Optimism

Credința cere o inimă umilă

todayAugust 26, 2023 4

Background
share close

Biserica Nașterii Domnului din Betleem este cel mai vechi loc folosit ca locaș de cult în creștinism. Datează din secolul al IV-lea, când mama împăratului roman Constantin a vizitat Ţara Sfântă, pentru a identifica locurile în care a trăit Iisus și care ar putea deveni locuri de pelerinaj sau unde putea fi construite edificii creștine. De la distanţă, ușa de la intrare nu este vizibilă, mai ales când zona este aglomerată cu pelerini și turiști, așa cum este adesea Manger Square, piaţa din apropierea bisericii.

Ușa pocăinţei – o ușă de mici dimensiuni, încrustată în zidul gros de piatră de la intrarea în Biserica Nașterii Domnului – datează din perioada otomană și avea scopul de a împiedica necredincioșii să pătrundă pe cai în biserică.

Pe vremea cruciaţilor exista o ușă cu mult mai mare, al cărui contur se poate zări încă pe ziduri. Ea a fost micșorată pentru a reduce riscul unui atac, în special din partea jefuitorilor care ar fi încercat să intre călare. În prezent, pe ușă nu poate intra decât o singură persoană odată, iar partea de sus a ușii ajunge doar până la înălţimea pieptului, motiv pentru care a fost supranumită „ușa smereniei” – oricine vrea să intre în biserică trebuie să se aplece pentru a reuși să intre.

Într-un fel, aceasta este ceea ce facem ori de câte ori adoptăm o anumită credinţă sau urmăm o tradiţie. Ne supunem unei cumul (atent selectat) de înţelegeri și practici legate de istorie, de comunitate și de o Putere Superioară, un Scop sau o Persoană.

Ce este și ce nu este smerenia

Acestă supunere funcţionează ca o „uşă a smereniei”, oferindu-ne posibilitatea de a ne pleca în faţa a ceva mai mare decât noi înșine, recunoscând că nu noi suntem în centrul poveștii. Disciplina credinţei ne îndreaptă spre un mod de viaţă mai umil.

Acest lucru este foarte important, pentru că smerenia poate fi o virtute alunecoasă. Încercarea de a evoca smerenia de dragul smereniei este parte a unui parcurs frustrant. Ori de câte ori observăm progresele făcute pe drumul umilinţei suntem tentaţi să fim mândri de această realizare – iar întregul progres se evaporă, lăsându-ne chiar mai puţin umili decât la început.

Smerenia se poate dovedi o virtute alunecoasă.

Autorul creștin C.S. Lewis sublinia tendinţa noastră de a percepe eronat smerenia, presupunând că aceasta „înseamnă că femeile frumoase se chinuie să se creadă urâte și bărbaţii deștepţi se chinuie să creadă că sunt proști”. Bineînţeles, acest mod de a gândi nu funcţionează. În primul rând, pentru că nu trece testul adevărului, dar mai ales pentru că accentul cade pe noi înșine. Așadar, rămâne nevoia unei „uși a smereniei” – ceva dincolo de noi înșine, poate chiar dincolo de cultura noastră, care să ne așeze pe genunchi încă de la intrarea pe acest drum.

Deși adesea este plasată în sfera personală, credinţa implică idei, convingeri și practici care vin din afara noastră. Cele mai multe convingeri își au obârșia în istorii vechi sau în pagini de Scriptură care contrastează cu multe lucruri din viaţa și cultura omului modern (și chiar le condamnă). Ele contrazic presupunerile cu care am crescut și pe care le-am absorbit în mod inconștient de la vocile din jurul nostru. Aceste idei străvechi, dar trainice, ne pun la dispoziţie o lentilă prin care să privim lumea, determinându-ne să punem la îndoială ceea ce am accepta în mod automat ca valoros, bun și adevărat.

