Ar putea fi ceea ce s-a întâmplat în Turcia „povestea viitorului nostru”? E o întrebare la care trecutul ne ajută să găsim răspunsuri, livrându-ne cifre și istorii prea puţin liniștitoare.
În Turcia, peste durerea și suferinţa provocată de cutremur (și de sutele sale de replici), s-a așezat o glazură de revoltă. Oamenii se întreabă în ce buzunare s-a scurs „taxa de cutremur” („taxa specială de comunicare”, cum a fost numită oficial de guvernul turc). Taxa este percepută din 1999, iar suma adunată, estimată la 4,6 miliarde de dolari, era destinată prevenirii dezastrelor și dezvoltării serviciilor de urgenţă.
Liderii opoziţiei spun că răspunsul guvernului a fost nu doar lent, ci și părtinitor, dar critica cea mai virulentă vine de la Kemal Kilicdaroglu, liderul Partidului Republican al Poporului (CHP), care a declarat că Erdogan este principalul vinovat de amploarea dezastrului.
În cele din urmă, experţii spun că intensitatea cutremurului nu justifică numărul mare de clădiri prăbușite, calitatea construcţiilor fiind în cele mai multe cazuri responsabilă de numărul mare de victime.
Clădiri rezistente doar pe hârtie
Aplicarea deficitară a normelor de construcţie pentru structurile din zonele cu risc seismic – aceasta este explicaţia avansată de specialiști din Turcia (și nu numai) pentru năruirea surprinzătoare a multor clădiri, unele recent construite – inclusiv blocuri de lux, construite – potrivit reclamelor șterse ulterior de pe internet – în conformitate cu cele mai noi reglementări cu privire la cutremure.
În 2011, în urma unui cutremur care a avut loc în sud-estul Turciei, soldat cu 500 de victime, (pe atunci) prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan a comparat cu o crimă neglijenţa unor oficiali și constructori. Oamenii plătesc preţul materialelor de construcţie de proastă calitate, declara atunci Erdogan, subliniind că lecţiile de rigoare nu fuseseră învăţate „în pofida tuturor dezastrelor anterioare”.
Chiar dacă Turcia a introdus reglementări noi cu privire la construcţiile din zonele cu risc seismic ridicat, cutremurul a arătat cât de superficial au fost aplicate acestea.
Strcuturile de rezistenţă ale blocurile nu au fost construite cu capacitatea de a se balansa fără să se prăbușească și probabil nu s-a folosit suficient oţel pentru armarea betonului – aceasta este concluzia inginerului Matthys Levy, care a analizat imagini ale clădirilor prăbușite.
„Pe hârtie, codul de proiectare seismică al Turciei este la standardele globale – este de fapt mai bun decât majoritatea”, a declarat inginerul Sinan Turkkan, președintele Asociaţiei Turciei de Reabilitare a Cutremurelor, remarcând însă că, în practică, lucrurile sunt foarte diferite.
„Orașele noastre, în special Istanbulul, vor fi transformate în cimitire.”
Au existat de-a lungul timpului mai multe avertizări din partea ahitecţilor și urbaniștilor turci îngrijoraţi de aministiile de construcţie adoptate periodic, care aduceau în legalitate clădiri care nu respectaseră standardele de construcţie în vigoare. După ultima amnistie, adoptată de guvern în 2018, Cemal Gokce, președintele Camerei Inginerilor Civili, lansa un avertisment dur: „Orașele noastre, în special Istanbulul, vor fi transformate în cimitire”.
Cutremurul de luni nu a fost neapărat suficient de violent pentru a distruge clădiri construite bine, spune profesorul David Alexander, concluzionând că, în cazul celor mai multe dintre clădirile prăbușite, nu au fost respectate standardele de construcţie pentru o zonă cu risc seismic.
