Iisus

De ce să ierți? | Parabola robului nemilostiv

todayDecember 31, 2022 15

Background
share close

În urma unui sondaj, Organizaţia Gallup a scos la iveală o veste bună și una rea. Vestea bună e că 94% din populaţie crede că este foarte important să ierţi. Vestea cea rea este că 85% recunosc că, prin puterile lor, nu sunt pregătiţi s-o facă.

De unde această dihotomie între sistemul de valori la care aderăm și gradul de asimilare personală? Simplu: e destul să revizuim ultimul conflict cu colegul, cu soţia/soţul. „M-a jignit“, „mă dispreţuiește“, „s-a băgat în faţa mea“ etc. Deși este o valoare nobilă, iertarea contrazice totuși o altă valoare, mult mai lipită de inima noastră: dreptatea! Dacă ar fi să identificăm însă categoria de „dreptate“ pe care o apărăm, am descoperi că nu este vorba de „dreptatea“ în sine, ci doar de „dreptatea aplicată unui singur caz: și acela sunt EU“. Asta și explică de ce, în cazul altora, înţelegem de minune și pledăm pentru necesitatea iertării. În dreptul nostru însă, ne este aproape imposibil. Tensiunea emoţională nu se răcorește decât dacă ni se oferă o compensaţie, alias „răzbunarea“.

De vorbă cu Galileeanul

Acesta este contextul tensionat în care ne sosește un mesaj. E din partea Galileeanului:

Atunci, Petru s-a apropiat de El și I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?“ (Matei 18: 21)

Era deștept Petru! Ca lider de opinie între tinereii care-L însoţeau pe Iisus, Petru a hotărât să revizuiască în stil hristic sentinţa fariseilor. Așa că a spart limitarea lor la „de trei ori“ și a înlocuit-o cu mirificul „șapte“! Parcă îl văd, cu privirea în jos, așteptând un mare „Bravo!“.

Iisus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.“ (Matei 18: 22)

Confratele Petru este năucit! În lipsa unui calculator, nici nu poate estima la câte minute pe zi ar trebui să acorde câte o iertare… În căutarea unui sprijin biblic, memoria îi reactivează un verset îngrozitor, Geneza 4:24, care-i aplică încă o lovitură, cea de graţie! Era vorba de măsura diabolică a răzbunării totale, inventată de unul din urmașii asasinului Cain: „Lameh va fi răzbunat de șaptezeci de ori câte șapte!“. De astă dată, măsura e întoarsă cu 180º.

Un caz absurd

Ca să-i ajute să iasă din derivă, Iisus le dă ucenicilor o pildă (vers. 23-35):

De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.

Suntem depășiţi de datele problemei. Statutul de „rob“, lipsit de orice posesiune, este ireconciliabil cu „datoriile financiare“. Care stăpân împrumută robi? Absurd! Cu excepţia cazului că stăpânul se comportă atipic… Cât privește suma, din nou suntem depășiţi. Preţul aurului variază în istorie. Dar nici măcar nu era vorba de „cocoșei“ sau „ludovici“. Textul original indică „talanţi“. Termenul exprimă nu o valoare monetară, ci un etalon de greutate: peste 35 de kilograme! Și-atunci, cât înseamnă 10.000 de talanţi? Sunt bulversat…

Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti tot.“ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria.

E culmea! Robul nici măcar nu apelează la clemenţă, pentru că nu crede în așa ceva. Șmecher, el cere doar timp, ca să-l aburească pe stăpânul naiv. Dar stăpânul nu e naiv. Intenţia de manipulare o pune pe seama disperării. Și, împotriva oricăror raţiuni sau cutume, stăpânul îi șterge datoria! Totuși seria absurdului încă n-a atins culmea.

Un revers cinic

Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: „Plătește-mi ce-mi ești dator.“ Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: „Mai îngăduie-mă și-ţi voi plăti.“ Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria.

De ce te miri? Nu e nicio nedreptate. Datornicul merită să facă închisoare. Mirarea însă vine din contrastul maxim: erau doar 100 de dinari, echivalentul plăţii unui necalifi cat pentru munca a 100 de zile. De fapt, așa este omul. Datoriile mele sunt întotdeauna insignifiante. Ale altora faţă de mine sunt copleșitoare! Cei de pe margine însă te văd. Ei percep inechitatea.

Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta și i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut eu milă de tine?“ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.

