cum ajutăm copiii să înveţe din propriile greșeli

A greși este omenește. Singura modalitate prin care putem evita greșelile este să nu avem absolut nicio idee despre absolut niciun lucru, spunea Albert Einstein.

Nu de puţine ori, în ceea ce facem sau spunem intervin scăpări care trădează caracterul inerent al greșelilor în viaţa de zi cu zi. Cine nu muncește, nu greșește este o altă zicală populară, ce arată că erorile sunt strâns legate de acţiune, de însăși dinamica vieţii.

Greșelile sau, mai bine spus, abaterile de la regulile trasate îi definesc adesea și pe cei mici și curioși, care, în elanul lor de a descoperi tot ce îi înconjoară, de a sfida limite și recomandări, pot trăi nereușite, pot lua decizii surprinzătoare sau pot comite greșeli.

Felul în care adulţii reacţionează la aceste greșeli afectează în mod semnificativ copiii, mai exact capacitatea lor de a gestiona – pe termen scurt, mediu și lung – eșecurile. Când adulţii în cauză sunt figurile de referinţă din universul personal al micuţilor (părinţi, bunici, fraţi sau surori mai mari), atunci impactul este cu atât mai puternic. În acest caz, reacţiile primite susţin sau, dimpotrivă, compromit încrederea în forţele proprii a celor mici; le formează capacitatea de rezilienţă.

Eșecul personal și inteligenţa

Părinţii tratează greșelile copiilor în maniere distincte, opuse chiar. Răspunsurile diferă de la înţelegere, blândeţe, empatie până la duritate și critică severă, având puterea de a modela percepţia pe care juniorii o dezvoltă cu privire la propria inteligenţă. Cercetătorii de la Universitatea Stanford (California) au validat ipoteza potrivit căreia eticheta de „pozitiv” sau „negativ” așezată de părinţi în dreptul eșecurilor copiilor îi determină pe cei mici să se considere mai mult sau mai puţin deștepţi, influenţându-le întreg viitorul.

În cadrul studiului condus de Dr. Kyla Haimovitz de la Departamentul de Psihologie, au fost analizate răspunsurile a 73 de cupluri părinte-copil, cărora li s-au aplicat chestionare legate de semnificaţia eșecului personal și de inteligenţă. În timp ce feed-back-ul participanţilor nu a stabilit o legătură relevantă între ceea ce credeau, la nivel declarativ, părinţii și copiii despre inteligenţă, răspunsurile lor au denotat similitudini cu privire la atitudinea faţă de subiect.

Eticheta de „pozitiv” sau „negativ” așezată de părinţi în dreptul eșecurilor copiilor îi determină pe cei mici să se considere mai mult sau mai puţin deștepţi.

S-a observat astfel că adulţii dezamăgiţi și anxioși în raport cu rezultatele slabe ale școlarilor din clasele primare sau gimnaziale le insuflau acestora convingerea că nu își pot îmbunătăţi performanţele academice, deoarece inteligenţa este un atribut fix, o însușire care nu se modifică. Pe de altă parte, părinţii axaţi pe ceea ce ar putea învăţa copiii în urma unor evaluări nefavorabile le insuflau celor din urmă posibilitatea schimbării, a progresului de la „modest” la „mai bine” și de la „bine” la ”excelent”; le transmiteau mesajul că inteligenţa, odată antrenată, se fortifică asemenea mușchilor.

Încurajarea eforturilor

Expuși constant la critică, și nu la încurajare, cei mici ajung să se autolimiteze. Reproșuri ca „Ești atât de leneș!” sau declaraţii precum „Nu știu ce să mai fac cu tine, m-ai dezamăgit!” le corup mintea sensibilă, tentată să interiorizeze profund sentinţele adulţilor care le sugerează că sunt inferiori, incapabili de schimbare. Copiii pierd astfel una dintre cele mai importante lecţii de viaţă, și anume: greșelile pot fi transformate în ocazii preţioase de învăţare.

Pentru a evita materializarea acestui scenariu, părinţii ar trebui să facă referire mai degrabă la faptele copilului, și nu la felul său de a fi. În interpretarea celui mic, „Te comporţi absurd” nu are aceeași semnificaţie precum „Ești absurd”. Atenţionarea pertinentă asupra unui comportament temporar confirmă ideea că există alternative mai bune, pe când cea de-a doua variantă transmite mesajul că problema, intrinsecă fiind, nu are șanse mari de rezolvare.

Dacă adulţii accentuează ceea ce fac bine și lasă în plan secund ceea ce fac rău copiii, schimbările pozitive se produc mult mai rapid. Recunoașterea și încurajarea eforturilor juniorilor, fie că se manifestă la nivel de intenţie, încercare sau realizare, îi motivează să reproducă ulterior comportamentul dorit. Studii recente demonstrează că atitudinea de încurajare, folosită ca reacţie la eforturile copiilor de a face lucruri bune, duce la atingerea unor performanţe școlare înalte.

