideologic și teologic și parţial în contrast deliberat cu miturile antice din Orientul Apropiat, oferindu-le o semnificaţie și un accent care subliniază viziunea despre lume, concepţia despre realitate și cosmogonia revelaţiei divine.

Concepţia măreaţă care se desprinde din relatarea despre Creaţie din Geneza are în centrul său un Dumnezeu transcendent care, în calitate de Creator suprem și unic, aduce lumea la existenţă prin cuvântul Său. Încununarea întregii creaţii este omul – bărbat și femeie. Cosmogonia Genezei, care dezvăluie în modul cel mai cuprinzător fundamentele pe care se sprijină viziunea biblică despre lume, nu cunoaște niciun univers cu trei etaje. Ea oferă răspunsul revelaţiei divine la întrebarea intelectuală cu privire la identitatea Proiectantului spre care arată cartea naturii: Dumnezeu Creatorul. De asemenea, oferă răspunsuri la întrebările înrudite cu privire la modul în care a fost creată lumea și la ce anume a fost creat. Verbe de acţiune precum „a despărţit” (Geneza 1:4,7,[9]), „a făcut” [ʿāśā] (1:7,16,25,31), „a așezat” (1:17), „a făcut” [bārāʾ „a crea”] (1:1,21,27; 2:4), „a făcut”/„a întocmit” [yāṣar „a forma”] (2:7,8,19) „a făcut” [bānā „a modela”] (2:22) și „a zis” (1:3,6,9,14,20,24,26) ne dezvăluie cum s-a desfășurat activitatea creatoare a lui Dumnezeu. A treia întrebare intelectuală vizează ce anume a adus la existenţă Creatorul transcendent. Scriitorul biblic însuși rezumă răspunsul prin cuvintele „cerurile și pământul și toată oștirea lor” (Geneza 2:1).

Relatarea biblică a Creaţiei, cu cosmogonia Genezei, depășește cu mult aceste întrebări intelectuale, abordând și întrebarea existenţială esenţială, întrucât reprezintă și raportul inaugurării proceselor naturale și istorice. Ea dă răspuns cu privire la ce este capabil să facă Creatorul divin.

Din moment ce Creatorul, care este nimeni altul decât Hristos, Agentul creator al Tatălui (Ioan 1:1-4; Evrei 1:1-3), a făcut lumea și tot ce este în ea, din moment ce El este Creatorul forţelor naturii și Susţinătorul creaţiei, El poate folosi aceste forţe pentru a-Și aduce la îndeplinire voinţa prin acte maiestuoase și puternice în natură și istorie.

Gerhard F. Hasel (cu un doctorat obţinut la Universitatea Vanderbilt) a fost, înainte de moartea sa prematură într-un accident de mașină în 1994, profesor J. N. Andrews de studii ale Vechiului Testament și decan al Seminarului Teologic Adventist din cadrul Universităţii Andrews, din Michigan, Sua.

Michael G. Hasel (cu un doctorat obţinut la Universitatea din Arizona) este fiul lui Gerhard și actualmente este profesor de studii privind Orientul Apropiat și arheologie și director al Institutului de Arheologie din cadrul Universităţii Adventiste Southern, din Collegedale, Tennessee, SUA.

Acest articol (partea I și partea a II-a) este preluat din revista Dialogue, nr. 1, 2016.