Deznodământul e seismic din mai multe puncte de vedere. Dacă, pentru datorie, sentinţa iniţială a stăpânului era „să-l vândă…“, în schimb, pentru atitudine, sentinţa finală îl dă „pe mâna chinuitorilor“. Până când? Nedefinit! Căci un rob n-are niciun venit. Și nici nu ar putea restitui un sfanţ cât timp zace în butuci sau e tras pe roată.

Mila necondiţionată

Poate că niciuna dintre parabole nu atinge profunzimile abisale ale naturii umane ca aceasta. Iar geniul Maestrului divin se descoperă în aceea că-Și construiește parabola pe două principii antagonice care ne modelează zilnic atitudinile: dreptatea și mila. Antagonice? Nu sunt, oare, ambele principii divine? Ba da, dar ele operează în medii diferite: dreptatea operează în cer, între fiinţe imaculate, mila, pe pământ, pentru păcătosul irecuperabil. Oare ce altceva l-ar putea reabilita?

Probabil că nu înţelegem imensitatea „păcatului“. E ca și cu pescarii profesioniști care miros a pește vechi și nici nu-și dau seama de duhoarea lor. În ochii lui Dumnezeu, mărimea păcatului este comparabilă cu expresia numerică cea mai mare din vremea lui Iisus: 10.000. La data aceea nu exista un cuantum superior… Și erau talanţi! Și încă de aur.

Revelator este un lucru: când Dumnezeu iartă, n-o face ca răspuns la cererea cuiva, tot așa cum stăpânul îl iartă unilateral pe ticălos. Când Dumnezeu iartă, el acţionează prin milă. Mila este apriorică. Ea există, nu este efectul unui determinism din afară. Decurge din dragoste pentru cel pierdut, indiferent de atitudinea păcătosului. Mila se oferă necondiţionat – iată lecţia ascunsă din parabolă și primul motiv, cel mai important, ca să oferim iertarea.

Mila eliberatoare

Și, ca o cireașă pe tort, exercitarea iertării generate de milă aduce o schimbare radicală. Nu atât în ticălos, cât mai ales în cel care iartă. Asta ne oferă al doilea motiv să iertăm.

Căpitanul Ernest Gordon era un tânăr scoţian ateu, licenţiat în istorie și filosofie. În 1942 s-a înrolat și a fost trimis pe frontul din Singapore. După dezastruoasa înfrângere a britanicilor de către japonezi, în 1942, Gordon este făcut prizonier și internat, împreună cu 60.000 de soldaţi aliaţi și 180.000 de deţinuţi asiatici, în lagărul de muncă din Burma. Obiectivul era construirea unei căi ferate prin jungla tropicală a Indochinei, în vederea invadării ulterioare a Indiei. Traseul urmărea cursul râului Kwai prin jungla ucigătoare. Proiectul, de 412 kilometri lungime, care era planificat să dureze șase ani, a fost realizat în numai 16 luni, cu preţul a peste 80.000 de vieţi. Condiţiile de muncă și tratamentul japonezilor erau dincolo de orice imaginaţie. Cei obosiţi sau bolnavi erau străpunși cu baioneta sau decapitaţi pe loc. Ernest Gordon povestește cum condiţiile de exterminare i au transformat pe toţi în niște fiare, mânate doar de instinctul de supravieţuire și de ura faţă de torţionari. Furturile de hrană și de efecte între aliaţi erau obișnuite. Fiecare era dușmanul tuturor.

Evenimentul celor trei ani de prizonierat a fost miraculoasa transformare a stării de spirit, declanșată de niște incidente cutremurătoare. Într-o zi, când brigada de englezi se întorcea de pe șantier, la unul din posturile de control s-a constatat că lipsește o sapă. „Cine a furat o? Vă omor pe toţi!“ Un băiat subţirel a făcut doi pași înainte: „Eu…“ Japonezul l-a copleșit cu lovituri până când l-a lăsat mort. La următoarea numărătoare s-a constatat că, de fapt, nu lipsea nicio sapă. Vestea că băiatul s-a jertfit pentru salvarea celorlalţi i-a zguduit pe toţi. Între timp, s-a mai aflat că un scoţian și-a dat hrana și pătura pentru colegul său bolnav până când acesta s-a însănătoșit, iar el… a murit de foame.

Efectul acestor gesturi a fost revoluţionar. Fără vreo propagandă, prizonierii au început să se ajute între ei. Furturile au încetat. Cei sănătoși au început să aibă grijă de camarazii bolnavi. Unul și-a dăruit ceasul japonezului, în schimbul unor medicamente pentru camaradul său. Lagărul, până nu demult un iad, se metamorfoza într-o comunitate de suflet.

