Credință

De 8 martie, despre mama și saga unei moșteniri nepieritoare

todayMarch 8, 2021 7

Background
share close

Nu am încă un an și jumătate și privesc încruntată spre fotograful necunoscut, cuibărită confortabil în braţele mamei. Mama are 21 de ani și câteva săptămâni, și un zâmbet cald, abia schiţat, care topește în siguranţa lui toate fricile lumii.

Avem puţine poze împreună, și doar două-trei din perioada copilăriei. Mi-ar fi plăcut să avem un morman de fotografii vechi, în care să mă scufund la răstimpuri, ca să recuperez crâmpeie dintr-un trecut căruia i se destramă marginile cu fiecare decadă.

Și totuși, fotografia aceasta mușcată de timp, alb-negru, închide în ea (și confirmă) toate zvonurile unui viitor pe care doar îl bănuiește. Aerul rezervat cu care o să privesc oamenii și viaţa, convinsă că, deși tot ce e mai bun poate fi sperat de la ei, nu strică niciodată să fii precaut. Încrederea calmă a mamei că totul are un rost, că nu există nimic care să nu poată fi ordonat, reparat, recuperat, reinventat. Seriozitatea aceea ușor tristă, de care n-am învăţat să mă dezic niciodată, ca și cum veselia strunită, dar mai ales deșănţată, ar fi o ofensă adusă unei lumi mereu suferinde. Optimismul ei robust, pe care nimeni și nimic nu-l poate contorsiona, căci toate speranţele ei își au bulbii împlântaţi în cer și niciun îngheţ nu îi poate atinge acolo. În fotografie, mama e doar un copil care urmează să crească odată cu noi, dar va crește mereu în direcţia corectă, așa încât să nu strivească vreodată nimic din ce e al nostru, nici măcar mugurii unui vis.

***

Chiar dacă amintirile din vremea în care mama era ea însăși un copil mare se estompează, rămân încă vii, sub tropotul timpului, frânturi din interacţiunea cu mătuși, surori, bunici cu care n-aveam, de altfel, nicio legătură de rudenie – pletora aceea de femei unite de viaţa aspră a satului. În care fiecare își vedea de copiii, nepoţii sau fraţii mai mici, dar nu slăbea din ochi nici pe cei ai vecinilor ori prietenilor, atunci când părinţii nu erau prin preajmă.

Fetișcana blondă, cu un cap mai înaltă decât mine, care se oprea să mă întrebe, ori de câte ori ne intersectam, în drum spre școală, despre patimile prilejuite de absenţele mele sabatice, compătimindu-mă cu și fără vorbe pentru o suferinţă al cărei rost îi scăpa. Vecina care veghea să ne schimbăm hainele atunci când ne prindea câte-o furtună de vară, udându-ne până la piele. Vecina care-și trimitea copiii să ne ţină de urât în serile în care părinţii veneau târziu acasă, ne adormea în după amiezele toride, în care adulţii trudeau pe câmp, și ţinea cu credincioșie evidenţa ingredientelor mâncării gătite, evitând orice încurcătură cu alimentele pe care nu le consumam niciodată.

O întreagă reţea de femei, prinse într-un iureș de treburi gospodărești, dar grijulii să croșeteze fire într-o plasă de siguranţă pentru membrii cei mai fragili ai comunităţii.

Desigur, mai erau și bunicile. Bunica paternă, la o aruncătură de băţ distanţă, pe care mi-o amintesc într-o continuă vervă, fie vară, fie iarnă. Când nu alerga cu o viteză care ne lăsa de rușine spre câmpurile proaspăt arate sau gemând de greutatea fânului, torcea caiere de lână și împletea jachete, mănuși ori șosete și cocea în tigaie cele mai gustoase turte care s-au plămădit vreodată. Bunica nu-și manifesta dragostea prin cuvinte de alint sau îmbrăţișări furtunoase, dar venea într-un suflet când ne dădea târcoale febra sau ne urzicau durerile de gât, înarmată cu leacuri care nu puteau să dea greș. Nu uita niciodată de zilele noastre de naștere și păstra cu sfinţenie toate scrisorile, felicitările și mesajele trimise de 8 martie sau în alte ocazii festive.

