Dacă aș putea da timpul înapoi și m-aș întoarce în sufrageria prietenei mele care îmi spunea printre lacrimi că ar vrea să creadă, că a încercat, dar nu poate, mi-aș găsi probabil mai ușor cuvintele decât am reușit atunci.
Atunci, convingerea cu care îmi spunea ea că simte că Dumnezeu e ocupat cu altceva decât durerea ei a înfipt și în mine gândul că o astfel de nedreptate cosmică este posibilă. Nedreptatea din mintea mea era însă doar o eroare logică.
Am admirat-o în după-amiaza aceea pe prietena mea pentru că era autentică. Era capabilă să dea voce unor temeri pe care eu n-aș fi îndrăznit să le pun în cuvinte dacă le-aș fi simţit. Cum n-aș fi îndrăznit nici să recunosc că mă înfioram la gândul că Dumnezeu ar fi putut alege să tacă în faţa ei. Să nu îi ofere niciun răspuns, nicio mângâiere.
Ani mai târziu, un prieten căruia mă apucasem să îi povestesc despre convertirea lui C. S. Lewis mi-a răspuns, încercând insuficient să își ascundă amărăciunea, că i-ar fi plăcut să simtă și el, ca Lewis, că Dumnezeu îl caută, nu că el este cel care se căznește să Îl găsească pe Marele Ascuns.
Atunci când eu însămi am fost cea afectată direct, mi s-a întâmplat doar rareori să simt că Dumnezeu nu este cu mine în suferinţă. Că sunt singură, ca și cum El n-ar exista. Însă de mult mai multe ori i-am auzit pe alţii invocând suferinţa (proprie sau a altora) ca un argument împotriva existenţei lui Dumnezeu. Multă vreme am simţit că nu pot avea niciun cuvânt de contra-pledoarie, pentru că eu nu am suferit destul cât să am dreptul să spun ceva cu greutate. Dacă eu am fost dintre cei privilegiaţi cu o viaţă mai ușoară? mă gândeam. Poate că ei/lui, Dumnezeu chiar nu îi răspunde. Cine sunt eu, să îi contrazic experienţa?
***
În timp ce veghea un bolnav care se stingea la ATI, o asistentă care înclina să se supere pe Dumnezeu că l-a lăsat singur pe omul acela și-a dat seama că Dumnezeu îl mângâia cu mâna ei.
Mi-a luat ceva timp să înţeleg principiul acesta. În sufrageria inundată de soarele după-amiezii și de lacrimile prietenei mele, nu mi-a trecut prin minte că poate eu însămi eram mângâierea. Că, dacă nu mă speriam de durerea ei și de alte dureri pe care mi le evoca, aș fi putut să îi spun că nu întâmplător o vizitez, ci că El știa deja că ea are nevoie de un umăr pe care să plângă și m-a trimis pe mine. Nu e corect să Îl acuzi pe Dumnezeu că te lasă singur, când El îi trimite la tine pe ai Lui (oricât de slabi și de nepregătiţi ar fi).
În mașina prietenului cu care călătoream, nu mi-a dat prin cap că aș fi putut să îi spun că poate discuţia aceea, pe care nu o iniţiase el și în care s-a simţit liber să își articuleze îndoiala și s-a simţit acceptat cu ea cu tot, este parte din modul în care Dumnezeu îl caută. Poate că neliniștea lui care îi tulbura somnul și îl făcea să caute ancore de paie în oameni și amintiri este un mecanism lăsat de Dumnezeu ca o avertizare că sufletul lui nu e la locul potrivit.
Uneori, atunci când suferă, oamenii par să nu accepte ajutorul lui Dumnezeu decât dacă vine printr-o intervenţie supranaturală. Dar în felul acesta resping ajutorul Lui concretizat în forme mai simple și mai puţin bruscante pentru simţuri. Istoria biblică ne învaţă că miraculosul este, prin definiţie, o excepţie. Și-apoi, dacă suferinţa ne-ar face mai demni de manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu, Pământul ar fi mistuit de slava Lui, pentru că lumea e plină de durere.
Când suntem lângă un om care suferă, Dumnezeu este, prin noi, lângă omul acela. Iar el Îl poate zări mai ușor pe Dumnezeu dacă nu Îi umbrim prezenţa chiar noi, cu propria noastră frică. Uneori, frica este un dușman sufletesc la fel de puternic precum necredinţa.
***
N-am crezut niciodată că durerea mea este mai demnă de un miracol decât durerea altor oameni, însă am trăit și momente în care am simţit că durerea golește lumea de orice însemnătate, chiar și de prezenţa lui Dumnezeu. În acele momente, logica este neputincioasă și cel mai bun înlocuitor al ei este ferirea de a lua decizii majore.