Îndepărtându-ne de hiperindividualismul și de sentimentul de autosuficienţă specifice culturii occidentale, credinţa ne apropie mai mult de comunitate, conectându-ne cu credincioșii – tovarășii noștri de căutare –, precum și cu generaţiile celor care au crezut înaintea noastră. Și astfel devenim conștienţi de faptul că nu suntem în niciun caz primii care se confruntă cu marile întrebări despre viaţă și moarte, despre sens și scop.

În ciuda presupusului nostru rafinament sau a dezvoltării tehnologice, este puţin probabil să descoperim răspunsuri care să difere dramatic de cele oferite de credinţa acelora care au trăit în locuri și timpuri foarte diferite (sau a celor care trăiesc aproape de noi). Există probabilitatea să fi pierdut pe drum unele dintre elementele vitale ale credinţei pe care să le recuperăm de la cei care își trăiesc credinţa în contexte diferite, dar sunt contemporani cu noi.

Prin însăși definiţia ei, credinţa ne invită – sau chiar ne obligă – să întâlnim o Putere, un Scop sau o Persoană – ceva atât de complet diferit de noi încât transcende înţelegerea, priceperea sau capacitatea noastră de a controla lucrurile. Este o realitate care eclipsează viaţa individului și ne ajută să redescoperim valoarea comunităţii, dar, de asemenea, ne cere să recunoaștem limitele cunoașterii noastre.

Credinţa ne oferă o perspectivă asupra unei realităţi în care poate că jucăm un rol minuscul – dar, în același timp, unul care va fi mereu superior nouă înșine. Credinţa noastră recunoaște adevărul despre care mărturisea apostolul Pavel, acela că „noi cunoaștem doar în parte” (1 Corinteni 13:9). Credinţa noastră este atât puntea care traversează ceea ce nu cunoaștem, cât și motivaţia pentru călătoria spre o cunoaștere mai profundă a Realităţii ultime pe care o căutăm.

Credinţa autentică lucrează prin smerenie

Prea adesea în istorie (chiar și în biserică ori în comunităţi de credinţă), omul a reușit să deformeze credinţa, transformând-o într-un prilej de mândrie. Ori de câte ori este astfel contorsionată, credinţa se folosește de straie religioase pentru a deschise ușa spre oprimare, exploatare și abuz.

Credinţa veritabilă ne aduce întotdeauna într-o stare de smerenie; chiar dacă spaţiul de dincolo de ușă este foarte larg, nu trebuie să uităm că intrăm pe această ușă supunându-ne vieţile și ideile noastre unei Idei, unui Scop, unei Persoane care depășește ceea ce suntem noi. Exersarea credinţei ne aduce mereu și mereu la această ușă de mici dimensiuni care ne poartă spre o realitate mai mare.

Smerenia nu înseamnă să credem lucruri despre care știm că nu sunt adevărate, ci să fim onești cu privire la ceea ce nu știm. Adevărata smerenie presupune dispoziţia de a sonda ceea ce este dincolo de noi, mai mare decât noi. Prin urmare, smerenia este ușa către credinţă. Iar dacă credinţa nu este îngemănată cu umilinţa, atunci ea nu este credinţă autentică.

Nathan Brown este editor de carte pentru Signs Publishing, în Warburton, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Nathan Brown

Rate it

Previous post

Război

Complimentele și prețuirea | De ce ne fac ziua mai bună

Când ne gândim la multitudinea de sarcini dintr-o nouă zi, fiecare dimineaţă poate fi o provocare pentru mobilizarea resurselor noastre; un test combinat de viteză și rezistenţă sau o cursă contracronometru cu obstacole cunoscute, dar și cu probe surpriză, care ne copleșesc câteodată. În acest context, este firesc să ne concentrăm atenţia pe noi înșine, pe îndatoriri, pe alergătură, cum este definită adesea viaţa modernă, aflată într-o continuă căutare, și […]

todayAugust 25, 2023 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/