Educatie

Criza identităţii | mic ghid pentru părinţii de adolescenţi

todayFebruary 4, 2021

Background
share close

Am două motive pentru care scriu acest articol. Sunt tatăl a patru copii, din care trei sunt adolescenţi foarte diferiţi (14, 17 și, respectiv, 19 ani) și am o mică idee despre ce înseamnă să ai de-a face cu această perioadă. În al doilea rând, în studiile făcute în ultima vreme am fost surprins să descopăr faptul că majoritatea tulburărilor de personalitate ce marchează și afectează calitatea întregii vieţi își au originea în această perioadă: adolescenţa.

„Cine sunt eu?” Aceasta este întrebarea esenţială pentru adolescenţi. Descoperirea răspunsului marchează o etapă majoră în dezvoltarea acestora. Întrebarea se naște însă în mintea lor în aproximativ același timp în care sunt loviţi de o bombă mai puternică decât dinamita – pubertatea. Trupurile lor se schimbă cu o rapiditate incredibilă, mintea lor cunoaște emoţii nemaiîntâlnite și rapid devin străini faţă de ei înșiși. Sub atacul hormonilor apare întrebarea „Cine sunt eu?”. Cândva între 13 și 20 de ani sunt forţaţi să-și aleagă o dată pentru totdeauna cine vor să fie.

A avea o identitate – a ști cine ești – îţi oferă un simţământ al controlului care îţi permite să mergi prin viaţă.

Fără un răspuns adecvat, își vor petrece viaţa preocupaţi mai mult de impresia pe care o fac asupra celorlalţi și vor lua decizii în funcţie de ceea ce cred că vor ceilalţi. Aceia care nu reușesc să găsească un răspuns integrat cuprinzând toate cele patru aspecte ale identităţii – cum mă văd eu pe mine însumi/însămi, cum cred eu că mă văd ceilalţi, ce văd ceilalţi când se uită la mine și cum ar trebui să fiu –vor juca în viaţa adultă întotdeauna rolul care va fi pe placul celorlalţi. Scopul va fi să primească aprobare din partea celor pe care vor vrea să-i impresioneze.

Cum descoperă adolescenţii răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?”

Familiile adolescenţilor au un impact semnificativ asupra formării identităţii acestora. Însă, pentru a se îndepărta de copilărie și a-și afirma individualitatea, ei simt nevoia să se rupă de părinţi. Există, de asemenea, un rol al relaţiilor cu ceilalţi fraţi și surori în formarea identităţii adolescenţilor. Dacă primul născut decide, de exemplu, să devină un intelectual, al doilea născut poate alege să-și caute individualitatea prin a fi comic. Și, pentru că aceste tipuri au fost deja luate în familie, cel de-al treilea copil poate alege să fie sportiv. În unele cazuri, când adolescentul nu crede că are vreun talent anume, se poate răzvrăti, separându-se de ceilalţi, asumându-și rolul de „oaie neagră” a familiei și căutându-și identitatea prin cauzarea de probleme.

Prestigiul este important pentru unii adolescenţi, pentru că în felul acesta își stabilesc identitatea. Ei caută acele comportamente sau obiecte care îi fac repede observabili. Cumpără lucruri, haine, încălţăminte etc. care să-i facă vizibili și să-i identifice ca persoane care aparţin unui anume grup. Intoleranţa și chiar cruzimea faţă de ceilalţi se manifestă mai ales faţă de cei care le amintesc de ceva ce nu vor să fie.

Adolescenţii au o dorinţă foarte puternică de a fi ca adulţii. Cu cât par mai maturi, cu atât primesc mai multă apreciere și se simt mai aproape de sentimentul atingerii identităţii. Și, pentru că nu este ușor să exprimi adevărata maturitate, recurg la comportamente care simbolizează adultul matur, la lucruri despre care adulţii le spun că sunt prea tineri să le facă – fumatul, băutul, relaţii sexuale premaritale.

Prestigiul este important pentru unii adolescenţi, pentru că în felul acesta își stabilesc identitatea.

Răzvrătirea este o altă cale de căutare a identităţii și apare în urma unei tensiuni între dorinţa de a fi unic și nevoia de a menţine asemănarea cu ceilalţi de vârsta lor. Este, de obicei, însoţită de un idealism ce împinge adolescentul să respingă valorile familiei, ale școlii, bisericii și societăţii. Ideile lor nerealiste și extrem de simplificate cu privire la viaţă sunt de obicei evaluate ca fiind nepractice într-un timp rezonabil.

Un alt aspect important în căutarea identităţii personale este validarea acesteia prin părerea celorlalţi. Percepţia despre sine se schimbă la adolescenţi prin prisma a ceea ce consideră că alţii cred despre ei. Și tot din această cauză apare identificarea cu oameni faimoși – idolii –, până la pierderea propriei identităţi, care este una dintre metodele prin care adolescenţii experimentează diverse roluri. Acest lucru le permite să exploreze și să testeze diferite aspecte ale propriei personalităţi. Dar acest fapt nu înseamnă în mod absolut susţinerea valorilor și a stilului de viaţă a acestora.

