Cruciadele împotriva păgânilor. Și-au luat crucea și au ucis

Primele 8 zile ale Conciliului de la Clermont au trecut greu. Deşi participanţii erau aparent ocupaţi cu discuţiile despre reforma cluniacă sau excomunicarea regelui Filip pentru adulter, adevărata preocupare de interes era anunţatul discurs „de interes general“ al Papei Urban al II-lea. Prelaţii şi importanţii nobili franci prezenţi nu ştiau însă că vor fi martorii unuia dintre cele mai influente discursuri ale Evului Mediu.

Discursul

Urban al II-lea s-a înfăţişat pe 27 noiembrie 1095 în faţa auditoriului nobil şi al mulţimii de rând.[1] Mai întâi a făcut un apel grav la istorie şi onoare – strămoşii erau cei care le cereau francilor să se ridice în ajutorul fraţilor creştini din Răsărit, oprimaţi de turci. Apoi a venit rândul emoţiilor. Conform relatărilor, cu lacrimi, oftări, strigăte şi gesturi ample, Urban a prezentat cruzimea musulmană, suferinţa martirilor creştini şi, mai ales, batjocorirea şi pângărirea Ţării Sfinte. Apelul şi l-a construit în trei etape: nu poţi sta deoparte când Dumnezeu este batjocorit, nu poţi dispreţui răsplata eternă din ceruri şi nu poţi continua să lupţi cu fraţii creştini în loc să te uneşti cu ei împotriva duşmanului necredincios.

„Oricine, din devoţiune, nu pentru glorie sau bani, merge la Ierusalim pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu, va înlocui prin aceasta nevoia de orice altă penitenţă.“ Papa Urban al II-lea

Mulţimea l-a întrerupt strigând: Deus lo volt! – „Dumnezeu o vrea!“ Mii de oameni s-au aruncat la pământ cerându-şi iertare pentru păcatele lor şi s-au înghesuit să ia crucea rezervată celor ce jurau să plece la Ierusalim. Urban însuşi a fost surprins de succesul enorm al discursului său şi a încercat să domolească entuziasmul mulţimii, cerând ca preoţii să nu se alăture cruciaţilor fără acordul superiorilor, femeile fără acordul soţilor, iar copiii şi bătrânii să rămână acasă. Dar valul pus în mişcare nu mai putea fi oprit. A doua zi, când a sosit vestea că Raymond de Tolouse, cel mai puternic conte franc, a luat crucea, succesul părea asigurat. Plecarea a fost stabilită pe 15 august 1096.

„Reţeta de la Clermont“

Istoricul Cristopher Tyerman a identificat șapte teme a căror abordare a transformat discursul de la Clermont în formula ideală de obţinere a adeziunii maselor, folosită cu succes de-a lungul întregului Ev Mediu: asigurarea mântuirii, teama de dezaprobarea lui Dumnezeu, imaginea de sine, profitul material, social și supranatural, onoarea războiului, o cauză bună și un obiectiv de rezonanţă maximă: Ierusalimul.

Din culisele primei cruciade

Ierusalimul fusese ocupat de musulmani încă din secolul al VII-lea (638). La începutul secolului următor (711), peninsula Iberică intrase la rândul ei sub umbra flamurilor verzi. În 1071, turcii selgiucizi au cucerit o parte a Palestinei după ce i-au înfrânt pe bizantini la Manzikert.

Când turcii nu au mai permis pelerinajele creştinilor în Ţara Sfântă, Papa Grigore al VII-lea, protectorul viitorului Papă Urban al II-lea, a încercat să susţină cu trupe efortul militar al Bizanţului (1074), dar tentativa a eşuat.

Oportunitatea a părut să-i surâdă împăratului ortodox al Bizanţului odată cu moartea sultanului selgiucid Malik Şah în 1092, urmată de moartea califilor şiit şi sunit din Egipt şi, respectiv, Bagdad. În contextul dezintegrării Imperiului Selgiucid, împăratul Alexios I al Bizanţului a cerut susţinere militară din partea Papei Urban al II-lea pentru a-şi reimpune supremaţia asupra necredincioşilor musulmani. Oportunitatea se potrivea perfect dorinţei papale de supremaţie în biserică şi stat şi, de aceea, a fost întâmpinată cu mult entuziasm la Roma. Totuşi, nici împăratul de la Constantinopol şi nici papa nu realizau ce proporţii urma să aibă răspunsul la această cerere.

