Creștinii care nu se tem de bătrânețe

„Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini” (Isaia 46:4).

„Tare-i scurtă viaţa asta!”[1] – o replică pe care scriitorul Julien Green a înregistrat-o în jurnalul său, menţionând că-i aparţine unei bătrâne localnice, fiind de fapt ultimul lucru pe care l-a spus pe patul de moarte, la 94 de ani. Iar dacă acest adevăr, al subţirimii dureroase a vieţii, se dezvăluie cu mult mai limpede celor ajunși spre capătul vieţii, la fel stau lucrurile și cu neplăcerile bătrâneţii – le simţim pe de-a-ntregul greutatea abia atunci când încep să muște din carnea noastră.

Chiar dacă pare să fi devenit o preocupare recentă, teama de bătrâneţe a existat, într-o anumită măsură, dintotdeauna. Doar dimensiunile par să i se fi exacerbat, în timp ce este amplificată și anesteziată deopotrivă de promisiunile industriei anti-aging, cu oferta ei irezistibilă, adaptată tuturor buzunarelor și tuturor spaimelor pe care le naște declinul.

În jurnalul său, Green își notează uneori gândurile prilejuite de moarte și de îmbătrânire. La 58 de ani este mișcat să descopere cuvintele lui Chateaubriand despre ce înseamnă să rememorezi scene din tinereţe: e ca și cum ai „vizita niște ruine la lumina unei făclii”.[2] La 69 de ani își notează impresiile despre o carte despre bătrâneţe a lui Simone de Beauvoir, care i se pare cumplită. Scrie despre cât de clar îţi citești verdictul îmbătrânirii în ochii trecătorilor, care abia dacă te mai observă.[3] Trei ani mai târziu, mărturisește că abia acum înţelege mai viu spaimele legate de moarte ale scriitorului François Mauriac și vorbește despre dorinţa de a muri care îl cuprinde atunci când rememorează zilele fericite de altădată, în care era înconjurat de membrii familiei care mai trăiesc acum doar în amintirile lui.

În lumea postmodernă, bătrâneţea e o boală, și încă una rușinoasă, decrepitudine fizică și psihică, o adevărată pacoste, un anotimp tragic.

Bătrâneţea e descrisă în culori la fel de sumbre (sau poate doar realiste?), 50 de ani mai târziu, de scriitorul Mircea Mihăieș. În lumea postmodernă, bătrâneţea e o boală, și încă una rușinoasă, o stare de decrepitudine fizică și psihică, o adevărată pacoste, un anotimp tragic, pentru că individul nu se mai poate reinventa înainte de a aluneca în somnul morţii.[4]

Dacă bătrâneţea este un șir de pierderi și de despărţiri, cum am putea să ne pregătim pentru ea, să o trăim în loc să o îndurăm, să o îmbrăţișăm chiar? Putem aborda din diferite unghiuri anii (cel mai probabil) dificili ai bătrâneţii, avem la îndemână o mulţime de tratamente și de pârghii de prevenţie, pentru a întârzia sau îmblânzi instalarea afecţiunilor și dizabilităţilor care acompaniază acest stadiu al vieţii. Poate avem răgazul de a ne savura realizările trecutului și de a ne mângâia clipele prezentului în compania celor dragi.

Totuși speranţa și bucuria în mijlocul adversităţilor inevitabile (mai ales) în ultima parte a vieţii izvorăsc de dincolo de noi, așa cum se întâmplă, de fapt, în toate anotimpurile vârstelor noastre.

Cum ne tratăm fricile de bătrâneţe

Pastorul John Piper inventariază o serie de temeri legate de bătrâneţe, mărturisind că se confruntă la rândul său cu ele, și analizează remediile pe care ni le oferă Scriptura pentru fiecare dintre aceste frici.

Creștinul poate fi recunoscător pentru modul în care a fost călăuzit în trecut, dar are de asemenea motive robuste pentru a privi cu credinţă viitorul. Fie că este vorba de următoarele câteva minute, fie că ne gândim la ce se va întâmpla peste luni și ani de zile, ceea ce ne susţine este „credinţa în harul viitorului”, scrie Piper, exprimându-și credinţa că harul lui Dumnezeu îl va susţine clipă de clipă, până la ultima respiraţie.

„Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Teama de necunoscut este gravată în sufletul nostru, într-o lume în care majoritatea darurilor pe care le avem sunt la fel de efemere ca baloanele de săpun. Totuși, Dumnezeu Însuși ne făgăduiește că ne va sprijini până în zilele bătrâneţii (Isaia 46:4), iar braţele Lui veșnice ne vor fi loc de adăpost totdeauna (Deuteronomul 33:27).