Când însuși Ernest Gordon, epuizat și bolnav fără speranţă, a fost dus în casa morţii, între cadavre, doi scoţieni creștini l-au îngrijit zi și noapte. I-au spălat rănile putrede, i-au frecţionat piciorul necrozat, și-au dat propriile porţii de mâncare. Nefirescul lor altruism l-a zdrobit pe fostul ateu, conducându-l fără vorbe la Iisus Christos. În cele din urmă, spre bucuria tuturor, căpitanul Gordon s-a întors între cei vii. Pentru tot campusul, acesta a fost semnalul biruinţei.

Curând, un grup de australieni l-a provocat pe ateul Gordon să le vorbească despre creștinism. Așa a luat fiinţă biserica din lagăr, al cărei capelan era chiar Gordon. „Iertaţi-vă unii pe alţii“ și „iubiţi pe vrăjmașii voștri“ deveniseră noua filosofie a taberei. Spontan, s-a înfiinţat și o „universitate de junglă“. Cei cu o specializare erau chemaţi s-o împărtășească celorlalţi. Se predau cursuri de istorie, filosofie, economie, matematică, știinţele naturii și cel puţin nouă limbi străine, printre care latina, greaca, rusa și sanscrita. S-au înfiinţat ateliere de pictură și modelaj. Doi botaniști au creat o grădină pentru plante medicinale. S-a format și o orchestră de suflători pe instrumente din bambus.

Atmosfera de fraternitate a influenţat atitudinea japonezilor, care deveniseră mai umani. În 1945, cu puţin timp înainte de eliberare, când lagărul a fost mutat, convoiul de prizonieri a dat peste un grup de soldaţi japonezi răniţi și abandonaţi. Mila și compasiunea i-au făcut pe prizonieri să rupă rândurile. În ciuda ameninţărilor, s-au aplecat asupra nenorociţilor, oferindu-le apă, hrană și simpatie.

Când au sosit eliberatorii și când au văzut condiţiile inimaginabile, au vrut să-i sfârtece pe toţi japonezii. Dar deţinuţii au făcut cordon în jurul lor, strigând: „Fără răzbunare! Fără răzbunare!“.

Apoteoză

Istoria însă continuă. Între torţionari se afla un tânăr ofiţer pe nume Nagase Takashi. Expert în limba engleză, era traducătorul lagărului. În zilele de după eliberare a fost urmărit de contrastul dintre cruzimea lui și bunătatea prizonierilor. Întors în ţară, n-a avut pace până când nu s-a autodenunţat public pentru tratamentul inuman. El a determinat o campanie de denunţare a politicii de exterminare duse de Japonia în război. Ca profesor de engleză, a câștigat de partea lui generaţii de copii, care au trimis mii de scrisori de iertare către foștii prizonieri sau familiile lor. N-a avut pace până n-a iniţiat campanii de reconciliere între veteranii japonezi și foștii prizonieri.

În 2005, după exact 50 de ani de la sfârșitul războiului, guvernul japonez a cedat. O comisie guvernamentală, alcătuită din veterani japonezi, i-a invitat pe toţi supravieţuitorii lagărului și pe urmașii acestora să se întâlnească pe istoricul pod construit peste râul Kwai. Pornind de la cele două capete, cele două grupuri s-au unit la mijloc, în lacrimi, îmbrăţișări și cereri de iertare.

Mărturia victimelor constituie însă lecţia cea mai puternică: „Ura m-a îmbolnăvit. Gândul răzbunării m-a adus pe marginea mormântului. Acum, că am iertat, sunt vindecat. Mă întorc la viaţă!“.

Și Iisus Își încheie parabola Sa cu adagiul: Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.

Citește și: Iertarea care ne vindecă

de ce să ierţi

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Lucian Cristescu

Rate it

Previous post

Cuplu

Părinte singur și educaţia religioasă a copilului

E posibil, ca părinte singur, să îi inspir copilului meu iubirea de Dumnezeu și de biserică? În esenţă, părintele singur/divorţat are de făcut aceleași lucruri ca orice părinte care vrea să îi transmită copilului principiile sale religioase: să fie un exemplu în ce privește viaţa spirituală, să îi citească copilului povestiri biblice sau unele cu morală biblică, să se roage împreună cu el, să creeze ocazii plăcute asociate sabatului (personal, […]

todayDecember 30, 2022 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/