Ceea ce s-a întâmplat în Turcia are o rezonanţă specială pentru noi – România a cunoscut și ea câteva cutremure care au provocat distrugeri încă proaspete în mintea generaţiilor vârstnice. În plus, sunt șanse ridicate ca un viitor cutremur de magnitudine mare (suntem așezaţi într-o zonă de activitate seismică ridicată) să nu ne găsească nici pregătiţi, nici cu lecţiile trecutului învăţate.
Cutremurul din martie ’77
În curând se împlinesc 46 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977, când cele 56 de secunde de groază au lăsat în urmă, potrivit bilanţului oficial, 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi şi aproximativ 35.000 de clădiri distruse sau avariate.
Pentru că dezastrul s-a produs în timpul regimului comunist, mulţi cred că intervenţiile de salvare și lucrările de consolidare și reconstrucţie s-au făcut ca la carte. În realitate, modul în care autorităţile au gestionat întreaga situaţie trădează cinismul, absurdul și indiferenţa totală faţă de vieţile oamenilor, după cum a arătat istoricul Mădălin Hodor după ce a făcut săpături prin arhiva CNSAS.
Pentru că dezastrul s-a produs în timpul regimului comunist, mulţi cred că intervenţiile de salvare și lucrările de consolidare și reconstrucţie s-au făcut ca la carte.
Prima măsură adoptată de Nicolae Ceaușescu în mod concret a fost instituirea stării de necesitate prin decretul care permitea mobilizarea societăţii pentru a înlătura efectele produse de cutremur. Au fost unităţi ale Armatei sau ale Ministerului de Interne care au intervenit imediat pentru a ajuta, fără să aștepte decretul semnat a doua zi, iar activiștii din eșalonul superior al partidului s-au mobilizat și ei. Doar că nu în sensul indicat de dispoziţiile decretului: au alergat să convoace puţinii specialiști în consolidări pentru a le evalua propriile case, iar unii au adus utilaje (care erau oricum insuficiente) pentru a turna beton la fundaţia vilelor în care locuiau.
Specialiștii veniţi din străinătate, împreună cu câini dresaţi care să identifice supravieţuitorii, cadavrele sau emisiile de gaze, nu au primit permisiunea de a interveni în primele 14 ore după sosirea lor în București. Autorităţile se temeau să nu fie spionate.
Statul român a primit ajutor financiar extern consistent (care a depășit valoarea pagubelor) „pe seama nenorocirii victimelor”, după cum constata un „denigrator”, dar ele nu au ajuns vreodată la sinistraţi și nici nu au fost direcţionate spre consolidarea clădirilor.
Pe deasupra, statul nu a suportat toate reparaţiile și despăgubirile, așa cum susţinea propaganda. Timp de 10 luni după producerea cutremurului, tuturor „oamenilor muncii”, inclusiv sinistraţilor, li s-au reţinut sume din salariu, virate apoi spre Fondul Omenia. Chiar și așa, sinistraţii au primit de la ADAS (Administraţia Asigurărilor de Stat, singura societate de asigurare care a funcţionat între anii 1952 – 1990) doar 15-25% din costul reparaţiilor interioare, iar în cazul consolidărilor exterioare, între 40% și 60% din costul devizului.
Cea mai terifiantă parte a planului de reconstrucţie a fost aceea că reparaţiile au fost făcute repede și cu economie drastică de materiale.
Cea mai terifiantă parte a planului de reconstrucţie, cu efecte care ar putea fi resimţite din plin în viitor, a fost aceea că reparaţiile au fost făcute repede și cu economie drastică de materiale și de bani (iniţial, ordinal a fost ca urmările cutremurului să fie înlăturate până la parada de 1 mai). Protestele specialiștilor au fost strivite de ameninţările cu închisoarea, proferate chiar de președintele ţării într-o întâlnire care a avut loc în sala de ședinţe a Comitetului Central al PCR, pe 4 iulie 1977.
Prin urmare, reparaţiile din imobilele mari s-au făcut „local, numai acolo unde se vede o ruptură”, fisurile vizibile din structurile de rezistenţă fiind acoperite cu tencuială și vopsea.