Am trăit și momente de durere atee, dar, când incendiul s-a stins, am redevenit eu însămi, cea orientată spre Nord. Sigur că cel mai nobil este să îţi păstrezi credinţa atunci când te simţi apăsat până peste poate. Dar, așa cum nu te poţi forţa să crezi în acele momente, nu e bine nici să te împingi spre hotărârea de a nu mai crede niciodată, „fiindcă, uite, când am avut nevoie de ea, credinţa a părut că se evaporă“.
E adevărat că a trebui să tolerezi incertitudinea pe lângă faptul că trebuie să trăiești cu durerea e mai greu decât să îţi cumperi o certitudine falsă („nu există Dumnezeu“) și să rămâi doar cu durerea. Dar mai bine este să îţi asumi că nu poţi și să suferi, și să gândești cu precizie de bisturiu, că ești om și că suferinţa îţi poate colora uneori realitatea în nuanţe mincinoase. Să aștepţi să se risipească aurora alienării de Dumnezeu și, între timp, să te ferești să îţi faci rău ţie și altora.
***
Durerea atât de des invocată ca argument împotriva existenţei unui Dumnezeu atotputernic și bun este, totuși, un potenţator pentru credinţă, deoarece credinţa nu este o concluzie logică, ci o decizie. Și, cu cât dovezile pentru credinţă sunt mai puternic contestate, cu atât e nevoie de o decizie mai puternică de a te investi de partea a ceea ce crezi. Credinţa este logică, dar ea nu pe logică se bazează. Logica nu poate avea ultimul cuvânt și nici nu ar fi corect să îl aibă, câtă vreme nu toţi oamenii o stăpânesc cu aceeași măiestrie, însă toţi oameni sunt „socotiţi neprihăniţi prin credinţă“.
Nu putem ajunge să credem în urma unui calcul matematic. Știinţa privind originea vieţii s-a ramificat atât de mult încât un om obișnuit, care își plătește facturile dintr-un serviciu de la ora 9 la ora 17, nu ar avea fizic timp (presupunând că ar avea capacitatea intelectuală) să verifice personal toate teoriile existente și să le confrunte argumentele aferente. Tot va trebui să aleagă o sursă de autoritate pe care să o creadă.
Iar aici, oricât ne-am flata noi că alegerea aceasta va fi rezultatul unei cântăriri atente și obiective, în realitate ea este supusă unor influenţe pe care nu avem altă variantă mai demnă decât să le recunoaștem ca atare. Mediul în care ne dezvoltăm, educaţia la care avem acces, informaţia pe care reușim să o asimilăm, experienţele de viaţă prin care trecem, personalitatea noastră, dorinţele și nevoile noastre, toate alcătuiesc un amalgam indescifrabil care se traduce raportat la credinţă drept „înclinaţia“ de a crede sau de a fugi de credinţă.
Pentru creștinul frământat de vechiul reproș conform căruia „credinţa este o consolare pentru cei slabi“, va fi poate o ușurare să realizeze că și necredinţa este tot o consolare pentru cei care sunt înclinaţi să nu creadă în Dumnezeu. Sunt oameni care aleg deliberat să creadă că Dumnezeu nu există, la fel cum există și oameni care aleg deliberat să creadă că Dumnezeu există. Și ambele categorii recunosc că au motive să se îndoiască.
În ceea ce mă privește, am ales să cred că Dumnezeu există, pentru că nu am putut altfel. Ba chiar îmi amintesc că, atunci când m-am ciocnit prima dată cu îndoiala, am găsit de cuviinţă să Îl rog pe Dumnezeu să existe. Lumea mea este de negândit fără El. Poate că asta nu va convinge un ateu să creadă, dar poate că nu aceasta este misiunea mea. Poate că mai degrabă rolul meu este ca, împreună cu cei care cred în existenţa lui Dumnezeu, să învăţ să navighez prin viaţă cu această credinţă.
Pentru că ea nu se rezumă doar la observaţia seacă, de cercetător, ci se cere trăită. Își cere dreptul de a-mi dirija viaţa. Îmi cere să nu mă mai îngrijorez pentru lucrurile pe care nu le pot controla. Să nu îmi mai fie frică de necunoscut, pentru că frica și dragostea se izgonesc reciproc, așa cum credinţa și dragostea se îmbie reciproc. Iar celor cărora decizia mea li se pare insuficient luptată, sunt convinsă că le va găsi Dumnezeu parteneri de dezbatere pe măsură.
Alina Kartman trece în revistă câteva dintre principiile care îi ghidează astăzi raportarea la credinţă, convinsă că acest drum, pe care încă se simte la început, se confundă de multe ori cu destinaţia.
Post comments (0)