Cel mai rotund motiv de bucurie din casa bunicilor rămânea totuși podul casei, unde mirosea a sulfină și a rai deșirat din slove îngălbenite de vreme. Acolo mă așteptau manualele de pe care buchisiseră bunicii primele litere și primele povești, din care lipseau epocile de aur și cincinalele, dar în care se iţeau regi și regine și un limbaj prea puţin familiar, pe care mă chinuiam să-l domesticesc. În podul bunicilor primăvara era încrustată peste tot, iar copilăria lor așijderea, printre revistele cu grafică de vis, cu povești din altă lume, pe care nu le regăseam în niciuna din revistele la care eram abonaţi la școală. Acolo am citit pentru prima dată fragmente din  Adolescentul miop al lui Eliade, defalcat în foiletoane pe care le așezam febril în ordine cronologică, acolo am descoperit magia Vântului prin sălcii, una dintre cele mai frumoase cărţi de copii cu care se intersectase ochiul meu de cititor împătimit.

Întreaga paleta cromatica a huzurului am gustat-o însă în tihnă în vacanţele de iarnă și cele de vară (e drept, ciuntite drastic de tirania calendarului agricol) la bunicii mei de la oraș și la mătușa cu chip și purtări de mamă.

Cititor pătimaș și el, bunicul mă învăţase foarte devreme alfabetul, după metode stranii, de el născocite, așa că puteam devora în voie teancurile de cărţi pe care le reînnoia mereu. Bunica era întruchiparea bunăvoinţei și tandreţei, iar răbdarea pe care i-o testam uneori părea să nu aibă limite, iar dacă existau totuși, eu nu le-am întrezărit niciodată.

Fusese prima născută dintr-o familie cu mulţi copii, așa că preluase sarcinile unui adult cu multă vreme înainte de a fi unul. Trăise vremurile impregnate de frică și moarte ale războiului, știa bine stafiile cu care se luptă un copil orfan de tată, dar și cum este să fii văduvă tânără, cu un copil mărunţel și altul abia născut. Nimic din ce trăise nu reușise să-i slăbească puterea, dimpotrivă, suferinţa o oţelise, o prefăcuse în cel mai bun și mai curajos om pe care-l cunoscusem vreodată.

Oricât aș scotoci prin sertarul memoriei, găsesc prea puţine amintiri despre ultima noastră întâlnire. Poposisem la ei pentru un scurt sfârșit de săptămână, în drum spre facultate. Bunica m-a condus la gară, cu bagajele mele voluminoase, doldora cu pachetele de mâncare pe care mi le pregătise, al căror gust nu l-a mai recreat nimeni, niciodată. Bunica nu ieșea foarte des, întotdeauna mă conducea bunicul, dar în ocazia aceea m-a însoţit și ea, cu promisiuni ferme de revedere peste trei săptămâni.  la mijloc de martie, ar fi urmat (o altă premieră) să vină la mine, să îmi vadă camera și să aducă niște accesorii de care nu îmi amintesc, dar pe care ea le considera esenţiale.

Îmi amintesc însă atât de bine mâna ei ridicată a rămas bun, chipul blajin și silueta ei măruntă, topindu-se încet pe un peron de gară.

Bunica a murit pe neașteptate în martie. Era chiar după ziua de 8 martie, iar felicitarea mea a ajuns, în mod fericit, ceva mai devreme decât credeam, în ciuda unui weekend care întrerupea livrarea poștală obișnuită, înnegrită de cerneala ultimelor cuvinte pe care aveam să i le mai spun. Nu știu ce i-aș fi scris dacă aș fi bănuit că timpul nostru împreună îngheţa acolo, știu doar că odată cu ea a dispărut o bucată din cerul cu care mă învelisem 19 ani, zi după zi.

