Cărți

Cred din inimă

todaySeptember 23, 2021 2

Background
share close

În ciuda pieselor lipsă din puzzle aleg, totuși, să cred că nu trăim la întâmplare, că avem un scop înalt și acces la o „haină nouă“.

Când am citit, în adolescenţă, Fenomenul Pitești am constatat cu uimire cât de crudă poate fi natura umană. Tot atunci am realizat că mai rău decât să fii torturat fizic este să fii obligat să te lepezi de tine, să îngropi valorile și credinţele care te definesc, pentru a deveni reflexia unui sistem putred; pentru a fi neom.

Am realizat că libertatea de care ne bucurăm este doar un privilegiu câștigat târziu în istorie, un drept alienabil dependent de împrejurări. Și am înţeles (teoretic) ce înseamnă să nu trăiești în acord cu ceea ce crezi, să renunţi la identitate în schimbul supravieţuirii, cu riscul de a deveni un simplu robot, manipulat de o conștiinţă străină.

Din fericire, aici și acum, suntem liberi să facem alegeri personale.

Povestea slujitoarei, scrisă de Margaret Atwood, mi-a transmis recent același tip de emoţie. Romanul arată decăderea omului subjugat de un sistem religios ce răstoarnă ordinea socială, le interzice femeilor cititul, controlează reproducerea şi smulge copiii din sânul familiilor lor; un sistem care desfiinţează orice formă de gândire critică, lăsând în urmă doar nevoia de conservare. Sau poate nici pe aceea.

Din fericire, aici și acum, suntem liberi să facem alegeri personale: în carieră, căsătorie, religie sau stil de viaţă. Suntem liberi să trăim după bunul plac, în limitele impuse de lege, norme și bun simţ.

În amalgamul de influenţe care ne modelează constant existenţa, credinţa ocupă un rol important. Ea pătrunde în cele mai adânci straturi ale fiinţei, dăruindu-ne viziune, fapte și motivaţie – credinţa pe care suntem astăzi liberi să o exercităm după propria conștiinţă.

La început a fost obișnuinţa

Încă de mică am trăit cu siguranţa că Dumnezeu există. Nici nu putea fi altfel într-un spaţiu populat de biserici, sărbători și expresii precum „Doamne-ajută!“. Niciodată nu s-a pus problema inexistenţei Lui. Era mereu acolo, ca un accesoriu de folosit la nevoie. Adică în momentele cele mai grele, când soluţiile omenești păreau depășite. Mai târziu au venit, însă, întrebările: „De ce există Dumnezeu?“, „Ce reprezintă El pentru mine?“, „Care este scopul Său în afară de a răspunde la rugăciuni prompt și conștiincios?“

Copii fiind, am văzut în Dumnezeu un furnizor de binecuvântări gratuite sau, în cel mai bun caz, un furnizor de binecuvântări acordate pe motiv de bună purtare. Imaginea Lui generală se baza pe această simplificare a realităţii. Crescând, am început să depășesc perspectiva divinităţii care gravitează în jurul meu și să descopăr valenţe ascunse.

De-a lungul anilor, credinţa mea în Dumnezeu, ca set de valori, convingeri dogmatice și relaţie personală, a cunoscut suișuri și coborâșuri, bune și rele. Încă mă lupt cu întrebări grele, care îmi presară zilnic calea. Prefer însă tăcerea decât explicaţiile poleite cu aur, știind că umplerea golurilor cu ceea ce pare mai avantajos nu înseamnă, în mod necesar, și rezolvarea dilemelor.

În ciuda pieselor lipsă din puzzle aleg, totuși, să cred că nu trăim la întâmplare, că avem un scop înalt și acces la o „haină nouă“.

Dar de ce cred?

Mi-ar plăcea să spun că datorită unor revelaţii supreme, demne de scris într-o carte, însă obiectivitatea mă împiedică să o fac. În mod sigur, experienţele și revelaţiile există, fără a fi nici mai multe, nici mai bune decât ale altora (doar sunt, și asta e de ajuns).

Cred – pentru că într-o lume plină de nesiguranţă, de suferinţă și răutate, credinţa este sursa unei speranţe continue (vezi Proverbele 14:32). Altfel se văd lucrurile prin ochii credinţei. Nu neapărat mai frumoase și mai strălucitoare, cu acorduri de vioară pe fundal și parfum de flori colorate. Ci așa cum sunt: dure, dar nu definitive; dureroase, dar nu fără leac; dezordonate, dar conduse de o motivaţie intrinsecă.

