Credință

Credința care dă siguranţă

todaySeptember 21, 2021

Background
share close

Putem greși în multe feluri cu privire la ceea ce credem că am înţeles, de o parte sau de alta a graniţei dintre credinţă și necredinţă. Timpul ne va spune cât și când am greșit. Nu este însă nevoie, până atunci, să trăim în incertitudine.

Îmi ţiuiau urechile. Din pricina acelei tăceri interioare nefirești pe care paradoxal o trăiam simultan cu o furtună de gânduri ce mă făcea să strig, tot pe dinăuntru. Tăcerea ademenea tulburarea mea, după cum somnul îl ademenește pe cel aflat în pragul îngheţului. Necredinţa se amesteca cu credinţa. Resemnarea cu dezamăgirea că nimeni nu mă vedea, ca să mă ajute. Pendulam emoţional între aceste stări, în timp ce raţional exploram două lumi care ar fi trebuit să se excludă reciproc, dar care se suprapuneau acum în maniere inexplicabile.

Era dimineaţă, una răcoroasă, dar nu rece, aproape de ora 8. Păsările din pădurea din spate, câinii vecinilor din faţă și oamenii de pe aleile campusului făceau ziua să semene cu oricare alta. Făcusem câţiva pași de la ieșirea din cantina studenţească în drum spre cămin. Din sens opus se grăbea un întârziat sau o întârziată. Cred că mi-a zâmbit când a trecut pe lângă mine, ca o promisiune a unei zile fericite.

Dar această întâlnire, absolut nespecială, a fost ultima înainte ca portalul între cele două lumi să se închidă. Am mers în cameră simţind că nu mai cred. Cum ajunsesem acolo, în anul al doilea la teologie, nu știam cu exactitate și totuși mi-era clar. Contribuiseră idei care ne fuseseră transmise poate neînţelept, dar mai ales atitudini care, în ochii mei neiniţiaţi și speriaţi, fuseseră ambigue, ambivalente sau disimulate.

Mi-amintesc distinct apoi cum, spre seară, m-am așezat pe genunchi să mă rog. Simţeam nevoia să verific din nou dacă opacitatea din jurul meu e doar percepută sau este reală. Vedeam simultan un om pe genunchi, vorbind singur, și un om care simţea că poate totuși să lege un dialog real cu Cineva, pentru simplul motiv că Acesta ar putea să existe. Descopeream atunci, fără să conceptualizez, că existenţa lui Dumnezeu sau inexistenţa Sa nu pot fi demonstrate matematic. Și că, indiferent de ce parte a graniţei credinţei suntem, mintea poate formula întrebări tulburătoare.

Am deschis și Biblia – o simţeam diferită, dar m-a atras să o frunzăresc în timp ce-mi sondam noua percepţie. Am ajuns la Ioan 13. Am citit despre Iisus a cărui povară era în creștere de la un minut la altul, în timp ce discipolii Săi nu reușeau să-I fie nicicum de folos. M-am simţit aproape de trăirea aceea. Când am citit că Iisus „s-a tulburat în duhul Lui“, am retrăit într-o clipă suma tulburărilor mele. Apoi am ajuns la versetul 1 din capitolul următor: „Să nu vi se tulbure inima“. Imaginea din spatele acestor cuvinte nu doar că a redeschis brusc portalul dintre cele două universuri, dar a răsturnat complet raportul de forţe într-o luptă ce păruse decisă.

Un Iisus care trăia abisul tulburării și era autentic preocupat să-Și protejeze discipolii de tulburare mi-a arătat că există o perspectivă pe care nu o luasem în considerare. Am realizat că cea mai sigură cale să-L vezi pe Dumnezeu e să privești lumea așa cum o privește El. Și că la fel de sigur nu-L vei mai vedea dacă te uiţi la lume oricum altfel decât a făcut-o El.

În ochii lui Iisus, tulburarea Sa nu era o ameninţare, după cum nici îndoiala cu privire la existenţa Tatălui nu era o posibilitate. Ameninţătoare era îndoiala care ar fi putut să vină peste discipolii Săi, pentru că nu-L cunoscuseră suficient pe Tatăl. Necunoașterea, deci, hrănește îndoiala, iar cunoașterea întărește credinţa.[1] Iisus, care Își cunoștea Tatăl, Și-a păstrat direcţia în mijlocul tulburării și al motivelor de îndoială.

