Cum vorbești despre război cu copilul tău poate marca înţelegerea acestuia despre viaţă, iar aceasta implică multe aspecte: dreptate, egoism, politică, umanitate, curaj, limite, eroism, teamă, neputinţă, încredere, viziune, viaţă și moarte.
Copiii noștri sunt nevoiţi să se adapteze unei lumi pe care nu ne-am dorit-o pentru ei. Așa cum mărturisesc multe dintre mamele care vin la ședinţele de coaching, tema războiului este pentru ele una dintre cele mai dificile de abordat în discuţiile cu copiii, întrucât se simt responsabile să găsească balanţa dintre siguranţa emoţională a copilului și expunerea acestuia la realitatea care îl înconjoară.
Discuţiile despre război implică multe aspecte: dreptate, egoism, politică, umanitate, curaj, limite, eroism, teamă, neputinţă, încredere, viziune, viaţă și moarte. Fiecare aspect în parte poate genera o conversaţie dificilă, dar importantă pentru copii.
Cu atât mai mult deschiderea unei discuţii care implică toate aceste subiecte reprezintă o provocare pentru părinţi. Cu toate acestea, abordarea subiectului războiului cu copiii noștri este mult mai benefică decât ignorarea sau chiar amânarea lui.
Iată câteva principii care sunt de ajutor pentru părinţi:
1. Gândește-te mai întâi ce vrei să înveţe copilul tău din realitatea războiului sau din această situaţie pe care o traversăm. Nu înseamnă să venim cu temele bine făcute în faţa copilului și să îi ţinem câteva lecţii de morală sau empatie, ci mai degrabă să fim conștienţi de mesajul care acompaniază discuţia. Expertul în parenting Deborah Gilboa, adresându-se părinţilor, întreabă: „Care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi împreună cu faptele? Mesajul ar putea fi: «Războiul este departe și suntem în siguranţă.» Sau «politica contează cu adevărat în viaţa oamenilor și trebuie să votăm», ș.a.m.d.”
2. Analizează-te mai întâi pe tine. Unde te plasezi tu faţă de război? Ce atitudine ai? Ce gânduri îţi trec prin minte? Ce emoţii domină? Teamă că vom fi implicaţi și noi în război? Milă faţă de victime sau indignare faţă de cei care atacă? Gândește-te că acestea sunt ale tale și nu (neapărat) și ale copilului. Evită utilizarea categoriilor, etichetelor de genul: rușii sunt răi, ucrainenii buni. Să nu fie vorba despre oameni, ci despre faptele lor și asigură-te că copilul înţelege acest aspect.
3. Creează pentru copil un mediu sigur în care să se exprime, mai ales emoţional. Putem face acest lucru doar dacă am răspuns cu sinceritate la întrebările anterioare și dacă suntem cu adevărat curioși și interesaţi de realitatea interioară a copilului fără a o judeca dacă e corectă sau nu. Organizaţia Salvaţi copiii sfătuiește: „Este important ca cei mici să se simtă sprijiniţi în conversaţie. Ei nu ar trebui să se simtă judecaţi sau să li se respingă preocupările. Când au șansa de a purta o conversaţie deschisă și sinceră despre lucrurile care îi supără, copiii se pot simţi ușuraţi.”
Lasă-l să vorbească, să plângă și să închidă conversaţia când dorește el. Lasă-l să aleagă el traseul discuţiei, potrivit cu ceea ce e important pentru el în acel moment. Poate că nu îl îngrijorează că va fi nevoie să plece din ţară, așa cum poate părea iniţial, ci dacă îi puteţi lua sau nu și pe bunici.
Când începe să vorbească acordă-i timp și spaţiu și adresează întrebări deschise, de genul: „Care este cea mai mare temere a ta legată de război? Sau ce te enervează cel mai tare la situaţia aceasta? La ce te gândești când spui asta? Ce înseamnă pentru tine să…?” Nu încerca să influenţezi cu întrebări de genul: „Ţi-e teamă că va pleca și tata în război?” sau „Crezi că va fi nevoie să părăsim și noi ţara?” S-ar putea ca această temere să fie a ta și să nu fi existat în mintea copilului, dar să se fi născut odată cu întrebarea.