Scepticii spun că invocarea puterii lui Dumnezeu la nevoie reprezintă un argument împotriva existenţei Lui, cea mai pură dovadă a faptului că, dezamăgiţi de propriile limite, cedăm controlul în favoarea unei entităţi inventate, de la care așteptăm iminenta „salvare“.

Uneori experienţa demonstrează că, deși „salvarea“ întârzie să apară ori nu se arată deloc, credinţa tot rămâne. Rămâne chiar și atunci când nu aduce un remediu palpabil la neputinţă, boală sau suferinţă. Rămâne în ciuda aparentelor avantaje pe care abandonarea ei le-ar promite pe termen scurt, semn că încrederea în Dumnezeu transcende nevoile imediate, trăgându-și seva dintr-un loc mult mai puternic decât nestatornicia umană (vezi Efeseni 2:8).

Cred – pentru că, într-o lume plină de superficialitate, credinţa deschide un drum mai puţin umblat, care nu atrage aplauze, dar conturează o viziune corectă, învăţându-ne că farmecul unui om este dat de bunătatea lui, nu de haine, de mașină sau de contul bancar (vezi Proverbele 19:22).

Cred – pentru că, într-o lume plină de contradicţii, Dumnezeu face lumină (vezi Isaia 9:2); într-o lume a individualismului, Dumnezeu restabilește valoarea faptelor de generozitate (vezi Iacov 4:17); într-o lume materialistă, Dumnezeu șop­tește: „Căutaţi mai întâi (…) neprihănirea“ (Matei 6:33).

Desigur, credinţa nu este doar teorie, ci și practică; locuiește în inimă, dar se vede la exterior. Aici vine adevărata provocare: să fim consecvenţi cu ceea ce credem și să doborâm piedicile din calea necredinţei noastre. Nu degeaba se spune că a crede este o luptă care se dă zilnic cu omul din oglindă, cu influenţele din jur, cu formalismul sau cu lipsa de relevanţă, ce apare atunci când folosim credinţa ca pretext să persistăm într-o bulă imună la actualitate.

Citește și: Credinţa care dă siguranţă

 

Credinţa care dă siguranţă

În raţionamentul său celebru cunoscut ca „pariul lui Pascal“, filosoful spune că, dacă Dumnezeu nu există, iar noi trăim ca și cum ar exista, la sfârșit nu vom pierde nimic, pentru că am dus o viaţă decentă, bazată pe alegeri curate.

Din punctul meu de vedere, dacă Dumnezeu nu există, iar noi trăim ca și cum El ar exista, pierderea constă în faptul că ne bazăm motivaţiile pe o închipuire frumos conturată, și nu pe realitate.

Tot astfel, dacă suntem convinși că Dumnezeu există, dar, din varii motive, trăim ca și cum noi am fi responsabili de cârmă, și nu El, pierderea este imensă: nu pentru că ratăm recompensele pământești și o șansă bună la nemurire, ci pentru că ne minţim pe noi înșine. Or, a ne minţi pe noi înșine înseamnă a ne lăsa manipulaţi de propria conștiinţă, a trăi în dezacord cu omul lăuntric.

Înseamnă a renunţa la adevărul care ne face liberi (vezi Ioan 8:32).

Genia Ruscu consideră că, dintre întrebările ce evaluează autenticitatea credinţei, „Eu de ce cred?“ este prima pe care ar trebui să ne-o adresăm, cu deplină sinceritate, în călătoria în care pornim pe tărâmul convingerilor și al motivaţiilor personale.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Genia Ruscu

Rate it

Previous post

Cărți

Interpretarea Scripturii | Recenzie de carte

Volumul Interpretarea Scripturii, publicat de Institutul de Cercetări Biblice din SUA și lansat de Editura Viaţă şi Sănătate are un public-ţintă format din cei ce doresc să cunoască mai bine Biblia. În cele peste 500 de pagini se regăsesc răspunsurile a nu mai puţin de 107 întrebări dificile despre şi din Biblie. Un număr de 49 de autori au fost solicitaţi să contribuie, subcoordonarea dr. Gerhard Pfandl. Teologi cu înaltă […]

todaySeptember 22, 2021 4

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%