Suntem mai pregătiţi acum decât în 1977?
După mai bine de patru decenii de la cutremurul din 77, „România e foarte vulnerabilă în faţa unui mare seism”, punctează inginerul Matei Sumbasacu, fondatorul Asociaţiei pentru Reducerea Riscului Seismic Re:Rise. Clădirile construite înainte de 1977 au trecut printr-un cutremur mare sau chiar prin două și este o chestiune mai degrabă de noroc decât de rezistenţă să facă faţă unui alt seism puternic, spune Sumbasacu, estimând că numărul de clădirilor în pericol de colaps din București s-ar ridica la 3.000 (cu 1.000 mai mult decât cele din acte).
Clădirile construite înainte de 1977 au trecut printr-un cutremur mare sau chiar prin două și este o chestiune mai degrabă de noroc decât de rezistenţă să facă faţă unui alt seism puternic.
Într-un studiu care analizează șase scenarii de cutremur, profesorul Radu Văcăreanu estimează pagubele produse de un seism mediu, de magnitudine 7,5 și 90 de kilometri adâncime: peste 42% din cele peste 130.000 din București ar fi afectate în mod sever, unele prăbușindu-se, mai puţin de 20% ar înregistra avarii minore și doar 8% nu ar fi afectate de cutremur.
În ultimii douăzeci de ani, autorităţile locale au consolidat puţin peste 30 de clădiri cu risc de prăbușire, doar 35 de clădiri din cele 361 aflate în categoria 1 de risc seismic fiind expertizate în ultimii doi ani.
Programul de consolidare nu a funcţionat până acum din motive variate, de la problemele de legislaţie la lipsa de interes a proprietarilor – pentru că lucrările de consolidare durează ani de zile, proprietarii preferă să închirieze faţada sau apartamentele pe care le deţin.
La 1 ianuarie 2023 a fost lansat programul naţional de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat, lucrările fiind finanţate de la bugetul de stat (legea intrată în vigoare în iulie 2022 prevede că proprietarii nu vor achita, ca până acum, costul consolidării, dacă nu-și vor vinde imobilele timp de 25 de ani).
În ultimii douăzeci de ani, autorităţile locale au consolidat puţin peste 30 de clădiri cu risc de prăbușire.
Dincolo de ceea ce fac autorităţile, oamenii trebuie să fie conștienţi că riscul seismic există în continuare și că trebuie să fie pregătiţi, spune inginerul Matei Sumbasacu. Există un ghid de pregătire pentru cutremur lansat de Asociaţia Re:Rise și de Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie și Normalitate (ARCEN), care poate fi accesat pe site-ul www.antiseismic.info. Sunt și aplicaţii la care ne putem abona și care trimit alerte de cutremur chiar și cu 25 de secunde înainte de producerea lui (Institutul de Fizică a Pământului a anuţat cutremurul din 3 noiembrie 2022 cu câteva secunde înainte de producere, pe Telegram și pe Twitter).
Cutremurul din martie 1977 a reprezentat un moment de cotitură pentru state cu mai multă sau mai puţină experienţă în seime și în răspunsul la situaţii de urgenţă. Profesorul Văcăreanu susţine că acesta a fost un moment de cotitură pentru greci și că, potrivit rapoartelor americane, anul 1977 a avut un impact important asupra ingineriei tehnice din SUA.
E ușor să uităm lecţiile unui dezastru peste care s-au așternut mai mult de patru decenii, chiar atunci când s-a produs în bătătura noastră. Dar cu imaginile „ca la sfârșitul lumii” care vin continuu dinspre Turcia și Siria, avem ocazia de a ne reaminti că putem face un moment de cotitură din tragedia trăită de alţii. Pentru ca tot ce trăiesc ei astăzi (și ar fi putut fi prevenit) să nu devină „povestea viitorului nostru”.
Post comments (0)