De fapt, subliniază Piper, Biblia este un tezaur de promisiuni care ne sprijină în orice moment de dificultate. Poate ne temem de deciziile pe care vom fi nevoiţi să le luăm în anii neputinţei, dar Dumnezeu ne asigură că nu ne va lăsa să ne confruntăm singuri cu alegerile care ne stau în faţă („Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” – Psalmul 32:8).

Sau poate că ne îngrijorăm de faptul că economiile noastre nu vor reuși să acopere tratamentele medicale sau alte nevoi ale bătrâneţii, însă apostolul Pavel ne amintește că Dumnezeu a fost dispus să ne ofere cel mai costisitor dar din univers: „El, care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, împreună cu El, toate lucrurile?!” (Romani 8:32).

Citește și: S.O.S., îmbătrânesc!

Dacă ne temem de singurătate, avem pe Cineva care va fi cu noi „în toate zilele” (Matei 28:19); dacă frica de suferinţă ne bântuie, Biblia ne asigură că durerea va lucra ceva măreţ în noi (Romani 5:3-5) și că suferinţele noastre, care durează numai o clipă din perspectiva eternităţii, ne aduc „o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:16). Atunci când ne dau târcoale îndoieli legate de capacitatea noastră de a ne încrede în El până la sfârșit, ne putem prinde de asigurarea că Acela care a început lucrarea de salvare a sufletului nostru o va și încheia (Filipeni 1:6).

Dar cum rămâne cu teama de inutilitate, mai ales într-o societate în care se pare că valoarea noastră este dată de ceea ce reușim să producem?

Roade la vremea bătrâneţii

„Cei sădiţi în Casa Domnului înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi” (Psalmul 92:13-14).

Chiar dacă nu ne așteptăm ca fiecare persoană în vârstă să manifeste înţelepciunea pe care o așteptăm de la anii săi, nu există ceva care să poate înlocui generaţia vârstnică – doar ea poate transmite tinerilor valori și cunoștinţe acumulate și testate într-o viaţă de om, scrie pastorul Johan D. Tangelder. „Niciodată nu ești prea bătrân pentru a-L sluji pe Dumnezeu”, punctează Tangelder, subliniind că modul în care se transmite credinţa, de la o generaţie la alta, face necesară o relaţie strânsă între vârstnici și tineri.

„Niciodată nu ești prea bătrân pentru a-L sluji pe Dumnezeu.”

Celor care se tem că vârsta înaintată înseamnă lipsă de relevanţă și inutilitate, Biblia le prezintă personaje care L-au slujit pe Dumnezeu cu entuziasm, pe măsură ce anii li se tot adunau pe răboj. Ne-am putea gândi la Sara, la Naomi, la Elisabeta și Zaharia sau la Simeon și Ana, care au salutat cu bucurie nașterea lui Mesia.

Pentru creștini, bătrâneţea are alte valenţe decât cele reliefate de cultura noastră. Creștinii nu tânjesc să-și ascundă vârsta prin tratamente antiîmbătrânire și prin antrenamente istovitoare, ei nu se scufundă cu totul în trecut și nu trăiesc doar pentru a se bucura de relaxarea și de hobbyurile neglijate în tinereţe, notează Tangelder. De fapt, adevăratul creștin va sluji în orice mod permis de abilităţile, resursele și gradul de autonomie, urmând exemplul lui Iisus.

Iar dacă limitările fizice nu mai permit activităţile de voluntariat sau diferite alte forme de slujire activă, rămâne întotdeauna posibiltatea de a-i sluji pe ceilalţi prin rugăciune, conchide pastorul.

Încurajarea vârstnicilor să rămână slujitori demontează mitul neproductivităţii bătrânilor, le oferă acestora sentimentul că sunt utili și doriţi și dărâmă barierele nebiblice dintre generaţii.

Cea mai dureroasă formă de discriminare pe baza vârstei este cea în care vârstnicul însuși ajunge să se perceapă ca inutil, fără importanţă, ușor de înlocuit, scrie profesorul George C. Fuller într-un articol care inventariază forme de slujire accesibile seniorilor. Creștinii trăiesc pentru ceilalţi, așadar în centrul slujirii nu se află nevoile (oricât de presante) ale celorlalţi, ci motivaţia noastră – faptul că Îl iubim pe Dumnezeu ne conduce să-i iubim și pe semenii noștri. Pornind de la rolul fundamental al slujirii în viaţa creștinilor de orice vârstă, Fuller observă că încurajarea vârstnicilor să rămână slujitori demontează mitul neproductivităţii bătrânilor, le oferă acestora sentimentul că sunt utili și doriţi și dărâmă barierele nebiblice dintre generaţii.

