Creștinism

Creștinismul | Gândirea deziderativă… cronică

todayMay 31, 2023 6

Background
share close

„Da, știu ce spui cu creștinismul, am trecut pe acolo demult, dar acum am evoluat, am altă relaţie cu universul și-mi merge mult mai bine în toate.”

Această replică mi-a fost dată de un domn inginer aflat la vârsta senectuţii, într-un context de sărbătoare și petrecere, vorbindu-mi despre „o carte filozofică mai deosebită” pe care o scrisese și solicitându-mi să mă ocup necondiţionat de publicarea ei. Ce mă califica pe mine pentru această nobilă însărcinare? Faptul că absolvisem Facultatea de Filozofie și predam, pe atunci, la o facultate de profil. În ciuda contextului petrecăreţ, incitată de asemenea replică, am încercat să cunosc mai bine faptele persoanei care o emitea, pentru că aveam deja în minte un criteriu biblic pentru a distinge între caracterele oamenilor: „Îi veţi cunoaște după roadele lor” (Matei 7:16). Roadele acelui domn îi afectaseră pe cei din jur de multă vreme, din păcate. Era unul dintre așa-numiţii „adepţi ai ultimei cărţi citite”: schimbător precum lecturile sale.

O evaluare negativă asemănătoare a credinţei și a închinării creștine am primit după câţiva ani de la o persoană pe care o apreciam ca intelectuală și ca artistă. Am sesizat aceeași condescendenţă faţă de „începătorii” într-ale cunoașterii acestui misterios univers, care încă nu și-au căpătat meritul de a fi răsfăţaţi de astre și-i tot dau zor cu smerenia.

O altă persoană școlită, a cărei viziune despre lume și viaţă transgresase de la creștinism la un „mozaic” de înţelepciuni orientale, dădea următoarea explicaţie pentru certurile cu fiul său matur: „Sigur că nu ne înţelegem, pentru că el este abia la a 53-a reîncarnare, e un spirit crud, fragil, pe când eu se pare că sunt la a 470-a.” Desigur, când explicaţiile sunt înlocuite de justificări existenţiale, probleme precum cele ale vinei, ale greșelii, ale păcatului și ale ispășirii pot fi expediate împreună cu cadrul lor creștin.

Altcineva a reușit să mă mâhnească cel mai mult atunci când, la mărturia mea înviorată de ceea ce aflasem din Biblie despre rugăciune, mi-a replicat: „Nu e chiar așa, eu am aflat altceva la cursul ăsta de sacroterapie…, dar nu pot să-ţi spun. Nu te supăra, eu am dat bani grei ca să aflu!”

Suficienţă ignorantă? Orgoliu? Eschivă superioară? Egoism miop? Câte ceva din fiecare se citește în asemenea caractere, însă toate trădează acea îndreptăţire de sine a unei biete creaturi faţă de Creator, pe care nu Îl eludează complet, dar Îl micșorează pentru a fi inclus într-un zeu mai mare: Universul. O fi pe acolo, pe undeva, și Sfânta Treime a creștinilor, dar în vastitatea universului încap, transpuse în galaxii și eoni, toate concepţiile posibile, într-o înfrăţire democratică a muzicii sferelor sau într-o indiferenţă a timpului și a spaţiilor infinite.

Îndreptăţirea de sine ca justificare de sine

De ce îndreptăţirea de sine apare drept ceva negativ, din perspectivă creștină? De ce n-am putea adopta aceeași „toleranţă” ideatică faţă de orice concepţie care prezintă creștinismul ca pe o formă învechită de cultură, ca pe un atavism ori ca pe o „boală a copilăriei” omenirii, de care va scăpa cândva, într-un viitor maturizat ontologic?

Pentru că miza creștinismului nu poate fi dată la schimb pentru o altă miză: ea vizează salvarea de la moarte, pentru veșnicie, a omului ce-L recunoaște în Iisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, unicul Salvator. Înlocuirea acestei mize cu oricare alta falsifică total creștinismul. Poţi fi creștin doar pentru această miză, regăsită în ceea ce a fost numit „versetul de aur”: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16). Nu pentru altă miză: nu pentru confortul cu orice preţ al sufletului în lumea asta; nu pentru o viaţă ușoară, drăguţă, călduţă; nu pentru justificarea oricăror greșeli și păcate; nu pentru relaţionarea agreabilă cu o biserică și cu niște enoriași; nu pentru recunoașterea socială sau recompensa pentru fapte bune.