În faţa acelei revelaţii, tulburarea mea și-a pierdut conţinutul. De atunci, am știut întotdeauna că încrederea este o chestiune de cunoaștere. Cu cât Îl voi cunoaște mai mult pe Dumnezeu, cu atât îmi va fi mai ușor să-mi păstrez direcţia. Ce-mi mai rămăsese de făcut atunci mi s-a părut deopotrivă simplu și mobilizator. Am scris pe un semn de carte o promisiune biblică și am coborât în holul căminului, discret, ca să rămân nebăgat în seamă. Nu mai voiam să fiu văzut. Nu mai strigam.

Mă cuprinsese o altfel de tăcere – asociată unui scop limpede din interior. În hol era multă lume și larmă. În timp ce priveam forfota a cărei absorbire de sine nu mă mai dezamăgea, am zărit o colegă de la altă specializare. A trecut grăbită, cu faţa plânsă ascunsă în mâini. Am mers după ea și i-am dat semnul de carte. Eram convins că am văzut-o pentru că Dumnezeu Însuși o văzuse mai întâi. Cumva cred că și ea a înţeles asta. În ceea ce mă privea, mi se demonstrase că lumea este diferită dacă te uiţi la ea asemenea lui Dumnezeu.

Modul în care privim întrebările, dezamăgirile și necunoscutul determină răspunsul nostru în faţa lor. Timpul, perseverenţa, sinceritatea și încrederea în Dumnezeu ne deschid mereu noi perspective. Prin aceste noi prisme, am continuat să adaug înţelesuri noi la înţelegerea mea despre Dumnezeu.

Și am ajuns la concluzia că nu e nevoie să mă îndoiesc de El când descopăr noi întrebări. Nu e nevoie să-mi pun la îndoială credinţa nici măcar dacă acele întrebări sunt favoritele scepticului sau ale ateului. Știu că există unghiuri din care nu am privit încă lumea așa cum o privește Dumnezeu și le voi descoperi mai ușor dacă nu mă îndoiesc de El.

Astăzi, știu că a merge înainte cu credinţă nu înseamnă a trăi baricadat în interiorul unui spaţiu în care credinţa e ușoară sau posibilă, ci a accepta provocările fără instabilitatea adusă de teamă și îndoială[2]. Nu e ca și când nu mai putem simţi „furnicile din pantalonii credinţei“[3], dar nu ne mai speriem de ele. Putem greși în multe feluri cu privire la ceea ce credem că am înţeles, de o parte sau de alta a graniţei dintre credinţă și necredinţă. Timpul ne va spune cât și când am greșit. Nu este însă nevoie, până atunci, să trăim în incertitudine.

E adevărat că atât timp cât nimeni nu a demonstrat matematic existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, nu putem trăi cu certitudini matematice, indiferent de tabăra în care ne-am găsi. Dar avem certitudinea experienţei, care se întărește pe măsură ce-L cunoaștem mai mult pe Dumnezeu. Cât despre pretenţia că nu mai avem nevoie de ipoteza existenţei lui Dumnezeu pentru a explica lumea, cred că aceasta vorbește fie despre o definiţie limitată pe care o dăm lumii, fie despre niște incertitudini personale mai deranjante decât s-a bănuit.

Norel Iacob s-a convins repetat că, pentru fiecare unghi de vedere care evidenţiază o îndoială, Dumnezeu ne oferă o perspectivă care să ne dea siguranţa că punerea încrederii noastre în El nu a fost o decizie greșită.

„Despre modul în care cunoașterea lui Dumnezeu poate schimba raţionamentele vezi Timothy Keller, Argument pentru Dumnezeu. Credinţa într-o epocă a scepticismului, Oradea, Kerigma, 2013; C.S. Lewis, Creștinism, pur și simplu, București, Humanitas, 2004.”

„O astfel de autoanaliză vulnerabilă și sensibilă în Nathan Brown, De ce mă lupt să am credinţă, Pantelimon, Viaţă și Sănătate, 2018.”

„Frederick Buechner, Wishful Thinking: A Theological ABC, New York, Harper & Row, 1973, p. 20.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Norel Iacob

Rate it

Previous post

Externe

Creștini eliberați după respingerea acuzațiilor de infracțiuni împotriva islamului – ȘtiriCreștine.ro

Mai mulți creștini din autodeclarata Republică Somaliland au fost eliberați din închisoare după ce au fost respinse acuzațiile împotriva lor referitoare la infracțiuni împotriva religiei de stat a islamului. Printre aceștia se aflau și Mohamed și Hamdi, un cuplu care a fost arestat împreună cu nou-născutul lor în ianuarie 2021, relatează Barnabas Fund. În aprilie, șase creștini convertiți de la islam au fost acuzați de apostazie, învățarea și răspândirea creștinismului, […]

todaySeptember 21, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%