Crezul anabaptist și Reforma | Botezul de foc

Nu există probabil niciun grup în întreaga istorie creștină care să fi fost atât de nedrept judecat ca anabaptiștii.

Primii reformatori au scris despre ei ca despre nişte monştri. Şi totuşi lumea creştină a fost puternic marcată de doctrina şi practicile religioase ale mişcării anabaptiste. Anabaptiştii au militat pentru o reformă deplină, mergând mai departe în acceptarea adevărurilor biblice decât au făcut-o primii reformatori.

Numele anabaptiştilor derivă de la concepţia lor despre botez – „cei rebotezaţi“ – ana însemnând „din nou“, „a doua oară“. Mişcarea anabaptistă îşi are originea în Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, constituind, de fapt, aripa radicală a Reformei. Cei mai mulţi istorici plasează începuturile mișcării anabaptiste în Zürich, în Mișcarea Fraţilor Elveţieni condusă de Conrad Grebel, Felix Manz, George Blaurock și alţii. Aceștia fuseseră nemulţumiţi de Zwingli, pe care îl considerau omul jumătăţilor de măsură, pentru că, deși a introdus Reforma în Zürich, a refuzat să impună schimbările cerute de Cuvântul lui Dumnezeu.

Anabaptiștii, prin învăţăturile biblice pe care le-au răspândit, au fost deschizători de drumuri în numeroase domenii ale vieţii religioase și sociale. Ei pot fi consideraţi precursorii tuturor mișcărilor religioase de mai târziu care au luat poziţie împotriva pedobaptismului[1]. Seriozitatea şi vigoarea protestului lor împotriva botezării pruncilor constituie una dintre caracteristicile marcante ale mişcării anabaptiste. La început, au practicat botezul prin stropire, botezul prin cufundare fiind adoptat mai târziu.[2]

Ei au fost, de asemenea, prima mişcare religioasă importantă care a proclamat principiul separării bisericii de stat. Statul nu avea dreptul să intervină în probleme de conştiinţă. Doctrina libertăţii religioase, preluată şi extinsă de către numeroase Biserici de-a lungul timpului, a fost un principiu de bază al anabaptiştilor.

Cei mai mulţi anabaptişti s-au declarat pacifişti, considerând războiul, chiar pentru apărarea ţării, ca fiind contrar spiritului Evangheliei şi erau dispuşi să sufere mai bine moartea decât să poarte arme. Ei refuzau jurământul public, iar pedeapsa capitală era considerată ca fiind anticreştină.[3] Anumite ramuri ale mişcării anabaptiste (huteriţii – urmaşii lui Hutter) au practicat un mod de viaţă comunitar, după modelul Bisericii primare.[4]

Prin învăţăturile lor, anabaptiştii au avut o influenţă puternică, în special asupra puritanilor, baptiştilor şi quakerilor. Mişcarea anabaptistă este strămoşul spiritual al bisericilor moderne menonite (urmaşii lui Meno Simon din Olanda), amişe şi huterite din întreaga lume. Învăţăturile lor radicale au atras asupra lor o întreită persecuţie: din partea Bisericii Romano-Catolice, a luteranilor şi a adepţilor lui Zwingli.[5] Primul martir anabaptist a fost Felix Manz, care a fost înecat în râu, în 1527, modul de execuţie fiind o cruntă parodie a actului botezului.[6]

În urma persecuţiilor, anabaptiştii din Zürich au imigrat în sudul Germaniei şi în Moravia (Cehia), unde au înfiinţat comunităţi puternice. Reprezentantul de seamă al anabaptiştilor germani din Moravia a fost Baltazar Hubmayer, care a reuşit să transforme Biserica Luterană de la Nikolsburg într-o congregaţie anabaptistă. Mii de alţi refugiaţi anabaptişti s-au stabilit aici şi au înfiinţat mai multe comunităţi puternice.

„Patriarhul de la Nikolsburg“ a fost însă predat autorităţilor austriece care, în 1528, l-au ars pe rug în Viena, iar soţia sa a fost înecată în Dunăre.[7] Edictul de la Speyer, din 1529, i-a scos pe anabaptişti în afara legii. El decreta obligaţia atât a catolicilor, cât şi a protestanţilor de a-i omorî oriunde i-ar fi găsit, în urma unei judecăţi cât mai sumare.

Recrudescenţa persecuţiilor îndreptate împotriva anabaptiştilor poate fi explicată mai ales prin existenţa unor grupări extremiste în rândul mişcării. Tomas Müntzer, un anabaptist fanatic, a declanşat Războiul Ţărănesc German din 1525, în urma căruia au murit peste 100.000 de oameni. Jan Matis şi Johann Leyden au proclamat oraşul Münster drept noul Ierusalim şi au înfiinţat aici un stat teocratic. Luteranii şi catolicii au scăpat prin fugă. După mai bine de un an de asediu, oraşul a fost recucerit de forţele catolice, care au declanşat un adevărat masacru.[8] Exista o opinie aproape generală că fanatismul din Münster era rezultatul doctrinei anabaptiste.

Aceşti extremişti radicali nu reprezentau însă mişcarea anabaptistă, care a avut o contribuţie şi un impact important în creştinism. Anabaptiştii au fost dispuşi să meargă mai profund în descoperirea şi mărturisirea adevărurilor biblice decât au făcut-o Martin Luther, Zwingli sau Calvin, chiar dacă acest lucru îi conducea pe mulţi la martiraj. Acestei ramuri viguroase şi importante a gândirii creştine îi datorăm, printre altele, noţiunea de libertate religioasă, atât de importantă astăzi.

Te-ar putea interesa și: