Credință

Credința vede miracolul | Martirii zilelor noastre

todayOctober 2, 2021 2

Background
share close

În tulburarea lor, martirii nu-L abandonează pe Dumnezeu. Deși nu Îl înţeleg întru totul, Îl cunosc suficient încât să-și pună credinţa și speranţa în El.

Finalul gimnaziului l-am parcurs în sistemul școlar scandinav. Acolo, adolescentul e confruntat cu marile întrebări ale omenirii în cadrul disciplinelor despre societate. Acestea abordează echitatea administrării sistemelor economice și politice prin explorarea unor exemple de genul următor:

În 2012, 3.000 de copii indieni mureau zilnic din cauza bolilor legate de malnutriţie. Estimările analiștilor indicau 19 milioane de tone de grâu în pericol, din cauza stocării deficitare. Cu doi ani înainte, Curtea Supremă a Indiei recomandase guvernului să distribuie populaţiei sărace gratuit grâul, înainte să se strice, dar guvernul nu a dat curs recomandării.

Cum poate un Dumnezeu bun să existe când lumea este atât de rea?

În 2016, fermierii americani au aruncat 162 de milioane de litri de lapte, din cauza supraproducţiei. În aceeași ţară, 23 de milioane de oameni locuiesc în pustiuri alimentare – la distanţă mai mare de 10 kilometri de un magazin sau de o piaţă de unde pot cumpăra alimente de bază și care să le permită o alimentaţie sănătoasă.

Apoi, în scopul educării gândirii critice, elevul este îndrumat să pună întrebări pornind de la aceste realităţi: De ce stau lucrurile așa? Cine poate schimba ceva în privinţa celor de mai sus? Ce ar trebui făcut?

Aceste exemple prezintă probleme în distribuţia de alimente în doar două ţări. Nu am atins comerţul cu arme, traficul de droguri, de fiinţe umane sau de organe, genocidele și nici atrocităţile războaielor mondiale. Întâlnirea dintre cauzele acestor crize și credinţa într-un Dumnezeu suveran mi-a actualizat trilema lui Epicur sub formă de întrebări: Cum poate un Dumnezeu bun să existe când lumea este atât de rea? Este El atotputernic? Este El iubitor? Este?

Am ajuns la ceea ce părea a fi singura „ieșire“ – renunţarea la Dumnezeu. Atunci am descoperit ce însemna abisul lipsei credinţei.

Haosul interior care a urmat e greu de descris. Piesele de domino ale vieţii cu credinţă căzuseră ca în urma unui cutremur, dar nu toate. Unele se încăpăţânau să rămână în picioare. Încercând să-mi rescriu ecuaţia vieţii și a familiei mele în cheia absenţei divinului, continuam să realizez că „erau în ea prea multe episoade care nu-mi ieșeau la socoteală“[1] fără ajutorul Cuiva, pe care până atunci Îl numisem Dumnezeu – piese de domino care nu voiau să cadă.

Nu-mi puteam explica de ce totuși aceste intervenţii, dacă fuseseră divine, de ce erau în ultima clipă, de ce subtile, de ce explicite, dar și inexplicabile, de ce erau în lanţuri cauzale atât de improbabile și fragile, dar prea necesare. Nici dese, nici rare, așa cum sunt stelele pe cer seara, nu-ţi izbesc privirea, dar odată zărite nu le mai poţi ignora. Dacă acelea erau urme ale Dumnezeului și dacă putea interveni, de ce nu o făcea cu întreaga capacitate ca să rezolve necazul condiţiei umane? Continuul absurd însemna absenţa răspunsului.

Am dezbătut mult în sinea mea dacă să-I cer lui Dumnezeu o intervenţie, una în plus, pentru a-mi confirma sau rezolva necredinţa. Oricum n-avea s-o facă, întrucât nu făcuse altele. Îmi mai spuneam că n-avea cum să fie etic. Chiar dacă El exista, ar fi fost mai prejos de El să facă ceva, așa, ca o demonstraţie pentru un muritor. Dar, până la urmă, I-am cerut o intervenţie, în spaţiul necredinţei mele, solid raţionale, întrucât acolo simţeam miza puternică și n-ar fi fost nimeni altcineva afectat.

Întrebările destabilizatoare nu-mi mai produceau neliniști.

Ceea ce a urmat a fost o surpriză. Ca și în experienţele trecute care nu puteau fi șterse, intervenţia nu a fost nici dură, nici bruscă. Întrebările grele au rămas multă vreme. Însă peste necredinţa născută din ele am primit, în mod inexplicabil atunci, un soi de „amortizor“, de parcă întreaga lor forţă a fost luată și am putut vedea din nou, fără prejudecata epicuriană, realitatea.

Abia atunci m-am simţit cu adevărat liber să privesc lumea și am văzut intervenţiile divine în ea, așa cum vezi lumina stelelor pe cerul nopţii – nu vezi doar întunericul, ci cu răbdare ajungi să vezi doar stelele, apoi constelaţiile, iar cu răbdare poţi vedea și braţul Căii Lactee.

Întrebările destabilizatoare nu-mi mai produceau neliniști. Fără teama interioară, după mai mult timp am înţeles cum și de ce lumea noastră nu este doar un tărâm distopic, ci permite și lumini ale speranţei și credinţei. Omenirea este o specie, nu un individ. Individual contribuim fie la binele, fie la răul ei, dar niciodată nu i ne putem substitui.