Nebunia unui exod

Dincolo de discursul papal din Clermont, mobilizarea s-a făcut cu ajutorul predicatorilor cruciadei. Cel mai faimos a fost Petru Ermitul, care umbla din loc în loc călare pe un măgar – precum Christos – cu o scrisoare pe care pretindea că a primit-o direct de la Dumnezeu şi care îndemna la înrolare în armata cruciaţilor. Popularitatea acestui predicator era atât de mare, încât se pare că oamenii adunau firele de păr ale măgarului său, ca relicve religioase.[2]

În total, 50.000 până la 70.000 de soldaţi au pornit în valuri către Constantinopol. Primul val a fost constituit din germani, italieni şi francezi săraci, nedisciplinaţi şi prost coordonaţi, care au fost practic măcelăriţi în totalitate de turci. Niciun contingent nu ajuns la Ierusalim – aceasta a fost „cruciada poporului“. Înainte de a fi anihilaţi, aceşti primi cruciaţi s-au făcut vinovaţi însă de progromurile de pe Valea Rinului, o serie fără precedent de masacre ale evreilor.

Al doilea val a fost adevărata armată cruciată care avea să ajungă până la Ierusalim. Asaltul final asupra cetăţii a fost încununat de succes pe 15 iulie 1099, dar victoria a fost umbrită de masacrul apocaliptic a zeci de mii de musulmani, bărbaţi, copii şi femei, precum şi a iudeilor din cetate. Cruciaţii i-au înghesuit pe evrei în sinagoga principală din Ierusalim şi le-au dat foc, dansând împrejurul sinagogii şi cântând Te Deum. „În Templu şi în Porticul lui Solomon, bărbaţii călăreau în sânge până la genunchi şi la frâiele cailor“, scria cronicarul Raymond de Aguilers, martor ocular al măcelului.[3]

Cruciadele în sumar

„Aventura cruciadelor [în Ţara Sfântă] s-a extins peste două secole de războaie inutile, conduse prost și fără diplomaţie de către nobilimea aventurieră a apusului european… Tabloul lor general cuprinde sute, chiar mii de lupte mărunte, asedii, incursiuni și jafuri, cu pierderi exagerate în vieţi omenești din ambele lumi combatante, dar mai ales din partea invadatorilor occidentali… Cruciadele dezordonate ale cruciaţilor, pline de înfrângeri, au deschis porţile unei jumătăţi de mileniu de victorii musulmane în Europa Răsăriteană și în bazinul mediteranean.”[4]

Deznodământul…

Dintre cei aproximativ 100.000 de creştini (soldaţi şi oameni neînarmaţi), care plecaseră spre Ierusalim, probabil că nu mai mult de 14.000 au ajuns la destinaţie. „Urban al II-lea avusese dreptate: războiul crucii se dovedise a fi cu adevărat o penitenţă foarte severă.“[5]

În ciuda acestor pierderi umane masive, prima cruciadă a fost, din punct de vedere militar, cea mai reuşită. În mod ironic, tocmai de aceea ea avea să fi e urmată de multe alte expediţii nefericite spre Ierusalim, dintre care a patra are o istorie aparte, pentru că armata occidentală s-a întors împotriva Bizanţului, cucerind Constantinopolul. Pentru aceasta, opt sute de ani mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea îşi manifesta regretul în faţa patriarhului de la Constantinopol. Deşi în anul 2000, acelaşi Ioan Paul a cerut scuze pentru păcatele din trecut ale Bisericii, în mod explicit, niciun papă nu a cerut vreodată scuze pentru cruciade.

… şi încă şase secole de consecinţe

Începând cu 1095, istoria avea să înregistreze un lung şir de lupte religioase şi multă vărsare de sânge. În 1291, căderea cetăţii Acra a însemnat pierderea ultimului bastion creştin din Asia şi punctul final al marilor cruciade în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, timp de încă două secole, Europa creştină a visat la alte expediţii militare de recucerire a Ierusalimului.[6] Ideea unei cruciade de mari proporţii împotriva turcilor era încă atrăgătoare pentru creştinătate chiar şi în secolul al XVII-lea.

În plus, alături de cele 9 cruciade majore pentru Ţara Sfântă,[7] secolele XIII-XVI au adus cruciadele împotriva păgânilor, precum maurii, turcii, dar şi împotriva creştinilor schismatici, precum albigenzii, catarii, valdenzii, husiţii. În vremea Reformei, cruciadele s-au transformat în războaiele religiei purtate între catolici şi anglicani, luterani sau calvinişti. Timp de secole de la naşterea conceptului de cruciadă – războiul care-i mântuia pe participanţi –, justificarea războiului şi a uciderii pentru o cauză nobilă nu a încetat să-şi găsească forme noi de manifestare.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.