Arta rezolvării de probleme

Dincolo de întărirea comportamentelor pozitive, cum ar trebui să reacţioneze părinţii când copiii greșesc?

Un experiment realizat pe o serie de preșcolari indică faptul că nu critica, învinovăţirea sau rușinarea făptașilor contribuie la îndreptarea lor, ci știinţa de a le preda arta rezolvării de probleme. Pornind de la întrebarea „Poţi găsi o variantă mai bună?”, experimentul și-a propus să observe ce se întâmplă atunci când preșcolarii sunt invitaţi să caute soluţii.

Copiii implicaţi în proiect au fost provocaţi să își imagineze că au de construit o căsuţă din piese Lego pentru educatoare, însă uită să îi monteze un element important: acoperișul. Ulterior, participanţii au fost împărţiţi în patru grupuri și confruntaţi cu patru finaluri distincte.

Celor din primul grup li s-a comunicat faptul că educatoarea a remarcat pe un ton dezaprobator lipsa acoperișului, exclamând „Sunt dezamăgită de tine!” (critică îndreptată asupra persoanei).

Șansele de a face progrese în direcţia potrivită cresc pentru copiii care se simt înţeleși, acceptaţi și încurajaţi pe drumul schimbării.

Celor din grupul secund li s-aspus că educatoarea a precizat că „Nu așa se face o căsuţă” (critică îndreptată asupra rezultatului), iar celor din grupul cu numărul 3 li s-a transmis că educatoarea a sesizat neregula și i-a îndemnat pe copii să găsească o nouă modalitate de a duce la bun sfârșit misiunea (critică îndreptată asupra procesului în sine). Copiilor din grupul de control li s-a spus că nu au existat comentarii suplimentare după ce cadrul didactic a punctat absenţa acoperișului de jucărie.

Răspunsurile obţinute de intervievatori în faza aplicării chestionarelor au arătat că grupul expus la critica personală a fost afectat într-o măsură mai mare de abordarea educatoarei. Atitudinea sa vehementă a paralizat dorinţa preșcolarilor de a reveni asupra proiectului, pentru a aduce îmbunătăţirile necesare. La polul opus, copiii din grupul secund și (cu precădere) cei din grupul cu numărul 3 au exprimat optimism în raport cu abilitatea lor de a construi o căsuţă mai bună, manifestând deschidere în această privinţă.

Deși situaţia se complică în cazul unor probleme de comportament cu rădăcini mai adânci, am putea spune că principiile rămân aceleași indiferent de context, iar șansele de a face progrese în direcţia potrivită cresc pentru copiii care se simt înţeleși, acceptaţi și încurajaţi pe drumul schimbării.

Libertatea de a face greșeli

Unii adulţi pornesc de la premisa că cel mic este oglinda părintelui și se grăbesc să corecteze derapajele. După cum susţine și Katherine Reynolds Lewis, autoarea lucrării „The Good News About Bad Behavior”, această credinţă este destul de răspândită și generează o cultură parentală bazată pe teamă.

În încercarea de a-și păstra imaginea intactă în faţa lumii, părinţii tind să minimizeze sentimentele copilului în procesul remodelării lui, să îl învinovăţească pentru nereușite sau să confunde ceea ce face cu ceea ce este el, uitând că și greșelile pot fi constructive.

Juniorii privaţi de oportunitatea de a învăţa din propriile greșeli devin adulţii pe care eșecurile personale îi sperie într-atât de mult încât refuză să își asume riscuri calculate ori să se bucure de experienţe noi în viaţa sentimentală, socială sau profesională, din cauza stimei de sine scăzute și a lipsei abilităţilor necesare rezolvării de probleme.

Spre deosebire de ei, copiilor ce li se permite libertatea de a face greșeli și de a extrage învăţături practice din eșecurile trăite, li se oferă, totodată, șansa de a deveni mai încrezători în capacitatea lor de a depăși obstacolele, mai abili din punct de vedere emoţional, mai adaptaţi pe plan social.

Un sistem diferit

Pentru a fi atinsă această performanţă, este nevoie ca părinţii să dovedească empatie în relaţie cu copiii, să ofere un exemplu concret de comportament responsabil, dar și sprijin permanent. Studii realizate în urmă cu aproximativ 10 ani conchid că tehnicile de parenting pozitiv (bazate pe înţelegere și încurajare) sunt mai eficiente decât practicile disciplinare severe (bazate pe învinovăţire și coerciţie), regula aplicându-se atât în familie, cât și în sala de clasă.

În cadrul unuia dintre studii, profesorii instruiţi să înlocuiască măsurile disciplinare punitive cu un sistem diferit, centrat pe rezolvarea de probleme (tratarea cauzei, nu doar a efectelor), au contribuit la diminuarea ratei de exmatriculare în rândul elevilor de gimnaziu cu un procent de 50%.