De ce este adolescenţa atât de dificilă?

Găsirea identităţii personale este un proces complicat de cel puţin cinci experienţe care creează provocări semnificative.

În primul rând, schimbările fizice. Acneea, vocea ciudată, pantalonii rămași scurţi, creșterea părului facial sau începutul menstruaţiei și dezvoltarea sânilor sunt toate schimbări dificile. În momentul în care hormonii pun în mișcare lanţul proceselor fiziologice ce duc spre viaţa adultă, copiii drăgălași se transformă în adolescenţi cu stări de spirit extrem de fluctuante.

În al doilea rând, schimbările sexuale. Corpul lor începe să capete formele caracteristicile sexului lor și apar noi comportamente, gânduri și procese fiziologice. Și fiecare reacţionează la stereotipurile culturale cu privire la sexualitate. Băieţii se simt trădaţi de corpul lor, neputând controla unele reacţii noi și nemaiîntâlnite, mai ales în preajma fetelor. Fetele experimentează temeri, rușine, confuzie și uneori ignoranţă în faza maturizării sexuale. Menstruaţia aduce cu sine disconfort fizic, creștere în greutate, dureri de cap, stări de spirit fluctuante etc.

În al treilea rând, schimbările sociale. Pleacă din școala de cartier la un liceu în care majoritatea elevilor sunt necunoscuţi. Se schimbă grupul de prieteni, sunt expuși la alte așteptări din partea profesorilor și apar oportunităţi pentru tot felul de activităţi extrașcolare. Relaţiile din familia de origine se schimbă. Conflictele cresc în frecvenţă și intensitate. Sentimentele de afecţiune faţă de părinţi scad.

În al patrulea rând, schimbările religioase. Contrar părerii populare, adolescenţii sunt interesaţi de religie. Dar este o perioadă în care pun sub semnul întrebării conceptele și credinţele religioase ale copilăriei. Sunt mult mai sceptici cu privire la formele religioase, încep să pună la îndoială natura lui Dumnezeu, dar sunt sinceri căutători de răspunsuri. Chiar dacă uneori întrebările și atitudinea lor sunt greșit interpretate ca fiind scepticism sau îndoială, de fapt ei pun întrebări sincere. Vor propria religie, nu a părinţilor. Pun întrebări nu pentru a deveni agnostici sau atei, ci pentru că vor ca religia să fie o experienţă a lor.

În cincilea rând, schimbările morale. Ei realizează că trebuie să schimbe regulile copilăriei cu propriile principii morale. Interacţionând cu colegi și persoane de alte religii, aflându-se în diverse situaţii socioeconomice etc, descoperă că oamenii au diferite definiţii ale binelui și răului. Fiind buni observatori, identifică rapid toate inconsecvenţele în standardele morale. Dar, deși sunt capabili intelectual să-și schimbe sau să-și creeze propriul cod moral, sarcina se dovedește de cele mai multe ori foarte dificilă.

Ce fac adolescenţii cu dificultăţile lor?

Este foarte greu să știi cum va încerca un adolescent să-și rezolve problemele specifice acestei perioade. Unele aspecte ale personalităţii și unii factori de mediu influenţează modalitatea de a aborda problemele.

Unii adolescenţi își abordează dificultăţile prin păstrarea în ei înșiși. Asemenea lui Adam și a Evei, se ascund și își camuflează problemele, sperând că în final vor dispărea. Unii pur și simplu uită ce voiau să spună în mijlocul discursului, devenind brusc confuzi. Alţii transformă impulsurile inacceptabile în comportamente acceptabile social. Alţii, pentru a evita sentimentele neplăcute, interpretează o situaţie doar la nivel cognitiv. Iar cea mai obișnuită reacţie este reprimarea – împingerea gândurilor, emoţiilor, impulsurilor sau amintirilor departe de ceea ce numim conștient. Dar toate acestea au consecinţe pe termen lung.

Alţi adolescenţi nu știu cum să facă faţă dificultăţilor prin care trec, așa că se manifestă prin acţiuni impulsive care au ca scop reducerea tensiunii existente în mintea lor. Teama de a nu lua o notă mică poate fi rezolvată temporar prin absentarea de la ora respectivă. Unii își descarcă tensiunea transferând sentimentele intense asupra unor obiecte neutre (lovesc ceva). Alţii adoptă o formă de regresie (se întorc la un stadiu anterior de dezvoltare pentru a avea mai puţină tensiune în minte). Dacă se tem de propriile gânduri sau impulsuri, le pot proiecta asupra altor persoane. Sau refuză să accepte realitatea. O evită, pretinzând că ei nu există și prin urmare pot sărbători acest lucru printr-un comportament indolent, pierzând vremea și chefuind tot timpul.