***

Au trecut decenii bune de la fotografia alb-negru în care mama e neverosimil de tânără și de încrezătoare că totul va fi bine pentru ea și, mai ales, pentru boţul de carne din braţele ei.

Mama a fost doar pentru puţin timp un copil mare cu unul mic în braţe. Au venit fraţii mei, s-a umplut casa de larmă, de lacrimi și de chiote de veselie. Am crescut, am mers la grădiniţă, la școală, apoi la facultate. Ne-am îndrăgostit, am ajuns în faţa altarului. Mama a devenit bunică, și-a păstrat energia pe care o avea în poza aceea alb-negru, a călătorit mii de kilometri ca să fie aproape de unicul ei nepot, a reconfirmat resursele incredibile de răbdare și de putere cărora le-am știut mereu obârșia – rugăciunea fierbinte din orele acelea albe, în care restul casei doarme.

covid-19-ce-am-invatat-pe-8-martie-si-de-ce-va-spun-asta-acum_exp

Citește și: COVID-19: Ce am învăţat pe 8 martie și de ce vă spun asta acum

În cele din urmă, mama a ajuns (și chiar a trecut) peste pragul a șase decenii, iar eu am petrecut, în ciuda temerilor și alarmelor medicale, mai mult timp cu ea decât cu oricare dintre cele mai importante femei din viaţa mea.

Dacă în viaţă ar trebui să mături străzile, spunea Martin Luther King, ar trebui s-o faci așa cum a compus muzică Beethoven sau cum a scris poezie Shakespeare. Ba încă atât de bine, „încât cetele de îngeri din cer și cele de pe pământ să trebuiască să se oprească și să spună: «Aici a trăit un măturător de stradă care și-a făcut bine datoria»”. Dar dacă ar trebui să modelezi o viaţă pe care o ţii doar pentru puţină vreme în mâini?

Nu am idee ce-ar spune îngerii despre mama, dar, în ce mă privește, știu că a făcut tot ce stă în puterea unui muritor să facă pentru a ne pregăti pentru o viaţă care să dureze cât veșnicia.

„Orice s-ar întâmpla cu ea, mama va fi bine”, mi-a scris unul dintre fraţii mei, într-una din nopţile lungi în care somnul mă ocolea, în timp ce încercam să cântăresc șansele  trupul ei firav să treacă de un nou obstacol.

Nu erau chiar cuvintele pe care aș fi vrut să le aud, dar am știut întotdeauna că mama va fi bine, indiferent ce i se va întâmpla, pentru că rădăcinile ei au fost mereu în cer, încă din vremea în care eram un ghemotoc de carne. Și m-am temut întotdeauna, mai mult decât de orice altceva, de faptul că într-o zi scaunul ei va fi gol.

Încă mai port neliniștea asta în toate cotloanele sufletului, încolăcită șerpește peste speranţele unui mâine împreună. Și totuși, credinţa că totul va fi bine, pentru o eternitate întreagă, chiar dacă scaunul ei va fi cândva gol, este cea mai frumoasă moștenire pe care m-aș fi putut aștepta să o primesc vreodată.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Educatie

Dragă Femeie… – ȘtiriCreștine.ro

„Când Dumnezeu a creat femeia,I-a dat tot ce se putea da….Armonia trupului şi frumuseţea din suflet.I-a mai dat Dumnezeu o inimă mare,Să cuprindă toate iubirile lumii:Iubire de soţ, de frate, de părinţi,Dar mai ales, iubirea de mamă pentru copilul ei.I-a dat gingăşia unei floriŞi tăria unei stânci care nu se lasă doborâtă uşorLa greu.I- a mai dăruit feminitate,Sa fie artiştilor muză.Pictorilor, să-i poată picta în culoriObrajii îmbujoraţi,Fericirea sau tristeţea din ochiŞi zâmbetul fermecător.Iar muzicii, i-a lăsat nobletea din suflet.Toate acestea […]

todayMarch 8, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%