Acasă, un astfel de sistem poate fi folosit dacă părinţii:

• Îi asigură pe copii că nu așteaptă perfecţiune din partea lor;
• Le transmit dragoste necondiţionată, în pofida carenţelor de judecată sau comportament;
• Nu încearcă să repare ei greșelile, ci colaborează cu copiii pentru a găsi împreună soluţii;
• Oferă exemple din propriile greșeli, urmate de prezentarea consecinţelor și de învăţăturile asimilate;
• Încurajează copiii să își asume propriile acţiuni, fără a-i învinovăţi pe ceilalţi pentru eșecurile personale;
• Evită să aducă mereu în discuţie anumite greșeli din trecut;
• Apreciează disponibilitatea copiilor de a-și recunoaște greșelile;
• Apreciează efortul și curajul copiilor de a înfrunta ”căderile”;
• Învaţă copiii cum să își ceară scuze când greșesc în faţa altora;
• Ajută copiii să descopere partea bună dintr-un lucru făcut în mod eronat.

Încercare și eroare

De-a lungul timpului, școala nu a promovat învăţarea prin încercare și eroare. Nici părinţii nu s-au dezis de modele tradiţionale de a face educaţie. Cu toate acestea,parte din comunitatea știinţifică avertizează cu privire la limitele metodelor pedagogice standardizate, incompatibile cu creativitatea și inovaţia, militând pentru introducerea unor formule educaţionale atipice, care să așeze elevii în ipostaza de a face greșeli și, implicit, de a identifica și implementa soluţii viabile.

Cu ce diferă învăţarea din greșeli de învăţarea clasică, întemeiată pe evitarea greșelilor?

În primul rând, învăţarea din greșeli crește motivaţia de a răspunde la provocări și alimentează efortul depus pentru a obţine rezultatele dorite, două elemente esenţiale în ecuaţia autorealizării. În context parental, sistemul presupune o atentă supraveghere din partea adulţilor, astfel încât aceștia să intervină la nevoie, pentru a ajuta copiii să progreseze în ciuda erorilor deja comise, dar și a celor cu caracter potenţial.

Un experiment condus de psihologul Carol Dweck de la Universitatea Stanford arată că o asemenea susţinere oferită de părinţi este mai eficientă decât cea livrată în temeiul argumentelor de tipul „Poţi face x lucru pentru că ești un copil inteligent” (și, prin urmare, imun în faţa greșelilor).

În cadrul cercetării, copii din clasa a V-a au fost invitaţi să rezolve un test dificil, conceput special pentru nivelul de pregătire al elevilor de clasa a VIII-a. Pe parcursul îndeplinirii sarcinilor, unii participanţi au fost lăudaţi datorită inteligenţei, alţii pentru efortul vizibil de a promova „examenul”. Elevii apreciaţi pentru efort s-au străduit din răsputeri să finalizeze exerciţiile, chiar dacă au comis și erori flagrante, în timp ce elevii evidenţiaţi pentru isteţime s-au descurajat sub presiunea așteptărilor proiectate asupra lor, considerându-și greșelile semne evidente ale eșecului. Diferenţe au apărut și la nivelul rezultatelor, în favoarea celor apreciaţi pentru efort.

Pentru a transmite juniorilor că eșecul nu este un indicator al lipsei de inteligenţă și, implicit, că a da dovadă de inteligenţă nu garantează absenţa totală a eșecurilor în viaţă, este recomandat ca părinţii:

• Să observe reacţia copiilor în faţa nereușitei și să le canalizeze sentimentele spre dorinţa de a se autodepăși cu proxima ocazie;
• Să se axeze pe viitor, transformând experienţa prezentă într-un instrument de învăţare pentru situaţii asemănătoare;
• Să își observe și interpreteze obiectiv propriile reacţii: sunt acestea folositoare în raport cu cel mic? Exprimă înţelegere, căldură, ajutor sau, din contră, descurajează și afectează copilul?;
• Să înveţe copiii să preţuiască mai degrabă experienţa decât rezultatul, punând accent pe aspectele pozitive (și pe cum pot fi îmbunătăţite lucrurile mai puţin bune);
• Să nu exprime milă faţă de copiii – încercarea excesivă de a-i consola poate transmite mesajul că nu sunt capabili să își asume eșecul ori să îl depășească.
• Să privească eșecul/regresul în perspectivă: rezultatul nesatisfăcător nu este definitoriu pentru ceea ce reprezintă copilul (toate fiinţele umane se confruntă cu astfel de situaţii);
• Să se implice într-o activitate preferată de cei mici, pentrua-i ajuta să se simtă mai bine în propria piele și să capete o perspectivă nouă asupra lucrurilor, prin deconectare de la evenimentele neplăcute;
• Să nu forţeze repararea greșelilor, nici să își asume responsabilitatea în locul copiilor;
• Să le inspire siguranţă și acceptare.

Cunoașterea se întemeiază nu doar pe adevăr, ci și pe greșeli, afirma psihologul elveţian C.G. Jung. Transformate într-un profesor bun și puternic ancorate în realitate, greșelile ne pot preda – indiferent de vârstă – lecţii preţioase, din care se pot naște adevărate frânturi de înţelepciune, inovaţie și curaj.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.