Cartea „Costul uceniciei“ explică faptul că harul este gratuit, dar niciodată ieftin, deoarece iertarea L-a costat pe Dumnezeu tot ce avea mai scump şi drag: Fiul Său.
Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) – una dintre figurile remarcabile ale creștinismului secolului al XX-lea, a slujit ca pastor și teolog luteran într-o perioadă întunecată din istoria umanităţii. A activat la Tübingen, Berlin și New York și s-a opus vehement încercării Partidului Nazist de a subjuga biserica în demersul politic și ideologic al vremii. A simţit ritmul politic și religios al epocii sale, lăsând o moștenire teologică valoroasă, cu accent atemporal.
Cartea[1] ni se dezvăluie ca un adevărat manifest faţă de tendinţele bisericii de a lepăda chemarea lui Hristos și a accepta oferta „cezarului” de colaborare pentru binele comun al neamului. Bonhoeffer își începe cartea printr-o afirmaţie directă, ascuţită și orbitoare: „Harul ieftin este dușmanul de moarte al bisericii noastre”, deoarece această concepţie este „o justificare a păcatului, nu a păcătosului”, este un har „fără ucenicie, fără cruce, fără Isus Hristos cel viu și întrupat, fără sacrificiu.” Conţinutul, dominat de comentariul Predicii de pe Munte, aduce un reproș nefardat Bisericii Germane care se îndepărtează de creștinismul autentic și alege, în mod accelerat, calea secularizării.
La polul opus se reliefează fundamental „harul costisitor”. Se conturează ideea că harul este gratuit, dar niciodată ieftin, deoarece iertarea L-a costat pe Dumnezeu tot ce avea mai scump și drag: Fiul Său. Să abuzezi de acest concept pentru a-ţi justifica faptele imorale înseamnă să dinamitezi și să jefuiești Evanghelia de propria-i putere de mântuire și transformare a păcătosului. Fără această „dogmă”, biserica se scaldă în irelevanţă. În consecinţă, comunitatea, implicit păcătosul, are o singură opţiune și șansă: trebuie să moară, ca să poată trăi.
Chemarea la ucenicie se construiește pe afirmaţia indisolubilă a Mântuitorului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” Urmarea lui Hristos rămâne a fi acel sine qua non al religiei creștine chiar și în secolul al XX-lea. Harul divin generează automat ucenicia în școala abnegaţiei și suferinţei prin luarea crucii.
S-ar putea ca autorul să-și fi justificat implicarea activă în mișcarea de rezistenţă antihitleristă în moduri care să reprezinte ecouri ale convingerilor din această carte, dar care nu pot fi împărtășite de toată lumea. Pentru că până și Boenhoeffer trebuia să înţeleagă că „asprimea lui Dumnezeu este mai gingașă decât blândeţea omenească, iar constrângerea lui este libertatea noastră” (C.S. Lewis).
În forul lăuntric al cititorului modern, opera ar putea declanșa două posibile reacţii, una pasivă: uimire, iar cealaltă activă: asumare. Uimire, întrucât „noroadele au rămas uimite” după ascultarea predicii, fără consecinţe practice. Asumare, deoarece ucenicii au lepădat mrejele și au luat crucea.
Săptămâna trecută am primit vești bune din Finlanda. Deputata creștină finlandeză Päivi Räsänen, împreună cu un episcop luteran, Juhana Pohjola, au fost găsiți nevinovați de acuzațiile de incitare la ură, în timp ce procuratura a fost obligată să plătească 60.000 de euro pentru acuzațiile aduse. Aceasta este o veste bună și trebuie salutată cu căldură. Vestea proastă este că acest caz a fost intentat în primul rând. Aceasta în ciuda […]
Post comments (0)