Acceptarea este o atitudine care nu evaluează și nici nu pretinde schimbare. Pur și simplu admite existenţa gândurilor, a sentimentelor și a faptelor adolescentului.

Toţi adolescenţii au posibilitatea și capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru dificultăţile prin care trec. De fapt, aceasta este problema celor două categorii descrise mai sus. Ambele categorii evită asumarea responsabilităţii – libertatea conștientă de a alege faptele și atitudinile. Când însă adolescenţii reușesc să-și rezolve propriile probleme cu succes, încrederea în capacitatea lor de a face faţă vieţii crește, perioadele de tensiune și anxietate se reduc atât ca frecvenţă, cât și ca intensitate.

Cum să-ţi ajuţi copilul adolescent?

Concluzia celor care au studiat manierele în care pot fi ajutaţi adolescenţii la depășirea cu bine a acestei perioade este că instrumentul cel mai important e părintele. Cine este părintele ca persoană devine hotărâtor pentru eficienţa ajutorului dat adolescentului. Aspectul acesta nu reduce cu nimic importanţa intervenţiei Duhului Sfânt. Nici a ajutorului dat de un terapeut la vreme de nevoie. Ideea principală de reţinut pentru părinţii de adolescenţi este că atitudinea și comportamentul nostru este critică pentru depășirea acestei perioade atât de dificile atât pentru ei, cât și pentru noi.

Aproape orice tratat sau carte care prezintă principii de educare a copiilor sau principii pentru terapeuţi vorbește despre aceleași calităţi care sunt absolut necesare pentru a-i ajuta pe copii să-și îmbunătăţească viaţa – acceptare, autenticitate și empatie. Fără aceste calităţi, indiferent de cunoștinţele tehnice sau înţelepciunea avută, poţi face mai mult rău decât bine.

Acceptarea este o atitudine care nu evaluează și nici nu pretinde schimbare. Pur și simplu admite existenţa gândurilor, a sentimentelor și a faptelor adolescentului. Această căldură sufletească creează un context în care adolescentul își dezvoltă baza încrederii în sine: „Dacă părinţilor le pasă de mine, poate că sunt valoros.” Lucrul acesta nu înseamnă să fim de acord cu tot ceea ce face copilul nostru. Aduceţi-vă aminte de modul în care Iisus o acceptă pe samariteanca de la fântână. Deși viaţa ei nu era tocmai un model de respectabilitate, Iisus o respectă și o tratează ca pe o persoană valoroasă, având o atitudine caldă și atentă faţă de ea. De ce este important lucrul acesta? Pentru că adolescenţii care simt nevoia să performeze pentru a primi acceptare din partea părinţilor vor avea probleme cu depășirea incertitudinii cu privire la autenticitatea acceptării parentale. Și vor alerga după ea toată viaţa.

Autenticitatea implică sinceritate. Adolescenţii sunt experţi în a detecta sentimentele false și intenţiile nesincere. Au un soi de poligraf integrat. Autenticitatea nu poate fi mimată. Este ceva ce ești, nu ceva ce faci. Și adolescentul simte dacă ești sincer interesat de el sau nu.

Empatia înseamnă să le auzi cuvintele, să le înţelegi gânduri și să le percepi emoţiile. Nu este ca atunci când stai pe mal și arunci un colac de salvare. Empatia înseamnă să sari în apă, riscându-ţi propria siguranţă pentru a fi de folos. Dacă avem curajul să fim alături cu ei în dificultăţile specifice perioadei adolescenţei, vom începe să construim o relaţie în care vindecarea poate avea loc.

Nu există însă cutii cu trucuri sau soluţii rapide. Rezultatul tuturor dorinţelor, faptelor și intenţiilor noastre trebuie să fie exprimarea dragostei profunde pe care o avem pentru copiii noștri.

Marius Andrei este pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și psihoterapeut. 

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Marius Andrei

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Bătălia pentru mințile copiilor

3 februarie 2021 „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerurilor este ca unora ca ei.”(Luca 18:16) Video AICI. Cred că una dintre cele mai mari bătălii ale tuturor timpurilor nu este bătălia pentru resurse naturale, nu este bătălia pentru pământuri sau pentru putere, ci este bătălia pentru mințile copiilor. Pentru copiii tăi se dă o mare luptă. Cel rău, diavolul sau satana, vrea să-i câștige. […]

todayFebruary 4, 2021 3


Similar posts

Educatie

Blestemat e oricine este atârnat pe lemn

BAL49154 Christ on the Cross, 1884 (oil on canvas) by Munkacsy, Mihaly (1844-1900); 460×712 cm; Deri Muzeum. Debrecen, Hungary; (add.info.: also known as ‘Golgotha’; part of a triptych, other 2 panels in Deri Muzeum and Art Gallery of Hamilton, Ontario;); Hungarian, out of copyright Cu trei sau patru decenii înainte […]

todayApril 26, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%