4. Fii atent la indiciile pe care le oferă copiii în discuţie sau în afara discuţiei, în activităţile banale ale zilei. Din senin (deși nimic nu e din senin), fiul meu cel mic a început să cânte zilele trecute „Nu ai motive să îţi fie teamă…” Când sora mai mică a luat ceva cu forţa de la fratele mai mare, acesta i-a răspuns: „Ești ca Putin…” Uitându-se pe Google Maps, un copil îi spune mamei că ar vrea să plece pe o insulă în mijlocul oceanului…
Încearcă să vezi ce e dincolo de aceste reacţii, să ajungi la ceea ce nici copilul nu își dă seama pe moment că simte sau gândește. Când intervii, fă-o blând și cu tact. Nu îi spune: „Cânţi acest cântec pentru că ţi-e teamă?”, ci mai degrabă: „E un cântec frumos; și mie îmi place. Cu ce te ajută?”. În loc de: „Hei, nu vorbi urât cu sora ta” sau „Și Putin e un om…”, mai degrabă întreabă-l: „Cum e Putin? Ce te enervează din ceea ce știi despre el, din ceea ai auzit că face?”. Iar în ceea ce privește plecarea din ţară, nu îi spune: „Nu e timpul să plecăm” sau „Noi vom pleca în Spania”, ci mai degrabă: „Uau, tocmai acolo… Cu ce e diferit acel loc de un alt loc?”
5. Ia în calcul vârsta copilului. Până la 3-4 ani, copilul mai degrabă absoarbe din emoţiile și din atmosfera familiei. Fii atent la ce te uiţi în prezenţa lui, la ce vorbești, la ton, la ritm, iar dacă întreabă oferă-i răspunsuri scurte. Dacă vrei să folosești comparaţii, metafore, evită-le pe cele de genul: „E cam ca atunci când se ceartă mama cu tata.” Vezi dacă mai are și alte întrebări, ia-l în braţe, joacă-te cu el.
Până la vârsta de 7-8 ani, fii atent la ce întrebări pune copilul, la ceea ce este de interes pentru el legat de acest război. Se pot folosi jocuri, imagini, chiar și jocuri video, dacă copilul le folosește deja. O mămică i-a explicat copilului că, spre deosebire de personajele din jocurile pe care le juca, el nu are decât o viaţă și nu o mai poate lua de la capăt. Iar atunci când atacă avioane și bombardează clădiri, nu este vorba de fapt despre avioane și clădiri, ci despre oameni.
Spre surprinderea ei, copilul a încetat să mai joace acel joc video. Până la 12 ani, putem face o analiză a știrilor pe care le-am ascultat împreună cu copiii sau putem folosi lecţiile de istorie și putem face comparaţii între tehnici, strategii, motive, ce e etic și ce nu, care ar putea fi alte soluţii. Adolescenţii și tinerii au deja surse personale de informare și influenţă. De aceea este important să îi lăsăm să ne spună ce știu, cum văd ei, chiar dacă descoperim că ar dori să se înroleze voluntar.
Nu ajută prea mult restricţii de genul: „Nu pleci nicăieri. Cum să te duci și să mori?” pentru că îi omorâm idealurile de curaj, libertate, devotament, contribuţie socială, pe care de fapt ne dorim să le aibă. L-am putea ajuta cu întrebări de gândire critică: „Cum crezi că poţi ajuta tu în mod real și cu impact? Ce face ca modul acesta de implicare să fie important pentru tine? Ce alte variante de implicare din partea ta ar mai exista? Care va fi impactul asupra celor din jurul tău dacă faci cum te-ai gândit? Ce altceva s-ar schimba? Ce e în spatele acestui sentiment de datorie?”
6. Adu în prim-plan aspectele pozitive, nu ca amăgire, ci ca realitate observată. De exemplu, putem discuta despre bunicii noștri care au trecut prin război și au supravieţuit. Putem să ne implicăm cu toată familia ca voluntari, inclusiv să mergem împreună cu copiii la graniţă pentru a vedea direct cum reacţionează oamenii și cum se ajută. Așa vor înţelege că războiul nu e capătul, nu e o situaţie fără ieșire. Dacă se întreabă despre ce vor face oamenii când se întorc acasă și nu mai au case, vorbește-i despre politicile internaţionale de refacere și ajutor, despre atâtea alte situaţii în care oameni rămași pe drumuri au primit adăpost.
7. Vorbește-i despre marele război câștigat deja. Fă-l să înţeleagă că acestea sunt forme ale unei lupte mult mai aprige dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, dar că războiul e câștigat deja. Construiește-i încrederea că, indiferent cum se termină lucrurile aici, poate spera la ceva mult mai bun și indestructibil. Poate fi cu Dumnezeu pentru veșnicie!
Simona Condrachi este parent coach cu certificare internaţională.
Citește și: Educaţie creștină pentru copii. Cum îl înveţi pe copil să se roage?
Post comments (0)