Răspunsul divin la mijlocirea lui Avraam pentru cruţarea Sodomei și Gomorei arată că lumea rezistă prin consecvenţa oamenilor buni și integri care își menţin fidelitatea faţă de Dumnezeu asemenea lui Iov (vezi Geneza 18:22-32, Iov 1:8), implicit ancorând-o de El.

În al Doilea Război Mondial, Desmond Doss și Franz Hasel[2], fără arme, pe front, au salvat multe vieţi.

Ernest Gordon[3] a intrat în război necredincios, dar gesturile de credinţă practică ale colegilor de prizonierat Miller și Moore l-au făcut să înţeleagă generozitatea divină și i-au redăruit încrederea și speranţa în semeni. După eliberare, Louis Zamperini a suferit de stres posttraumatic sever din cauza torturii. Dar, când L-a aflat pe Iisus Hristos și a înţeles puterea iertării Lui, a depășit chinul interior și a găsit puterea de a-și ierta torţionarii.

Regretata Dianna Ortiz[4] lucra la alfabetizarea copiilor indigeni din Guatemala, activitate pentru care a fost ţintită ca opozant ideologic al regimului și a fost răpită. Ororile la care a fost supusă i-au zdruncinat sufletul atât de mult încât a pierdut semnificaţia iertării – dar a spus că lasă asta în mâna lui Dumnezeu și în urma luptei sale pentru dreptate a fondat unica organizaţie de abolire a torturii și de susţinere a victimelor ei din SUA.[5]

Phan Thi Kim Phuc, în vârstă de nouă ani, a fost arsă de napalm, iar chinul momentului a fost surprins de camera de filmat – lumea o știe ca Napalm Girl („fata cu napalm“). Dar în ciuda acestui chin ea s-a alăturat celor care au înţeles iertarea și eliberarea de cicatricile ei în cicatricile lui Iisus – acestea sunt cuvintele ei. Paul Rusesabagina, în mijlocul genocidului rwandez, a ales să-i salveze pe toţi tutsi pe care îi putea salva în Hôtel des Mille Collines pe care îl administra, deși făcea parte din grupul etnic hutu.

Cine sunt aceștia? Câţiva aștri pe bolta morală a omenirii recente, care au continuat să cultive reflectarea divinului, chiar dacă prin prisma imperfectă a vieţilor lor.

Lumina se percepe în funcţie de cât de deschis este ochiul. Astrofotografia se realizează prin prelungirea expunerii senzorului la lumina stelelor. La fel, o fantă prea îngustă prin care vezi lumea oferă rezultate incomplete, iar răspunsul pentru Epicur nu vine într-o clipă umană, ci divină (vezi 2 Petru 3:8). Cu o perspectivă mai distantă, dar atentă asupra istoriei lumii, intenţiile divine de a salva omul se vor evidenţia.

Notam într-un alt articol cum istoria înregistrează o distilare morală și calitativă ce se suprapune și coincide cu răspândirea cunoașterii Revelaţiei prin Sfânta Scriptură și acceptarea mesajului ei. Aspiraţia drepturilor omului i-a oferit omenirii o traiectorie care corectează disoluţia morală a lumii, iar ancorarea acestor legi în ideea biblică a omului care reflectă divinul prin creaţie dă credit Revelaţiei prin rezultate.[6] Ţările unde aceasta a avut loc au avut parte de un declin constant al violenţei, iar oamenii acelor spaţii le-au făcut cele mai dezirabile de locuit.

Promisiunea divină a salvării se împlinește așadar prin credinţa voluntarilor. Deși atrocităţile martirajului nu sunt mângâiate de articularea atentă a teodiceelor, Revelaţia recunoaște frustrarea martirilor în faţa răbdării divine care întârzie retribuţia (vezi Apocalipsa 6:10). Totuși, în tulburarea lor, ei nu-L abandonează pe Dumnezeu, ci, ca Iov și ca Dianna Ortiz, I se adresează – deși nu Îl înţeleg întru totul, Îl cunosc suficient încât să aibă încredere în El.

Laurenţiu Nistor crede că, dacă ai răbdare să privești și să cercetezi opera Divinităţii, vei ajunge nu doar să crezi în Dumnezeu, ci și să-L cunoști.

„Susi Hasel Mundy, Maylan Schurch, O mie să cadă, Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2016.”

„Experienţele sale se găsesc în Ernest Gordon, Through the Valley of the Kwai, Harper & Row Publishers, New York, 1962, și în Ernest Gordon, To End All Wars, HarperCollins Publishers, New York, 2002.”

„Ezechiel 36:27, Isaia 11:9-10, Ieremia 31:31-34, Evrei 8:10, 10:16.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Laurentiu Nistor

Rate it

Previous post

Doctrine

Diviziunea pe care o face Biblia vs. Diviziunile pe care le fac credincioșii

Unul dintre textele care ne vorbesc despre revenirea din slavă a Mântuitorului nostru este Matei 24. În acest capitol întâlnim și următoarele versete: „Atunci , din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată” (v. 40, 41). Ce înțelegem de aici? Nu toți oamenii vor […]

todayOctober 2, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%