Pe de altă parte, orice altă miză majoră ni se propune pentru o religie, dincolo de cea creștină, este vădit precară. Cum ar putea fi mai atrăgătoare contopirea impersonală a unui spirit cu o entitate impersonală – absolutul? Cine s-ar bucura de ea? Cum s-ar putea naște iubirea veșnică dintr-un cosmos fără conștiinţă și simţire, doar dătător de viaţă biologică efemeră? Cine ar fi putut pune în omul limitat, cu tot arealul de elemente finite ale vieţuirii lui, „gândul veșniciei”? Dacă universul presupune o ordine, cum ar putea vieţile oamenilor să fie complet la latitudinea alegerilor lor, la nesfârșit, iar asta să concure la ordinea universală? Dacă nu există un sens al existenţei stabilit de Creator, atunci cum se împacă însăși existenţa Lui cu această lipsă de sens? El a creat și absurdul? Cum acceptăm simultan absurdul, hazardul și aspiraţia la contopirea cu absolutul?

Devierea de la o credinţă creștină iniţială la astfel de macroviziuni, „integratoare” prin vaguitatea[1] lor, pare să fie mai convenabilă sub aspect moral: dacă am fost creaţi de o forţă impersonală sau de o formă de energie care ne însufleţește în mod aleatoriu, atunci nu avem vreo obligaţie morală faţă de asemenea creator. Este ca și cum un ou nu ar avea cum să pornească în căutarea păsării care l-a adus pe lume, ca să-i mulţumească sau să o cunoască. Însă, dacă acest Creator este Tatăl ceresc și ne-a creat pentru a ne atrage cu dragostea Lui la o viaţă veșnică, într-o lume fără pată și fără moarte, atunci se naște implicit o relaţionare morală cu El. Dacă orice orfan are, la un moment dat, neliniștea și dorinţa de a-și cunoaște părinţii, atunci cu atât mai mult omul va fi dornic să-și cunoască Tatăl ceresc.

De aceea, îndreptăţirea de sine a părăsirii creștinismului pare să aibă la bază căutarea unui confort psihologic în ceea ce spun niște oameni, oricât de inteligenţi, importanţi și renumiţi ar fi, dar contrar Cuvântului revelat, Cuvânt care așteaptă ceva de la noi. Pe când, dincolo de Cuvânt, ai toată libertatea să te consideri o fiinţă specială, în universul care devine doar decor. Prin tot ce ești și prin spectacolul evoluţiei după propriile alegeri, îţi construiești un eșafodaj ontologic până la nirvana și înapoi și… te simţi special. Tu meriţi orice-ţi dorești, întregul univers. Realitatea nu există decât ca un mulaj al voinţei tale. Astfel, gândirea deziderativă-i gata!

Această atitudine de autoîndreptăţire vine de foarte departe, chiar dacă poartă hainele noi ale emancipării de sub un creștinism care ne-a propus cândva, demult, să-L credem pe cuvânt – de fapt, pe Cuvânt – pe acel Iisus, numit și Hristos, că poate ridica de deasupra noastră păcatul, care se plătește doar prin moarte. În miezul acestei atitudini este ceea ce numesc „amprenta luciferică”, aceea care stă la originea răului în lume. Într-adevăr, originea răului cuprinde un mister, însă putem înţelege asta: că dragostea care încetează să se mai reverse în afară, către ceilalţi, mai ales către Creator, și care se întoarce spre sine este denaturată în egoism, autoadulare, autoîndreptăţire. De aici s-au născut toate celelalte vicii și păcate. Am putea gândi un parcurs psihologic al fiecăruia dintre viciile și păcatele noastre și am ajunge la același izvor tulbure: îndreptăţirea de sine luciferică, o împotrivire faţă de Dumnezeu, ce a amprentat apoi umanitatea căzută.

