Top

Credinţa care ne consolează

todayJanuary 21, 2023

Background
share close

În general, nu-mi place să merg la înmormântări, dar ele iau forme diferite și stârnesc sentimente diferite. Unele par mai triste decât celelalte, în timp ce altele sunt brăzdate de un sentiment luminos de speranţă. Adesea, înmormântarea e un amestec de dulce și de amar. Ceea ce ne adună pe toţi este, în esenţă, ceva bun – viaţa cuiva, dragostea și relaţia pe care am avut-o cu persoana respectivă – care se încheie întotdeauna prea devreme.

Într-o diversitate de culturi și de tradiţii, aceste adunări se bazează pe cele mai profunde speranţe și temeri, îndoieli și credinţe pe care le avem, testându-le într-un mod unic, inaccesibil evenimentelor de alt gen. Chiar și pentru cei care nu sunt în mod deosebit religioși, înmormântările oferă ocazia revizuirii rămășiţelor de credinţă pe care le mai au sau a apelării la teologii provizorii cu privire la viaţă și moarte, oricât de eronate ar fi acestea. De fapt, în mijlocul tristeţii care ne învăluie în mijlocul unui eveniment dureros cum este înmormântarea, recursul la credinţă se bazează pe rolul ei de a ne consola și de a ne arăta o direcţie chiar și atunci când totul se destramă.

Cu toate acestea, credinţa, în diferitele ei forme și practici, este acuzată tocmai de faptul că ar fi o simplă consolare. O cârjă pentru a face faţă vieţii, cu tragediilor și dezamăgirilor sale, pe care se sprijină cei mai slabi, cei mai puţin echipaţi pentru a se descurca. Prin urmare, credinţa este percepută ca o cale de evadare din realitate și este criticată pentru că, în loc de a ne permite să depășim în mod hotărât eșecurile și provocările din lumea reală, promovează pasivitatea, încurajându-și adepţii să se concentreze asupra unei conștiinţe alterate sau a vieţii de apoi.

Există trei răspunsuri, la fel de legitime, la acest tir de critici: da, nu, și, din nou, da.

Criticii au dreptate

O primă critică este aceea că, prea adesea, credinţa a fost un înlocuitor al acţiunii în faţa realităţilor dure ale vieţii – așa cum se întâmplă cu orice clișeu, există un adevăr în spatele acestei afirmaţii. Credinţa a fost folosită ca „opiu al poporului” – pentru a cita celebrele cuvinte ale lui Karl Marx – de către cei care deţin puterea în diferite societăţi. Dar, uneori, credinţa a fost îmbrăţișată și de oamenii simpli care s-au folosit de mângâierea oferită de religie pentru a ridica din umeri și a profita de pe urma menţinerii unui status-quo.

În mijlocul confruntării cu dezamăgirile, nedreptatea și tristeţile inevitabile ale vieţii și chiar ale morţii, credinţa a fost folosită pentru a normaliza tragedia, pentru a scuza impardonabilul, pentru a cultiva complicitatea cu acţiunile nedrepte și pentru a ne adapta dorul de eternitate la realităţile efemere. Iar dacă aceasta este toată oferta cu care vine credinţa, atunci adepţii ei merită să fie obiectul criticii sau chiar al milei celorlalţi.

Nici un drum nu este ușor

Pe de altă parte, mulţi oameni cu un crez religios vor susţine că, departe de a-i distrage de la realitate, credinţa lor reprezintă catalizatorul unei implicări totale în ceea ce se întâmplă în viaţă, în lume și în lupta cu schimbarea status-quo-ului. În cuvintele activistei sociale Vandana Shiva, „înclinaţia spre lucrurile spirituale e asociată cu inactivitatea, în timp ce activismul tinde să fie asociat cu violenţa. Dar, într-un mod neașteptat, singurii oameni care par să aibă curajul de a acţiona sunt cei profund spirituali – pentru că doar cei care știu că există o altă lume, o altă dimensiune, nu pot fi intimidaţi de lumea puterii organizate”.

În acest sens, este corect să vezi în credinţă mai mult decât o consolare. Credinţa nu este o bulă care ne izolează de lumea din jur. Mai degrabă, ea este o chemare care ne poate face viaţa mai dificilă, mai inconfortabilă, poate chiar mai primejdioasă – există nenumărate istorii ale unor oameni cărora credinţa nu le-a făcut viaţa mai ușoară, mai bună sau mai de succes. Dimpotrivă, au suferit pentru credinţa lor și pentru misiunea la care ea i-a chemat.

Este corect să vezi în credinţă mai mult decât o consolare. Credinţa nu este o bulă care ne izolează de lumea din jur.

A trăi, a acţiona și a vorbi împotriva nedreptăţii, împotriva celor puternici, împotriva prejudecăţilor din jurul nostru înseamnă a depune o muncă dificilă, adesea ingrată. Mulţi activiști ar prefera o viaţă mai liniștită, dar, într-un anumit sens, credinţa lor este mai degrabă convingere decât consolare.

Atunci când te confrunţi cu tragedii și dezamăgiri personale, credinţa că există o Putere sau un scop în spatele scenei naște uneori mai multe întrebări decât răspunsuri: De ce li se întâmplă lucruri rele „oamenilor buni”? Care este sensul sau scopul unei tragedii aparent lipsite de sens? De ce Dumnezeu, Binele suprem, ar permite suferinţei să continue? De ce costă atât de mult să îţi urmezi credinţa? Astfel de întrebări pot înrăutăţi, mai degrabă decât să aline, episoadele de suferinţă ale celor care susţin că au credinţă.

Credinţa și viaţa bine trăită

Dar din nou, da, credinţa este o mângâiere — și încă una de care avem nevoie. Nu ar trebui să ne fie rușine să recunoaștem că viaţa este dificilă, adesea tragică. Atunci când știm că am participat deja la prea multe înmormântări, când ne privim în ochi propria moarte, când ne trăim propria noastră durere și tristeţe, când suntem martori ai suferinţei și frământării din lumea noastră, chiar dezamăgirea, frica, frustrarea sau furia noastră ne îndeamnă să privim dincolo de noi. Să căutîm un sens, să ne agăţăm de speranţă, să tânjim după ceva mai mult.

Atât de mulţi oameni au găsit consolare în credinţa lor. Suntem fiinţe umane care cunosc durerea, suferă nedreptatea și au nevoie de speranţă, așadar nu trebuie să ne cerem scuze pentru faptul că găsim consolare în credinţă. Acesta este un mod de a trăi cu sens în mijlocul tragediilor și dezamăgirilor vieţii. În acele zile dulci-amare în care îi îngropăm pe aceia pe care îi iubim, credinţa ne poate ajuta să trecem cu bine prin durerea despărţirii și să ne strângă unii lângă alţii, așa cum deja o face.

Nathan Brown este editor de carte pentru Signs Publishing din Warburton, Australia. O versiune a acestui articol a apărut pentru prima dată pe site-ul web Signs of the Times Australia.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Nathan Brown

Rate it

Previous post

Optimism

Lecții învățate într-un grup de mame

„Sunt FTM. LO al meu a fost EBF de la naștere. Acum are opt luni. MIL-ul meu crede că ar trebui să treacă pe mâncare pasată, dar eu vreau să încerc BLW.” „Nu înţeleg nimic din toate astea. Ce înseamnă toate aceste acronime?” a întrebat îngrozită prietena mea proaspăt însărcinată. Nu o puteam învinovăţi pentru că se simte intimidată. Și eu credeam la început că toate aceste acronime sunt descurajante. […]

todayJanuary 19, 2023

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%