Scriind despre schimbările pe care cei din generaţia lui le-au trăit într-o viaţă care n-a semănat din acest punct de vedere cu experienţa niciunei alte generaţii, pastorul Adolf Troester remarca faptul că ultimele decenii din viaţa cuiva ar putea fi cele mai bune dintre toate. Cel puţin așa s-a întâmplat cu Moise sau cu Caleb. Disponibilitatea noastră de a-L lăsa pe Dumnezeu să strălucească prin noi reprezintă darul cel mare pe care i-L putem face Lui, dar și nouă, pentru că ultiimi noștri ani ar putea fi de aur, scrie Troester.

De ce putem să ne îmbrăţișăm bătrâneţea

Moartea și îmbătrânirea care o precede de cele mai multe ori nu au făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru om, ci sunt efectele rebeliunii omului împotriva Creatorului Său, scrie medicul Elizabeth Mitchell, care susţine că Scriptura este locul în care trebuie să mergem pentru a afla răspunsuri la marile întrebări ale vieţii.

După ce trece în revistă câteva explicaţii pe care oamenii de știinţă încearcă să le formuleze cu privire la cauzele (și posibilele remedii) ale îmbătrânirii, Mitchell își mărturisește convingerea că nicio descoperire nu va inversa îmbătrânirea, chiar dacă medicina a făcut progrese care au permis creșterea speranţei de viaţă.

Pentru că nu putem ocoli declinul și suferinţele asociate îmbătrânirii, devenim conștienţi de deșertăciunea vieţii și de nevoia noastră adâncă de Acela care ne-a creat.

În ciuda neplăcerii și angoasei cu care mulţi privesc spre etapa bătrâneţii, există multe binecuvântări care însoţesc această vârstă, observă medicul. Una dintre ele este aceea că, nefiind în stare să ocolim declinul și suferinţele asociate îmbătrânirii, devenim conștienţi de deșertăciunea vieţii și de nevoia noastră adâncă de Acela care ne-a creat.

Într-o lume înfricoșată de bătrâneţe, care se războiește cu ea și încearcă să o camufleze, creștinii sunt tentaţi să adopte aceeași viziune îngustă, dar Dumnezeu are o perspectivă cu mult mai bună asupra îmbătrânirii, punctează autorul creștin Jason Thacker.

Valoarea noastră nu constă în cât de mult reușim să ne întreţinem tinereţea – sau iluzia ei – nici în productivitatea noastră, în ceea ce mai avem încă de oferit societăţii. Chiar și atunci când o persoană nu mai poate oferi nimic, valoarea ei rămâne infinită, pentru că poartă chipul lui Dumnezeu în ea, subliniază Thacker.

Prin urmare, dacă credem cu toată fiinţa noastră că Dumnezeu este viu și că vom trăi în prezenţa Lui într-o zi, fără a mai fi atinși de aripa morţii sau a suferinţei, putem îmbrăţișa bătrâneţea, pentru că tot ce trăim alături de El este un câștig (Filipeni 1:21).

La 80 de ani, întrebările despre modul în care poţi gestiona pierderea și declinul sau în care poţi împăca realismul cu privire la îmbătrânire cu speranţa, sensul și cu respectul pentru viaţă capătă o miză tot mai ridicată, afirmă profesorul de teologie Harvey H. Potthoff.

Chiar și atunci când o persoană nu mai poate oferi nimic, valoarea ei rămâne infinită, pentru că poartă chipul lui Dumnezeu în ea.

Într-un articol care explorează procesul îmbătrânirii din perspective diferite, dar complementare, ale multor autori creștini, Potthoff ajunge la concluzia că fiecare zi este o viaţă în miniatură. Una care merită trăită din plin, pentru că Dumnezeu este prezent atât în momentele noastre de bucurie și de înflorire, cât și în cele de regres, de crepuscul.

Într-o zi, povestește profesorul, John Quincy Adams, fost președinte al Statelor Unite, ajuns la o vârstă venerabilă, se întâlnește cu un mai tânăr prieten, care îl întreabă – din complezenţă sau poate dintr-un real interes – cum se mai simte. Răspunsul președintelui dă glas credinţei sale că viaţa trebuie experimentată până la ultimele fărâme de frumuseţe și de binecuvântare pe care le mai poartă încă:

„John Quincy Adams se simte foarte bine, mulţumesc. Doar casa în care locuiește este din păcate dărăpănată. I se clatină temeliile. Pereţii încep să se dărâme, iar acoperișul se degradează. Clădirea tremură la fiecare rafală de vânt și cred că John Quincy Adams va fi nevoit să se mute în curând. Dar dacă mă întrebi ce face, el se simte minunat.”

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.