Alte atitudini centrifuge creștinismului

Mai putem observa un aspect negativ în această dezavuare a credinţei creștine: un fel de plictis, de tocire a „receptorilor” pentru Har și miracol; o confuzie între evoluţia propriei vieţi și evoluţia civilizaţională și a întregii omeniri. Dacă ceva ţi s-a întâmplat mai demult, rămâi cu impresia vagă de atunci, chiar dacă lucrurile, oamenii, cunoașterea, părerile și informaţiile se schimbă, se îmbogăţesc și sunt mult mai complexe decât credeai sau cunoșteai pe vremuri. E un fel de a spune: „Da, am auzit destul despre marile adevăruri, despre planul divin de mântuire, despre Cale, dar altele sunt noutăţile care ne incită, care ne atrag. Poate că generaţiile viitoare vor fi direct interesate de «mărgăritarul de mare preţ», însă noi avem atâtea mărgele colorate…”

Cel mai trist îmi pare destinul acelor vârstnici care au crezut doar doctrinar, la rece, în Fiul lui Dumnezeu, în jertfa Lui, dar au rămas nerecunoscători, nu au preţuit-o. Asta i-a privat de o relaţionare autentică și potrivită cu El. Pur și simplu nu L-au descoperit în propria viaţă.

Alţii și-au spus în sinea lor, cu o perspectivă statistică: „Probabil, creștinismul rămâne una dintre căile de urmat în viaţă, pentru unii, unul dintre darurile universului, dar sunt atâtea alte daruri, care nici nu-ţi cer să schimbi ceva din ce ești, poate doar din ce ai…” Ei nu își dau seama că tocmai acele daruri amăgitoare îi vor schimba așa cum nu și-ar dori, ca în Portretul lui Dorian Gray, treptat, pe neobservate. Pe când darul Mântuitorului cere să-l „plătești” doar cu inima ta de piatră, și vei primi „o inimă de carne”, o inimă nouă și iubitoare (Ezechiel 36:26).

Raportarea negativă la credinţa creștină ca la ceva retrograd e formulată, uneori, ca o replică la deformarea ideatică produsă nu de mesajul hristic, ci de forme ritualice, de fariseismul instituţional, doctrinar, de eșecuri proprii în interacţiunea cu această fire pământească. Dar ele nu ar trebui să afecteze esenţa credinţei creștine și nu ar trebui să-L confunde pe Hristos cu creștinii.

O altă atitudine negativă faţă de creștinism o putem identifica la cei care „le-au văzut pe toate”, cei care „nu sunt născuţi alaltăieri” și care întreabă exclamativ, de peste două milenii: „Doar n-om fi și noi orbi?!” Cam așa ne putem imagina că le-au spus nepoţilor lor, peste ani, toţi aceia care L-au părăsit pe Mântuitorul din ziua în care El le-a vorbit despre trupul și sângele Lui ca fiind singura ispășire pentru păcatul omenesc (Ioan 6:54): „Da, L-am urmat și noi o vreme, da, spunea lucruri faine, de bun-simţ, a făcut și minuni, ne-a dat hrană tuturor din două pâini și câţiva pești, dar asta a fost demult… Am depășit faza aia, era prea de tot; cine Îl putea suporta și să mai și facă ce ne spunea?!… Universul e mai mare, o fi și El pe undeva, dar avem atâtea stele deasupra, pe alese, pe care să le slăvim doar cum și cât putem noi, ca să ajungem la ele, ca ele…, la capătul miazănopţii.”

Singurul capăt va fi al nopţii acestui Pământ, după cum avertizează Cuvântul. Până atunci, se vor afla în primejdia căderii cei care nu înţeleg spusele Mântuitorului: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12:30). Alungarea Lui din viaţa noastră nu ne face liberi, ci prizonieri inconștienţi ai răului de la „capătul miazănopţii” (Isaia 14:13).

Corina Matei combate prejudecata care plasează credinţa religioasă creștină în etape „depășite” ale evoluţiei unei persoane.

Te-ar putea interesa și:

creștinismul plictiseală

„Vaguitatea se refera la prezenţa nedeterminării în semnificaţia acestor macroviziuni, în sensul că implicaţiile lor sunt considerate imprecise în anumite privinţe relevante.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Corina Matei

Rate it

Previous post

Teologie

Echilibrul în viață | În căutarea echilibrului

Anul 2022 a fost poate mai bogat decât anii precedenţi în evenimente care au afectat întreaga lume. Nici nu am trecut de trauma produsă de pandemia de Covid-19, că planeta a fost nevoită să suporte, din pricina conflictului militar iscat aproape de graniţele României, o criză energetică și alimentară severă, care prin efecte directe și indirecte alimentează o nouă criză economică globală. În mod cert specialiștii, experţii și analiștii au […]

todayMay 29, 2023 5

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/